luni, 23 iulie 2012

Nunta mută


A aşteptat nerăbdătoare ziua aceasta, dar s-a pregătit pentru ea cu totul altfel decât oricare altă mireasă. Mâine îi va dezvălui celui pe care îl iubeşte marele ei secret. Speră că el va înţelege aşa cum trebuie. Pentru că şi el regretă. Speră că, nu numai că va accepta, dar va şti să aprecieze şi să se bucure împreună cu ea.

Chiar dacă se hotărâse să meargă la culcare devreme, ca să fie odihnită şi strălucitoare în ziua nunţii, somnul o ocolea. De fapt amintirile nu-i dădeau pace. Şi gândul la înţelesul ascuns pe care îl descoperise de curând.

Ştia că în ultimii câţiva ani îşi dezamăgise familia şi prietenii. Nu-i acceptaseră niciodată interesul pentru istorie şi, mai ales, interesul pentru antichitate.

Ea fusese unul dintre copiii cei mai dotaţi ai generaţiei ei, o telepată de excepţie. Părinţii ei încă se mai mândreau cu faptul că fiica lor nu scosese vreodată vreun sunet, că emisese primele gânduri la vârsta de şase luni şi că nu îi pusese niciodată în situaţia neplăcută şi jenantă de a-şi vedea progenitura gângurind.

Tot datorită capacităţii telepatice deosebite trecuse prin şcoală în timp record, extrăgând din minţile profesorilor ei ştiinţa într-un ritm ameţitor şi acumulând cunoştinţe din domenii atât de diferite încât s-ar fi putut îndrepta cu succes către orice meserie. Părinţii, profesorii, prietenii, toţi cei care o cunoşteau se aşteptau să urmeze o carieră didactică sau să se specializeze în neuroemisie, să cerceteze şi să dezvolte capacităţile de comunicare telepatică ale creierului uman. Dar ea alesese să-şi dedice inteligenţa, pasiunea şi timpul acelui domeniu atât de hulit, către care se îndreptau doar cei puţin înzestraţi, şi anume studiul istoriei antice. Nu era nevoie de cine ştie ce dotare ca să scormoneşti vechi baze de date sau teancuri de hârtii prăfuite, acoperite de semne care de mult nu mai însemnau nimic pentru omenire.

Omenirea evoluase atât de mult după ce se eliberase acea parte a creierului care răspunde de telepatie. Ideile şi emoţiile curg libere şi adevărate de la emiţător ajungând cu precizie la interlocutorul ales de acesta. Trecuseră secole de când se renunţase la vorbire, mai întâi, şi apoi la comunicarea prin acele noţiuni limitate numite cuvinte. Telepatic se transmit fluxuri de idei, astfel încât studiul istoriei antice fusese pentru ea o adevărată provocare. Mintea ei nu era obişnuită să gândească în fragmente atât de mici pe care să le înţeleagă şi să le interpreteze în funcţie de felul în care erau alăturate.

Dealtfel acesta era motivul principal pentru care se considera că renunţarea la cuvânt fusese pasul hotărâtor pentru evoluţia omenirii. Gândul şi emoţia erau sincere, în timp ce cuvântul era deseori interpretabil şi, în trecutul îndepărtat, fusese izvor de neînţelegeri şi de conflicte. Dar pe ea tocmai existenţa unor posibilităţi multiple de a jongla cu sensul cuvintelor o fascinase şi o determinase să studieze cultura antică.

Învăţase destul de greu semnele numite de antici litere pentru că, în absenţa vorbirii, i se păruseră semne abstracte, lipsite de logică, atâta timp cât nu erau înşiruite ca să alcătuiască cuvinte. După ce descoperise înţelesul fiecărui cuvânt se adâncise în studiul literaturii. Găsise cu încântare folos pentru însuşirea cea mai blamată a cuvântului. Fiind interpretabile, cuvintele alăturate în moduri neaşteptate şi neobişnuite erau un izvor nesecat de metafore. Existase în antichitate o artă de a picta cu vorbe, de a exprima sentimente, o artă dispărută acum şi înlocuită de puritatea ideeii şi a emoţiei transmise telepatic.

