Cărţi şi prieteni

Mi-ar plăcea să-mi fie prieten... Dar îmi este prieten! Cărţile mi-s pline de prieteni. Cei pe care i-am iubit, m-au însoţit şi după ultima filă, le-am continuat povestea în ascunsul minţii în orele târzii ale nopţii când nu mă înduram să adorm fără să schimb un final nefericit, fără să continui o aventură, fără să devin şi eu personaj în capitolul următor, cel încă nescris.

Am învăţat de mică, desigur, de la mama, să păstrez cu sfinţenie cartea, să n-o rup, să n-o aşez deschisă cu literele spre lemnul noptierei, să nu îndoi colţul filei, să nu iau notiţe pe marginea textului sau să subliniez paragrafele în care găseam mărgăritare de gând. Să ştiţi că nu e greu. Dacă nu ţin minte pagina la care am rămas, în cazul în care chiar trebuie să mă întrerup, sigur îmi aduc aminte dacă am citit sau nu un fragment atunci când îmi arunc ochii pe el. Ştiu că n-am să recitesc un conspect scris îngrămădit pe doi centimetri pătraţi în loc să mă bucur încă o dată de scriitura sau ideea care m-au încântat la prima parcurgere a cărţii. Iar fiecare nouă trecere prin text înseamnă nu o rememorare, nici o redescoperire, ci mult mai mult, un nou înţeles. Cine ştie dacă o carte scrisă pe sufletul meu n-ar ajunge aproape integral subliniată, trăită şi retrăită fiind, de fiecare dată la altă vârstă.

Cărţile mele sunt încă frumoase, citite şi recitite... poate că unele s-au îngălbenit, altele se deschid singure la poezia preferată, dar sunt încă frumoase şi întregi. Mă doare toamna cărţilor cu filele scuturate de mâini neglijnte, indiferente, cu scoarţe jupuite şi crestate. Parcă pădurea moare a doua oară şi, de data aceasta, nu pentru un scop nobil.

Privesc cărţile acelea adunate prin anticariatele întinse pe tonete de stradă, aşezate pe rafturi încropite din scânduri reci într-o dezordine din care cu greu reuşesc să disting titluri şi autori, lăsate prafului şi umezelii, apărate firav de o streaşină îngustă şi de folii urâte. Cărţi vechi şi noi, cărţi mari scrise de oameni cu har aşteaptă un nebun frumos care să le mângâie cu ochii încă o dată. Le privesc străbătută de mirare dureroasă. Cine a putut să le lase acolo? Cine a avut inima să considere că nu mai are nevoie de ele?

Ca să închei într-o notă mai optimistă vă invit să citiţi aici o poveste din viitor despre puterea cuvântului şi nu numai.

Articolul participă la campania iniţiată de Adi Sonia Spatariu, "Semn spre carte", ce are ca scop strângerea şi donarea de cărţi către copii dornici de lectură, dar cu posibilităţi financiare reduse.

Păzitul fetei la ruşi

Nu ştiu cum o fi la ruşi, dar fata e fată oriunde în lume, iar păzitul ei, spun din proprie experienţă, seamănă cu alergatul după un cârd de iepuri. Aşa că mă simt datoare, la fel cu toţi psilunaticii, să-i împărtăşesc lui Vladen, posibil viitor tată de fată, ceva din vasta-mi experienţă.

În primul şi în primul rând e necesară o locuinţă corespunzătoare, pregătită din timp ca o fortăreaţă pentru prevenirea intrărilor prin efracţie, precum şi a ieşirilor prin... infracţie (sic!). Ideală ar fi posibilitatea supravegherii permanente a odorului aflat în pază, dar orice fată are nevoie de intimitate. Aşa că locuinţa ideală ar trebui să aibă o singură uşă de acces, să fie mai sus de etajul al treilea al clădirii (cunosc situaţii de salturi de la primul şi de la al doilea etaj soldate doar cu o entorsă de gleznă), balcoanele să fie la o distanţă sigură de cele ale vecinilor sau de arbori şi să nu existe pe pereţii exteriori ai clădirii elemente arhitecturale care ar putea fi folosite pentru căţărat. Chiar şi aşa, nu putem exclude varianta accesului de pe acoperiş a unor alpinişti utilitari. De aceea recomand adăugarea de gratii la ferestre. Camera fetei ar trebui să aibă accesul din dormitorul părinţilor, iar eventualele neplăceri cauzate acestora ar fi minore în comparaţie cu ţelul urmărit.

În perioadele cât progenitura va părăsi siguranţa casei părinteşti, aceasta va fi însoţită permanent de o gardă de corp, de sex feminin, acră ca o murătură, urâtă ca o mătură, şi dornică de aventură, astfel încât va îndepărta din datorie şi din gelozie orice tânăr ce ar îndrăzni să se apropie de protejata ei.

În urma acestor aranjamente adolescenta va exploda de mai multe ori pe zi cu forţa unei bombe nucleare, dar ştim că dragostea şi răbdarea unui tată nu au limite, aşa încât el va suporta cu stoicism şi fără supărare toanele tinerei fete. În caz contrar şi aşa slaba comunicare părinte-copil va deveni inexistentă.

Situaţia va dura câţiva anişori, până când domnişoara, dornică de cunoaştere aprofundată a vieţii, va ajunge la un nivel de înţelegere superior. Momentul acesta e cel mai periculos pentru tatăl păzitor. Fiica sa, de o frumuseţe răpitoare, boboc desfăcut, dar nu încă floare, îi va surâde cu inocenţă, cu blândeţe şi cu nespusă iubire. Câtă mândrie în inima lui topindu-se de drag! Ea va întreba ceva, el va răspunde "Da!" fără să audă măcar întrebarea...

Fortăreaţa va fi dărâmată, iar tatălui nu-i va mai rămâne decât să spere că aripile pe care i le-a făurit fiicei lui cu migală în fiecare clipă de când ea îl are îi vor fi potrivite pentru tot restul vieţii.

Nu vă ascund că mor de curiozitate ce soluţii pentru spinoasa problemă ridicată de rusul nostru din club cuprinde tabelul găzduit de psi.