marți, 31 octombrie 2017

Cafeneaua de marți - Păreri de cititor



Am fost și sunt, într-ale cuvintelor, înainte de toate, cititor. Cititor de proză, de poezie, de carte, de bloguri. Citesc cu plăcere orice e bine scris și îmi fură atenția. Să nu încercați să-mi vorbiți când mă vedeți cu nasul în vreo carte sau mișcând ușor de jos în sus imaginea de pe ecranul telefonului. Sau încercați, dar înarmați-vă cu răbdare, căci s-ar putea să răspund după câteva minute și să vă rog să repetați ce mi-ați spus. Și nici a doua oară nu e garantat că aud.

Dar, ca un text să mă prindă în mrejele lui, e nevoie nu doar de un mesaj interesant, ci și de un stil plăcut, care să nu umilească limba română și să nu mă zgârie pe creier.

N-am să vorbesc despre diacritice, pe care le iubesc pentru simplul motiv că e mult mai ușor să înțelegi un mesaj atunci când nu trebuie să enumeri în minte paronime și să alegi dintre ele pe cel potrivit în context, și n-am să vorbesc nici despre exprimările agramate, pentru că acestea ori mă indignează, ori îmi stârnesc râsul.

Mama mea e vinovată de faptul că mă zburlesc precum pisica atunci când citesc sau aud cuvinte folosite cu sens eronat. Părerea mea e că atunci când nu suntem siguri de sensul unui cuvânt e mai bine să-l evităm, dacă nu avem chef să punem mâna nu pe dicționar, că e greoi si demodat, ci pe minunea de telefon din dotare ca să-l luăm la întrebări pe prietenul Google. (Mama e vinovată pentru că și acum, când am aproape cincizeci de ani, îmi face observație dacă scap vreo perlă în prezența ei.)

O altă chestie care îmi lasă un gust amar e traducerea cuvânt cu cuvânt a unor expresii din limba engleză și împlântarea lor în vorbirea curentă și în scrierile noastre. Nu mă îndoiesc că, la cât de mult sunt utilizate, cel puțin unele dintre ele vor fi asimilate și considerate corecte, căci limba e vie și se îmbogățește. Dar îmbogățirea aceasta, tot după părerea mea, duce la dispariția altor expresii - românești până în măduva oaselor. Și să smulgi fie și o bucățică din măduva limbii române mi se pare dureros.

Am să fac unele considerații privitoare la stil. Îmi plac scrierile în proză care curg melodios, în care poți să recunoști autorul după structura frazei. Sunt fermecată atunci când găsesc alături cuvinte pe care nu m-aș fi gândit să le pun împreună, iar din această construcție se conturează imagini sau idei cu o claritate surprinzătoare.

Admir coerența, naturalețea limbajului. Aici m-aș opri la utilizarea corectă a timpurilor verbale. Dacă atunci când povestim ceva oral folosim perfectul compus și imperfectul, de ce am utiliza în scris perfectul simplu?

Am lăsat la urmă poezia, fiindcă mi-e cea mai aproape de suflet. Mai mult decât în cazul prozei mă atrage și mă prinde ritmul, indiferent dacă citesc versuri cu rimă sau fără. Ritmul completează și întregește mesajul unui poem, îl apropie de muzică.

Îmi plac poeziile cu versuri albe sau libere dense în figuri de stil, nu cele în care o frază banală e înșirată pe mai multe rânduri.

Rimele sunt, de asemenea, o provocare. Apreciez mai mult o rimă imperfectă decât răsucirea nefirească a cuvintelor în propoziție și plasarea verbului la sfârșitul versului pentru o rimă facilă. Mă fascinează rimele neobișnuite, între părți de vorbire diferite sau cuvinte cu cratimă.

Îmi plac scrierile rotunde, cele care se încheie cu o concluzie exprimată de autor sau lăsată în seama cititorului. Îmi plac scrierile care au un rost, un mesaj exprimat sau subînțeles, cele care mă pun pe gânduri, mă provoacă, mă stârnesc la gând și cuvânt.

Forța unui text vine de obicei din curajul autorului de a se despuia de gânduri și emoții atât de intime și de personale încât pare aproape indecentă expunerea lor. Adevărul lor e cel care crează emoție cititorului, cel care trece barierele. De cele mai multe ori cititorul își regăsește propriile gânduri și sentimente și autorul scapă de sub lupă nedisecat.