Îi mai rămăsese un singur lucru neînţeles şi nimeni nu reuşise să i-l lămurească: diferenţa între proză şi poezie. Găsise referiri la ritm şi la rimă, dar, pentru că nu auzise niciodată vreun cuvânt rostit, nu înţelegea cum s-ar putea crea ritm altfel decât cu instrumente muzicale, iar despre rimă, deşi observase că era generată de repetarea la sfârşitul versurilor a unor grupuri de litere, nu ar fi putut spune care era rostul şi beneficiul folosirii ei.

Căutările ei prin arhive au adus-o în faţa unor înregistrări audio ale unor poezii, recitate de actori. Înţelesese din cronici că această profesie era arta de a transmite emoţie fără de a uza de telepatie, ci numai de mimică, gest şi rostire. După ce a corelat textele scrise cu înregistrările şi a priceput transpunerea sunetelor în litere a resimţit din plin puterea uitată a acestei arte. Şi tot atunci poezia i s-a dezvăluit pe de-a întregul, ca un alt fel de muzică. Iar ceea ce a uimit-o cel mai mult a fost vocea umană, timbrul cald sau ascuţit, tonul moale sau rece şi dur ca oţelul, tăios ori blând, cu care se adăugau înţelesuri noi vorbelor rostie. Cuprinsă de vrajă, a continuat să scormonească arhivele digitale, a găsit spectacole de teatru, filme şi muzică. Muzică interpretată nu cu instrumente, ci de voci care transmiteau emoţie atât de desăvârşit cum nici un instrumentist al vremii ei, oricât de virtuoz şi oricât de mult ajutat de telepatie, n-ar fi reuşit.

Chiar dacă regulile privind fişierele audio erau deosebit de stricte şi interziceau copierea lor, n-a putut să nu-i împărtăşească logodnicului ei ceea ce aflase, mai ales că viitorul ei soţ era compozitor, iar talentul lui era deja recunoscut şi apreciat. Reticent la început, a depăşit apoi prejudecăţile, prins şi el în mreje de frumuseţea desăvârşită a vocii omului antic. În mintea lui şi-a făcut loc regretul pentru ceea ce considera o pierdere imensă pentru muzică şi, în final, pentru omenire.

Aceste gânduri i-au ţinut departe somnul în noaptea dinaintea nunţii. Era fericită că îşi va trăi cei mai frumoşi ani alături de un om care îi înţelege pasiunea pentru trecut. Iar această ultimă constatare a avut darul de a alunga neliniştea şi de a-i preda conştiinţa visului.

***

Ceremonia mută a unirii dintre o tânără, pasionată de istorie, şi un compozitor de succes s-a desfăşurat în prezenţa părinţilor, rudelor, prietenilor lor, care îi scăldau în valuri de empatie şi fluvii de urări de bine. Şi-au făcut promisiunile telepatic, parte din ele lăsate libere spre a fi recepţionate de toţi cei prezenţi. Celelalte, mai intime, ca şi cele despre hotărârea lor de a continua cercetările şi de a descoperi cât mai mult din frumuseţea trecutului, s-au scurs numai între ei şi i-au legat şi cu puterea pasiunii lor comune, care completa şi întreţinea iubirea crescută între ei.

Seara, rămaşi singuri între patru pereţi, după ce au închis cu grijă ferestrele şi au încuiat uşile, au lăsat muzica furată din arhive, cuvânt ritmat, cântat de voci aproape divine, să-i învăluie, să-i umple de emoţie, să-i poarte în paşi de dans în acel început de viaţă în doi. Venise momentul pentru care s-a pregătit şi a exersat îndelung, momentul adevăratei ei promisiuni, făcută cu gândurile prinse în închisoarea propriei minţi. Cu o voce încă firavă, dar vibrând de tumultul emoţiei din inima ei, a rostit zâmbind neinterpretabilele cuvinte: "Te iubesc!"



