"Dragul meu,
Mâine mă vor judeca. Vor hotărî dacă eu sunt clona sau sunt cea adevărată.
Stau de patru luni între cei patru pereţi albi care îmi amintesc atât de bine de prima parte a vieţii mele. De fapt, de cea mai mare parte a vieţii mele... Am locuit timp de douăzeci şi patru de ani în Sanatoriul situat la mare depărtare de orice aşezare omenească, izolată într-o cameră fără ferestre, luminată artificial şaisprezece ore zilnic. Am văzut doar câteva figuri omeneşti în toţi acei ani, cele ale personalului de îngrijire, şi am cunoscut cu adevărat un singur om, pe Profesor. De la el am învăţat tot ce ştiu. Când am ieşit din Sanatoriu am ajuns la concluzia că Profesorul era un mare erudit pentru că nu e nimic în lume despre care să nu-mi fi povestit măcar în treacăt. I-a fost greu, îmi dau seama acum, să mă facă să văd cu ochii minţii toate minunile de afară. Singura diferenţă copleşitoare a fost că în realitate toate lucrurile sunt mult mai strălucitoare decât mi le-am imaginat.
Lui îi datorez viaţa mea în libertate, el a sădit în mine sămânţa dorului şi a setei de cunoaştere. Apoi m-a vizitat în ceasurile de întuneric şi m-a scos pe furiş din Sanatoriu. Atunci i-am auzit glasul pentru ultima oară: "Eşti pregătită... Du-te şi-ţi împlineşte destinul!" M-a îmbrăţişat şi a dispărut în noapte.
Despre mirările mele şi despre încântarea cu care am descoperit lumea mi-ar fi tare drag să povestesc, dar mi-ar trebui mai mult decât ceasurile rămase până la judecată. Aşa că am să ţin cărarea dreaptă a întâmplării mele. Ai înţeles mai dinainte că eu sunt clona, că socrii tăi m-au comandat Sanatoriului ca poliţă de asigurare pentru viaţa şi sănătatea fiicei lor atunci când ea avea doar un an. Ea a crescut înconjurată de dragostea lor, eu de patru pereţi fără ferestre. Ea avea în faţă un viitor colorat de lumina soarelui, eu am avut doar un prezent cenuşiu cu şaisprezece ore de lumină artificială alternând cu cele opt de întuneric deplin. Ea a trăit printre prieteni, eu l-am cunoscut doar pe Profesor.
N-a trebuit să o caut, Profesorul îmi dăduse adresa ei, adresa voastră. N-a fost mirată când m-a văzut. Aflase de dispariţia mea din Sanatoriu. Uimirea i s-a întipărit pe chip abia atunci când otrava din ceai i-a înţepenit muşchii. Am chemat ambulanţa, au reuşit să o menţină în viaţă, dar cu toate eforturile depuse, a rămas în comă profundă. Bineînţeles că am susţinut că ea e clona şi că şocul provocat de lovitura la cap m-a lăsat cu o amnezie destul de selectivă, după cum au constatat doctorii. Acum e în locul meu la Sanatoriu. Ea nu va trebui să îndure singurătatea şi lipsa de speranţă.
M-am integrat repede în familie, dar numai în aparenţă. Aveam resentimente faţă de cei care îmi dăduseră, pe lângă bagajul genetic, un destin atât de crud. Nu le-am putut ţine ascunse şi îndoielile lor în privinţa mea au crescut.
În schimb, tu m-ai susţinut în această încercare. Cred că ai ştiut mereu că eu sunt cealaltă. Te-am prins privindu-mă pe furiş, măsurându-mi gesturile la început, descoperindu-mă apoi pe dinăuntru emoţie cu emoţie, gând cu gând. Am înţeles că m-ai acceptat pentru că mă preferai pe mine, pentru că mă voiai mai mult decât pe ea. N-am ştiut de ce şi nici n-am vrut să ştiu. Apoi, într-o zi, am ştiut că mă iubeşti. Şi tot atunci am început să învăţ cum să fiu fericită. Cu paşi mici şi nesiguri, aşa cum învaţă copiii mersul. Când ei m-au acuzat şi m-au trimis în închisoare am simţit amândoi la fel despărţirea. Ne furaseră fiecăruia o parte din suflet.
