Oblio

''Toate visele par imposibile până când le îndeplineşte cineva.''– Barry Neil Kaufman

Un subiect care ar merita o poezie, şi poate că va veni şi aceea, dar ceea ce am de gând să povestesc aici îmi stă de ceva timp pe vârful limbii… sau undeva, pe tastatură…

Am fost norocoasă. La şcoală înţelegeam uşor, reţineam repede. Cel mai bine mă descurcam la ştiinţele exacte, învăţam cu uşurinţă la obiectele “de tocit”, iar la limba română… ştiam gramatică. Nu aveam idei originale la compuneri sau, mai târziu la comentarii, nu ştiam să leg cuvintele în vreun fel mai special, care să mă scoată mai sus de nota 8, chiar dacă citeam zi şi, mai ales, noapte, după ce terminam interminabilele teme la fizică, chimie… că aşa era pe vremea aceea.

Îmi aduc aminte că primele poezioare le-am scris pe şerveţele prin clasele primare. Naive, şchioape, mai mult potriveli de cuvinte ce rimează, nimeni nu s-a obosit să le păstreze. Prin clasa a patra, la începutul lunii martie, am scris tradiţionala compunere cu titlul “Mama” în versuri, pe vreo două pagini de caiet. Doamna învăţătoare nu m-a crezut în stare de aşa ispravă, mi-a spus că probabil am copiat dintr-o carte şi, fără să citească, mi-a dat ca temă suplimentară să scriu până a doua zi o poezie despre ea. Cu mintea de acum mă mir că am reuşit, dar efortul meu a fost zadarnic pentru că tema n-a fost verificată. Caietul cu cele două poezii a ajuns maculatură, iar eu n-am mai scris, nu din dezamăgire, ci pentru că aşa s-a întâmplat… în lipsa unei încurajări. Profesorii de limba română pe care i-am avut mai târziu au fost dascăli buni, dar nu aveau sau pierduseră harul acela care îi transformă pe elevi în mici scriitori.

N-am făcut nici eu excepţie de la regulă şi, la optsprezece ani, m-am îndrăgostit… motiv suficient pentru efuziuni lirice colecţionate de data aceasta cu mare grijă într-un caiet ţinut ascuns de ochi indiscreţi. Am fost convinsă atunci că preocuparea mea aproape literară e cât se poate de trecătoare. Într-adevăr, după câţiva ani am părăsit-o şi m-am ocupat de altele, palpabile şi solicitante.

Copiii au crescut. Profesiunea mea implică şi nişte examene date la ani după terminarea facultăţii. Un astfel de examen presupune câteva luni de studiu, câteva luni în care mintea iese din rutină. Şi, încă o dată, am scris, în acelaşi caiet păstrat cu grijă. Am scris printre tratate groase de medicină. Am scris în bucătărie, printre zarzavaturi, în timp ce găteam o ciorbă de cartofi. Am scris înainte de Crăciun, în vreme ce spălam parchetul. Am scris pentru copii, pentru carnaval, în timp ce confecţionam măşti din carton. Am scris poeziile mele de la treizeci de ani. Şi, încă o dată, nu m-am luat în serios.

Cititori am avut puţini. Din familie doar mama nu trebuia să facă apel la răbdare ca să-mi asculte poeziile. Prietenilor le arătam din ce în ce mai rar. Am avut întotdeauna o rezervă în a vorbi despre ocupaţia mea literară, pe de o parte pentru că erau prea intime cele scrise, pe de alta fiindcă pentru mulţi eram un fel de Oblio, sau aşa simţeam că eram privită.

Apoi, pe la patruzeci de ani, am descoperit un loc minunat cu prieteni sinceri, dar de cele mai multe ori temporari, un loc unde pentru prima oară nu mai eram Oblio. Un loc în care poeziile mele erau citite, apreciate, comentate. La patruzeci de ani m-am resemnat, am făcut un blog, Blogul cu poezele, şi am continuat să scriu. Probabil că va urma şi o carte. Îmi doresc, dar sunt în faza în care îmi iau elan.

''Toate visele par imposibile până când le îndeplineşte cineva.'' N-a fost visul meu acela de a scrie, dar s-a întâmplat aşa. Şi dacă ceea ce n-am visat şi nici cu gândul n-am gândit, e pe cale să se împlinească, atunci visele, dorinţele cele mari îşi găsesc cu siguranţă drumul spre realitate.

Fata morgana (4)

Trecuseră vreo două săptămâni din noaptea aceea în care alunecasem printre ploi şi trandafiri scuturaţi în volbura dinăuntrul meu şi lăsasem o uşă întredeschisă către vis, către lumina lui înşelătoare. Rutina îşi recucerise tronul de prinţesă ponosită, dar cu drepturi întemeiate şi depline.

Mergeam spre casă, mă prelingeam obosită şi amorţită de căldura după-amiezii. Căutam umbra castanilor de lângă drum. Răscoleam cerul cu ochii aşteptând ca vântul să astupe soarele cu un petec de nor. Arşiţa muşca din pământ, seca viaţa din toate vietăţile, măcina urmele de răbdare pe care le adunam cu greu. Mi-era dor de ploaie, de răcoarea ei, de sunetul ei monoton... Ştiam că-i cald şi în casă, dar promisiunea umbrei şi-a unei guri de apă rece mă trăgea înainte.

Locuiam la marginea unui orăşel, într-o zonă ce semăna mai mult a sat. Poarta avea mâner de metal, fierbinte la ora aceea din zi. Cu mintea rătăcind aiurea, visând la vacanţa ce se apropia, la răcoarea pădurilor, am intrat în curte, apoi în casă, unde erau câteva grade mai puţin decât afară şi, pentru o vreme, prea scurtă, am putut răsufla aer, nu foc.