Provocarea de la psi de săptămâna aceasta a dat titlu unei poveşti despre o lume mută, poveste ieşită din idei neterminate în articole mai vechi şi care s-au legat într-un fel de care mă mir singură. Alte nunţi se desfăşoară în tăcere absolută prin lume, cu mirii înscrişi în tabel la psi, spre ştiinţa tuturor. Altfel cum am afla despre ei, în atâta muţenie?

duminică, 22 iulie 2012

Mi-s braţele deschise... - These Arms Are open All Night



E ora închiderii, nu-s încă obosit...
Unde să mă duc? Nu-i nimeni acasă...
Hei, dar cu tine ce-i? Stai acolo, retrasă...
Singuri amândoi, aşa ne-am nimerit.

Dar să mă prezint, Jones mă cheamă...
Ştiu un loc mai încolo, nu-i departe de mers...
Maşina de-afară e-a mea...şi tu ai de ales
Dacă vrei să vii, dacă nu ţi-e teamă...

Nu miroase a bere,
Nu-s lumini şi reclame,
Distanţa-i mai mult o părere,
Ajungi cât ai bate din palme...

Cât e noaptea de lungă mi-s braţele deschise...
Dacă ai nevoie de cineva să te-asculte,
Să te ţină de mână... de-atât, de mai multe,
Şi dacă simţi că nu greşeşti, furată de vise,
Cât e noaptea de lungă mi-s braţele deschise...

Îşi strâng instrumentele, nu mai cântă de-acum.
Solistului i-au luat cheile, atât e de beat.
Se stinge lumina, aici nu-i de stat,
Ar trebui să înţeleg şi să îmi văd de drum.

Te-ai hotărât deja
Dacă mergi cu mine?
Mai e destul până se face mâine...
Haide, spune ceva!

Cât e noaptea de lungă mi-s braţele deschise...
Dacă ai nevoie de cineva să te-asculte,
Să te ţină de mână... de-atât, de mai multe,
Şi dacă simţi că nu greşeşti, furată de vise,
Cât e noaptea de lungă mi-s braţele deschise...

De când sunt atât de singur ştie numai Dumnezeu
Mă opresc, aştept să mă prindă...
Îi văd farurile luminând în oglindă.
Cred că vine pe drumul meu...

Cât e noaptea de lungă mi-s braţele deschise...
Dacă ai nevoie de cineva să te-asculte,
Să te ţină de mână... de-atât, de mai multe,
Şi dacă simţi că nu greşeşti, furată de vise,
Cât e noaptea de lungă mi-s braţele deschise...

Am tradus pentru Ora MWB.

luni, 16 iulie 2012

Pe sub Porţi


Locuia de trei anotimpuri în palat împreună cu ceilalţi Păstrători ai Secretului. Cu toţii se treziseră înainte de ivirea zorilor ca să-l primească pe Cel Aşteptat. Era ziua în care soarele răsărea pe sub Porţi.

Stătea de vorbă cu prieteni din tinereţe. Îi crezuse pierduţi şi îi regăsise acum un an, când ajunsese pe Drumul Amintirilor în Oraşul-Oglindă. Se adunaseră în jurul statuii Celui Dintâi. Cel Dintâi, aşa îi spuneau pentru că îi uitaseră numele, dar toţi Păstrătorii Secretului îi erau recunoscători pentru traiul lipsit de griji pe care îl duceau.

Dintre toţi, el se adaptase cel mai uşor şi înţelesese cel mai repede, pentru că nu crezuse niciodată în Zei. Zeii erau pentru cei slabi. Lui nu-i trebuise sprijin. Nu le ceruse niciodată nimic. Trăise, muncise, se luptase cu viaţa, cu ceilalţi, cu el însuşi. Mai mult cu el însuşi. A dus singur fiecare luptă. Şi-a construit drumul în faţa fiecărui pas. A desţelenit, a netezit, a astupat, a înălţat. Nu i-a fost uşor totdeauna. A greşit şi s-a întors. A pornit încă o dată, dar nu li s-a închinat. Nici nu i-a blestemat. La ce i-ar fi folosit?