Sper că mâine verdictul ne va fi favorabil şi ne vom reîntregi. Mărturia ta despre tatuajul meu ne va salva, poate. M-ai surprins la proces spunând că îl făcusem în secret a doua zi după nuntă, după nunta... voastră.
Dacă voi fi găsită vinovată, existenţa mea va deveni inutilă deoarece originalul nu mai are nevoie de mine. Nu voi mai avea niciun drept, nici măcar pe acela de a te întâlni pentru câteva clipe ca să-mi iau rămas bun şi să-ţi mulţumesc pentru că m-ai învăţat să fiu iubită, pentru că m-ai lăsat să te iubesc... De aceea am scris aceste rânduri şi sper să ţi le pot strecura la finalul procesului.
Să nu te gândeşti la mine cu tristeţe! Trăieşte-ţi viaţa cu pasiune, aşa cum mi-ai arătat mie! Priveşte mereu către viitor! Pentru că îl ai în faţă, viu colorat şi strălucitor!"
Am găsit această scrisoare printre lucrurile bunicilor. Era semnată cu numele bunicii mele. Probabil că stătuse ascunsă mulţi ani şi mama o găsise atunci când a vândut casa şi o păstrase şi ea fără să sufle o vorbă.
Eram nepotul unei clone. Sunt oameni care susţin despre clone că erau monştri. Dar cum să fi fost altfel, închise într-un prezent cenuşiu, private de libertate şi de orice viitor.
Acum secretul putea fi dezvăluit. Clonarea umană fusese interzisă după ce câteva organizaţii reuşiseră să-şi facă auzite punctele de vedere cu privire la imoralitatea ei. Deşi nu se recunoştea, factorii decisivi în înterzicerea clonării fuseseră, ca de obicei, cei demografici şi mai ales cei economici. Planeta era deja mult prea aglomerată şi fără existenţa clonelor, care consumau alimente şi energie, iar costurile totale erau plătite scump, şi nu în bani, de către întreaga omenire.
Bunica mea se numărase printre iniţiatorii acestor mişcări şi le dedicase mare parte din viaţă. Adusese în discuţie publică sistemul de Sanatorii în care clonele umane erau ţinute în condiţii mai restrictive decât cele de care aveau parte animalele la ferme. După ce îi muriseră părinţii o deconectase de la aparate pe cea considerată clona ei, renunţând astfel la privilegiul de a avea la dispoziţie propria ei bancă de organe şi ţesuturi.
Poate că intrase printre oameni săvârşind o crimă, nu din răzbunare, ci din dorinţa de a-şi câştiga dreptul la o viaţă normală. Dar alături de soţul ei, înconjurată de familie, a devenit o persoană deosebită. Bunica a fost o supravieţuitoare şi preţuise toate darurile vieţii cu o pasiune pe care abia acum o înţelegeam.
Mi-o amintesc aţintind depărtările şi spunând acele cuvinte, repetate de atâtea ori încât au devenit principiul călăuzitor al familiei noastre: "Trăieşte viaţa cu pasiune şi priveşte mereu către viitor! Pentru că îl ai în faţă, viu colorat şi strălucitor!"
Irealia, lider de opinie pentru a treia oară consecutiv (record absolut şi de bătut pentru cei ce iubesc competiţia) a propus o temă care mai întâi mi-a amuţit gândurile:
"Clonarea umană - act salvator sau mână criminală?
- Fiinţele create prin clonare ar putea fi considerate oameni cu identitate proprie? E moral să folosim clonele umane ca piese de schimb?
- Care ar fi părţile benefice şi părţile negative ale clonării umane? Se poate juca omul de-a Dumnezeu?
- Global, resursele planetei se vor consuma în maxim câteva sute de ani; este necesară clonarea umană şi de ce ?"
