"Sinceritate şi Adevăr - Sinceri cu noi înşine, sinceri cu ceilalţi. Poate fi sinceritatea totală? Dar adevărul poate fi absolut? Mai este sinceritatea o virtute sau a devenit o slăbiciune?" ne întreabă Elly Weiss, cea care a binemeritat titlul de lider de opinie la ediţia trecută a Blog Power.
Demult albul a devenit cel puţin vag cenuşiu, iar idealul a coborât cu picioarele goale în ţărână.
Ideea de alb a rămas aceeaşi, dar albul, întocmai ca o rufă spălată de multe ori şi care refuză cu încăpăţânare să se rupă, a devenit mai mult amintirea ideii de alb. Şi negrul s-a decolorat în variabile proporţii şi şi-a pierdut absolutul, dar povestea de astăzi e despre partea deschisă la culoare a zonelor cenuşii dintre lumină şi întuneric.
Adevărul poate fi absolut atunci când vorbim despre noţiuni ştiinţifice, pi va fi mereu 3,14…, teorema lui Pitagora se va reconfirma în fiecare triunghi dreptunghic, iar molecula de apă va conţine întotdeauna doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen. Atunci când ne gândim la fiinţele vii adevărul nu mai are o valoare fixă şi repetabilă, ci se înscrie între nişte valori de minim şi de maxim şi, de cele mai multe ori, ieşirea din intervalul acesta înseamnă reîntoarcerea la materia lipsită de viaţă. Iar dacă vorbim despre fiinţele gânditoare adevărul arată ca foarte complicate corpuri geometrice, cu multiple faţete, nu totdeauna netede.
Unealta noastră principală de aflare a adevărului e sinceritatea, o calitate îndeobşte apreciată. Sigur că e ideal să fim sinceri cu noi înşine, dar reuşita fiecăruia în a atinge acest ideal e influenţată de capacitatea de autoevaluare, de gradul de subiectivitate, de indulgenţa sau de spiritul critic faţă de propria persoană, diferite de la om la om. În acelaşi timp trăirile şi ideile ni se schimbă continuu şi un lucru susţinut astăzi cu tărie din convingere, mâine poate să fie înlăturat ca fiind fals.
Sinceritatea faţă de ceilalţi, mai ales faţă de cei pe care îi iubim este considerată dovadă de corectitudine în dragoste sau prietenie… până la un punct. Căci o sinceritate brutală poate să pună capăt oricărei relaţii, fie ea prietenie, iubire sau simplă cunoştinţă. Adevărul unuia nu e mereu adevărul celuilalt, adevărul unui grup poate fi fals pentru un individ, iar afirmarea şi impunerea unei convingeri poate deranja sau chiar răni pe cel care are o convingere diferită. De aceea cred cu tărie că atunci când ne referim la fiinţe gânditoare adevărul nu poate fi absolut, iar sinceritatea nu e o virtute.
Dar dacă îţi deschizi sufletul şi îl laşi la vedere, în bătaia vântului şi a ploii, doar din dorinţa de a-l încălzi la soarele altui suflet, e sinceritatea o slăbiciune? După noroc, după ştiinţa fiecăruia de citi semnele vremii în ochii celui spre care deschide porţi, de a-i măsura sinceritatea. Sunt oameni circumspecţi sau suspicioşi care cântăresc timp îndelungat pe cei din jur şi îşi aleg prietenii doar atunci când sunt siguri că încrederea nu le va fi înşelată, după cum sunt şi oameni care primesc în sufletele lor cu un zâmbet pe toţi călătorii care bat în poartă; au parte de destule dezamăgiri, iar în final păstrează în inimi tot pe cei care nu le-au înşelat încrederea. Primii ar putea să nu recunoască un suflet pereche şi să-l piardă înainte de a-i acorda o şansă, ceilalţi vor suferi mai mult. Sinceritatea ca slăbiciune e o alegere personală, şi, ca toate alegerile, trebuie asumată cu tot cu urmări.