A crezut în el, în puterea lui, în hotărârea lui. Cu ele a răzbit. Nici când a fost înfrânt nu i-a chemat în ajutor, nici când i s-a sfărâmat sufletul prima oară. A găsit tot în el puterea, mai multă decât bănuia că are, mai multă decât a avut nevoie. S-a gândit atunci că n-ar fi vrut să ştie câtă e de toată. Ar fi trebuit o durere la fel de mare ca s-o măsoare. Şi cum să vrea aşa o durere?

Au mai fost cutremure şi după aceea, dar ştia deja că zâmbetul se întoarce şi inima se repară. Cu semne, cu cicatrici care nu dispar, dar se repară şi ticăie acolo, nebăgată în seamă, cu precizie de ceasornic.

Nici rău n-a făcut. Nu cu bună ştiinţă. Iar dacă a greşit cuiva, a încercat să se răscumpere cu vorba ori cu fapta.

Trecuseră exact trei anotimpuri, de când sorţii îl aleseseră pe el să fie sol. Să treacă pe sub Porţi şi să ducă Zeilor pergamentul pe care Înţelepţii înşiraseră necazurile poporului său şi planurile de viitor. Pentru primele cereau ajutor, pentru celelalte, binecuvântare.

De când numele lui ieşise din urnă, se gândise mult. Zeii, dacă erau dincolo de Porţi, nu-l cunoşteau. Nu le vorbise niciodată şi nici ei nu i se arătaseră vreodată. Poate că n-or să-l bage în seamă şi vor ignora solia. Se temuse să le spună Înţelepţilor despre necredinţa lui. Cei ca el erau rari, foarte rari. Şi nu se întâmplase până atunci ca cineva să refuze sarcina din astfel de motiv. Fuseseră unii care aveau copii sau părinţi în grijă, iar numele lor ajunsese din greşeală în urnă. Atunci era ales un altul. Dar până acum nimeni nu spusese că nu crede în Zeii de dincolo de Porţi.

Îşi amintea apusul de atunci. Mai erau câteva bătăi de inimă, iuţi şi puternice. Aştepta cu pergamentul în mână ca soarele să se alinieze cu zarea în faţa Porţilor. Atunci era clipa când trebuia să pornească solia. Din toţi cei care, din trei în trei anotimpuri, trecuseră pe sub Porţi, nici unul nu se întorsese. Nici unul nu venise înapoi să le vorbească despre Zei. E drept că ceea ce era scris în pergament se împlinea în fiecare an. Dar el observase că Înţelepţii nu cereau niciodată lucruri peste puterea omului fiindcă nu voiau să-i mânie pe Zei cu dorinţe deşarte.

Când soarele rămăsese doar jumătate deasupra zării, cu pergamentul strâns la piept, a păşit pe sub Porţi.În faţa lui era drumul către Zei, credeau ceilalţi, către necunoscut, îşi spunea el. A mers drept înainte către zare cât a fost noaptea de lungă.

A mers prin întuneric cu gândul rămas în lumina trecutului său, trecut pe care simţea că îl pierde pentru totdeauna, fără să ştie nici din ce viitor îşi va construi alte amintiri. A mers prin întuneric, prin tristeţe şi prin spaimă. Drumul acela e cu adevărat Drumul Amintirilor. Fiecare pas i-a adus în minte o zi, o întâmplare, o luptă, un eşec, o împlinire, un prieten, un fiu, o iubire... toate lăsate în urmă în colbul prin care păşea. Fiecare pas i-a adus o lacrimă.

În zori, Înţelepţii au venit la Porţi şi nu l-au mai văzut pentru că el trecuse deja de zare. Dincolo de zare, în faţa lui, erau celelalte Porţi. Soarele era deja jumătate deasupra orizontului şi răsărea pe sub ele. Îl întâmpinaseră Preoţii Oraşului-Oglindă. I se închinaseră pentru că el era trimisul Zeilor şi îi ceruseră pergamentul. Acolo erau scrise dorinţele Zeilor care trebuiau împlinite cu orice chip. Dacă nu, necazurile se vor abate asupra poporului din Oraş.