Pentru o clipă am crezut că mintea îmi joacă o festă, că arşiţa venise din deşert, dintre nisipuri împreună cu fata morgana. Pe pervazul ferestrei ce dădea pe terasă se aprinsese o flacără, îngheţată în nemişcare sau, ca o rană, se închegase din petale sângerii un trandafir. Era ca şi cum jurnalul meu cu iluzii se deschisese şi scăpase afară un vis... şi în jurul meu se făcuse noapte, ploaia cadenţa o melodie despre iubiri stinse, iar din singura pată de lumină se aduna din petale scuturate, ca să-mi urce pe pervaz, floarea stacojie...

Mai aproape de pământ (3)

Cu astfel de gânduri se trezise. Lumina strecurată prin perdeaua demodată era slabă, ploaia contenise, dar cerul atârna greu la fereastră. Era duminică, putea să mai lenevească în pat, să-şi limpezească amintirile, să le ordoneze în sertare şi să tragă concluzii. Presimţea o nelinişte profundă, din acelea care îl obligau să ia hotărâri.

Viaţa lui se aşezase pe drumul pe care şi-l dorise şi n-ar fi vrut să facă schimbări. Îi era bine aşa, având câţiva prieteni cu care se întâlnea o dată, poate de două ori pe săptămână, cu slujba care îl ţinea ocupat şi de care era aproape mulţumit. Şi îi era bine şi în clipele când, singur şi netulburat, se scufunda în sine şi căuta să înţeleagă ce se mai petrecuse în adânc de la ultima explorare.

Înainte de a se întoarce spre casă o zărise, sau îşi închipuise că o zărise... Îi rămăsese în minte o imagine destul de neclară, închisă în penumbră. A avut senzaţia că se uită în oglindă, pentru că în spatele ochilor aceia stătea o inimă la fel de împietrită ca a lui. Era ca şi cum s-ar fi recunoscut, iar aceasta l-a umplut de uimire. Uimire pe care a găsit-o imediat scrisă şi pe chipul din faţa lui. S-a întors cu greu, ceva înăuntrul lui se împotrivea, şi era sigur că, dacă ar fi privit în urmă, în ochii ei s-ar fi oglindit iarăşi regretul lui. Oare era sufletul lui pereche? Gândul acesta venise cu un zâmbet ironic şi îl dădu repede la o parte.

Trebuia să ştie mai mult, trebuia să afle secretul care secase inima aceea, trebuia să se întoarcă acolo, la poarta la care ucisese aseară un trandafir. Şi nu era sigur că era acesta un lucru bun. Se temea pentru liniştea lui, se temea de amintiri de demult care trezite l-ar fi umplut nu de durere, ci de amar. Durerea murise o dată cu inima lui, dar rămăsese amarul, bine ţinut în frâu, atât de bine încât de cele mai multe ori uita de el.

Drumul lui avea înainte o răspântie. Pe o parte era viitorul aşa cum şi-l scrisese singur, fără surprize, fără supărări şi fără bucurii mari. Pe cealaltă parte ar păşi în necunoscut, ar trăi din nou, ar putea cunoaşte fericirea, dacă n-o fi doar o vorbă mare, sau ar întâlni iar deziluzia, cea care i-a stat alături mai statornică decât oricine sau orice. Pentru că, după ce a trecut de vârsta viselor mari, după ce i s-a ajustat lungimea aripilor şi înălţimea zborului, toate din jur s-au dovedit a fi mai aproape de pământ decât de cer.

În altă noapte, în altă ploaie… (2)

Inima îi era o scoică secată. Demult nu mai bătuse grăbită pentru cine ştie ce emoţie minoră, iar de sentimente profunde învăţase să se ascundă, să le evite. Nu reuşea întotdeauna, dar nimeni altcineva nu bănuia. Când se întâmpla să aibă vreo scăpare, ştia cum să o reprime, iar masca cea rece era rareori o minciună.

Nu înţelegea prea bine ce se întâmplase noaptea trecută. De ce umblase prin ploaie pe străzile înguste, încercând să găsească aproape disperat un petec de asfalt sau o piatră pe care să calce şi sfârşind cu noroiul întins de pe pantofi în sus pe pantaloni până la genunchi? De ce îşi zgâriase mâinile ca să culeagă un trandafir pe care ploaia îl arsese deja? Şi ce anume îl făcuse să se oprească? Lumina de la fereastră, melodia aceea care îi amintise de vremea când inima lui ştia încă să alerge sau umbra tăcută care părea să numere picăturile de ploaie ce cădeau în singurul petec de lumină de pe stradă?

S-a trezit acolo şi a simţit brusc frigul şi umezeala, a devenit conştient de apa care i se scurgea pe frunte, pe ochi, pe obraji, de trandafirul pe care îl ţinea stâns, fără milă pentru mâinile lui. L-a ucis cu ciudă, l-a scuturat petală cu petală, murmurând melodia aceea ce pusese stăpânire pe mintea lui.

Simţea privirea ei, chiar dacă stătea cu capul plecat, cu ochii închişi. Un gând ca un hohot scurt de râs i-a trecut fugar prin minte: umbrele aţintesc cu privirea… şi în clipa următoare a înţeles că ar vrea să-i pună un chip, să-i vadă seninul sau neliniştea, sau tristeţea…

Nu înţelegea prea bine ce se petrecuse, dar simţea că străzile acelea înguste îl vor chema înapoi, că paşii lui se vor supune… în altă noapte, în altă ploaie…