În loc de încheiere mă întorc la geometria în spaţiu a adevărului. Adevărul este deseori complicat, diferit din unghiuri diferite, altfel pentru fiecare persoană. Prinşi într-o discuţie în contradictoriu ne lăsăm mânaţi de patimă şi ne susţinem adevărul personal până în pânzele albe. Un dram de înţelepciune ne-ar îndemna să facem un pas în spate şi să încercăm să vedem imaginea de perspectivă, un dram de înţelegere ne-ar îndemna să ne aşezăm în locul interlocutorului şi să privim şi din punctul lui de vedere, un dram de bunăvoinţă ne-ar îndemna să acceptăm că fiecare are dreptul să-şi aleagă adevărul potrivit, atâta timp cât nu lezează pe nimeni.
Poate că albul şi-a pierdut strălucirea, dar cât timp haina se încăpăţânează să nu se rupă, un adevăr care nu orbeşte şi o sinceritate care nu taie în carne vie, chiar cenuşii, sunt mai preţioase decât perfecţiunea de gheaţă a lipsei de înţelegere.
A fost la început un loc în care am nimerit din întâmplare, în care am găsit bunăvoinţă, înţelegere, acceptare, apoi prietenie sinceră. Un loc în care se scria cu pasiune, cu tinereţe, cu talent. Un loc al primelor încercări, al primelor confirmări, un loc în care am reuşit pentru prima oară să dezvălui secrete, emoţii, în care am înţeles că picătura mea de nebunie nu-i singură şi că o pot lăsa să plouă fără teamă, fără pudoare. Adolescenţi şi tineri mi-au arătat lumea aceasta în care ochii care nu se văd îşi ghicesc culoarea şi suflete se ating cu cuvinte niciodată vorbite, unde literele se plimbă aprinse prin cabluri şi dispozitive electronice şi în incendiul lor se stârnesc artificii de sentiment. Ella şi Drăgana, Krisz şi Andru, Geo şi Cathy mi-au deschis porţi, mi-au arătat că talentul nu are vârstă, că maturitatea în gândire şi înţelegerea sufletului omenesc nu aşteaptă nici majoratul, nici cartea de identitate. Am învăţat de la ele curajul de a-mi aşterne inima pe pagini deschise spre lume. Andrei mi-a arătat mai întâi partea de tehnică necesară conceperii unui blog, apoi ne-am tradus unul altuia poeziile. Nu ştiu să fi trăit vreodată emoţie mai intensă decât aceea care m-a năucit atunci când mi-am văzut gândurile prinse în rime în limba engleză.
A fost după aceea Liviu şi Most Wanted Blog, un loc în care am sperat să ajung, iar atunci când dorinţa mi s-a împlinit m-am simţit acasă. Pentru că vorbele care curgeau erau mereu frumoase, calde şi încurajatoare, pentru că şi oamenii care le rosteau erau frumoşi , blânzi, binevoitori. Aici am devenit blogger, am înţeles rosturile acestui cuvânt, le-am învăţat pe rând şi le-am cuprins. M-am simţit parte dintr-un întreg păzit atent şi cu pricepere de Liviu, omul cu un vis şi cu extraordinară voinţă, omul care a văzut un drum acolo unde era o pădure şi cu încăpăţânare şi perseverenţă îl desţeleneşte. În jurul lui s-a închegat şi creşte o familie în care fiecare membru e o voce distinctă şi valoroasă.
Şi de curând m-am întâlnit cu psi şi clubul ei de iubitori de cuvânt, un loc unde se torc idei din litere prinse în mustăţi de pisici. M-am înfruptat şi eu din seva lor bogată, am desprins din nimic duzina de cuvinte, i-am dat sens şi am legat-o cu fior ca să o dau la schimb pe-o altă duzină în altă săptămână.
Ca pe strada mare, oameni vin şi pleacă, intersectări fără importanţă alternează cu întâlniri de suflet. Paşii mei se succed acum în acelaşi ritm cu al inimilor care bat lângă mine, inimi de oameni adevăraţi, frumoşi şi buni. Voi rămâne cu ei cât vremea blândă va avea îngăduinţă, voi mai cunoaşte cu siguranţă şi alţi trecători pe care îi voi preţui la fel de mult. Unii au lăsat deja semne pe sufletul meu, celorlaţi le-am păstrat un loc nou să îşi pună pecete...
Ne-a ales tema psi: Prieten, mentor, camarad în virtual. Există un blogger din virtual pe care, cunoscându-l şi în real, îl numeşti prieten? Există un blogger care îţi este mentor? Dar camarad?