De atunci trăieşte în cinste şi belşug în palat, alături de ceilalţi Păstrători ai Secretului, cei care, ca şi el, au intrat pe sub Porţi o dată cu soarele, trimişi către Zei sau de Zei. Cine mai ştie? În jurul palatului creşte Oraşul-Oglindă, iar ei aşteaptă ca din trei în trei anotimpuri să primească veşti de acasă. De aceea s-au adunat în zori, în jurul statuii Celui Dintâi.

Făcuseră pariuri asupra numelui celui care va intra anul acesta pe sub Porţi. Îl vor primi cum se cuvine, oricine ar fi. Îl vor învăţa să păstreze Secretul, aşa cum fusese lăsat de Cel Dintâi, cel care avusese ideea de a deveni din sol către Zei, trimisul Zeilor.


Pe sub porţi ne-a trimis psi în căutare de poveste. Fiecare a găsit deschise alte porţi şi ne călăuzeşte către ele tabelul de la club.

marți, 10 iulie 2012

În mintea omului


Era o vreme în care încercam să înţeleg ce gândesc cei din jurul meu, să mă pun în situaţia lor, să le pot prevedea acţiunile, ca să îi pot menaja pe ei şi ca să mă protejez pe mine. Cred că e un mod feminin de a reacţiona, un reflex format în secole de adaptare la o lume în care puterea de decizie nu le-a aparţinut doamnelor, dar în care au reuşit uneori să-şi facă simţit punctul de vedere datorită spiritului de observaţie.

Mai târziu am ajuns la concluzia că e mai simplu şi mai eficient să îi fac pe cei din jurul meu să-mi înţeleagă, măcar în parte, modul de a gândi, de a simţi.

Nu cred că îmi doresc să ştiu ce gândesc oamenii cu adevărat. Fiecare om are dreptul la intimitate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, mă tem că aş putea descoperi în mintea altora nenumărate gânduri care mi-ar provoca neplăcere.

Există gesturi şi expresii care ne permit să interpretăm ce se petrece în mintea semenilor noştri, de multe ori bazându-ne şi pe experienţa personală sau pe reacţiile anterioare ale celui observat. Suntem asemănători, mult mai asemănători decât vrem să credem. Telepatia e o însuşire despre care mi-ar plăcea să aud că stă ascunsă prin zonele creierului omenesc despre care încă nu am aflat cum se accesează şi că urmaşii noştri o vor folosi aşa cum folosim noi telefonul sau internetul. Ar fi frumoasă o lume în care gândurile ar curge libere şi ar şti cui să se dezvăluie şi cui nu, după dorinţa emiţătorului.

În funcţie de ceea ce fac oamenii când sunt singuri în mintea lor, aş încerca să fac o clasificare simplistă care mi se pare strâns legată de gradul de instrucţie şi/sau de coeficientul de inteligenţă. Sunt oameni care singuri în mintea lor mor de plictiseală, sunt cei care se gândesc la masa următoare şi la programul zilei de mâine, alţii fac planuri de viitor, pragmatice şi bine ancorate în realitate, apoi sunt cei care visează la “cai verzi pe pereţi” şi mai sunt unii care văd idei. Cei din primele categorii se luptă cu viaţa, ultimii se luptă cu sinea lor şi, din păcate, câteodată se luptă şi cu viaţa…


Articol scris pentru Blog Power cu o temă propusă de liderul de opinie a ediţiei anterioare, Tibi:
Monologul interior: oricât de mult am analiza oamenii, nu vom ști niciodată cu adevarat ce gândesc ei.
Ce fac oamenii când sunt singuri în mintea lor?
Putem citi gândurile oamenilor sau doar ne permit ei să le intuim?
Oamenii se luptă cu viața sau doar cu sinea lor?