Toate acestea le-am descoperit citind. De când scriu eu însămi, citesc cu alți ochi. Mă interesează și observ detalii de tehnică peste care altfel aș fi trecut fără să le bag în seamă. Părerea mea e că fără să fi citit câteva rafturi de cărți (sau varianta lor virtuală) e greu sau imposibil să scrii acceptabil, cu oricât talent ai fi dăruit. E ca și cum ai vrea să pictezi pe întuneric. E adevărat că Beethoven a compus și după ce a surzit, dar nici el n-a fost surd din naștere.

E marți, vă invit la o ceașcă mare de cafea, făcută pe gustul fiecăruia, plină de gânduri aburinde despre cum scriem. Voi ce păreri de cititor aveți?

duminică, 22 octombrie 2017

Cartea sufletului

Mă destram în file cum se destramă toamna în foi.

Ea poartă uneori pe copertă soarele, sleit de puteri, alteori niște nori în care lumina își face culcuș ca să aibă visătorii de unde s-o culeagă. Eu port cu încăpățânare în chip de copertă inima.

Și mă tot destram, filă cu filă, tril cu tril, aripă cu aripă, speranță cu speranță. Mă urmăresc un timp în siaj, fluturi naivi așteptând un semn că încă îmi sunt de folos. Nu toți se pierd, nu toți se rătăcesc. Pe cei norocoși îi adun de pe zboruri și îi îndes în călimară, să urzească fir de poveste, să țeasă dantelă de vers...

E atâta liniște în toată destrămarea acesta,
că, uite, a început să plouă, tot liniștit, de parcă și toamna s-ar feri să nu-mi tulbure fluturii cu prea mult zgomot.

Lăsând deoparte destrămările metaforice, tema propusă de Eddie se potrivește... copertă pe ceea ce voiam să vă povestesc.

Poezia pe care o sărbătoream acum vreo doi ani la zece mii de vizualizări a ajuns acum la o suta de mii. Și, chiar dacă am văzut-o crescând cu câteva zeci sau, mai răruț, sute de accesări zilnic, parcă tot nu îmi vine să cred. Le mulțumesc tuturor celor care, într-un fel sau altul, au promovat-o.

Pentru că titlul zicerii de azi e cartea sufletului și nu poezia sufletului, am să spun și despre o carte. Se va numi "Lecția de zbor", va avea 120-130 de pagini pline cu poezele din cele deja apărute pe blog, e în faza de corectură și e musai să fie gata mai devreme de luna mai, căci va fi mărturie la nunta fetei mele.

Ținând seama de toate cele de mai sus, prezic cu părere de rău că voi scrie sporadic spre deloc, doar când mi-or da destrămările pe dinafară, dar că, așa cum mă știu, un ochi tot am să mai arunc prin spațiul virtual, că dependența e mare și chiar dacă are antidot, eu una n-am găsit motiv să-l caut.

Știu că nu e marți, știu că n-am mai deschis cafeneaua de vreo doi ani, habar n-am dacă am să apuc să vă răspund la timp, asta în cazul în care voi răspundeți invitației, dar eu vă aștept la o ceașcă de gânduri aburinde și de vorbe calde ca să ne cunoaștem sau să ne recunoaștem.

marți, 5 septembrie 2017

Concis... și nu prea


Un menestrel ce poartă mască de bufon
mergea pe-alee, prin grădină, spre palat,
să întâlnească-n bal un sfetnic și-un baron
în timp ce-o intrigă de epocă l-a captivat.

Povestea asta are-o continuare
pe care nu v-o spun, căci nu o știu.
De-ați auzit-o undeva, în lumea mare,
aștept să mi-o șoptiți, iar eu s-o scriu.

Aș inventa, ca altădată,
istorii despre menestrei,
dar inspirația-i plecată
la bal cu pețitorii ei.

Ca să-mi mai spăl cele păcate,
link-uri aici, aici și-aici vă las
către povești adevărate
sau născociri dintr-un alt ceas.

Acum, c-am arătat cât de concis
se leagă-n versuri fără sens duzina,
mă-ntreb ca anacondele, bătu-le-ar vina,
cât e de grav și cât m-am compromis.

Și, ca să mă găsiți ușor
și să vă umpleți de mirare,
înscriu la Eddie-acest izvor
de cugetări nespus de-amare.
(2017)

joi, 23 februarie 2017

Slalom printre poezele

Pe pârtia întrebărilor Vienelei.

1.Liber/ă prin viață sau răsfăţat/ă într-o colivie de aur?

În seara căruntă
Visul din nou mă inundă
Şi-s liberă iar, oricând aş vrea,
În mintea mea.

2.Zi sau noapte?

Mă scutur de tine, rutină,
Când noaptea se-aşterne deplin,
Te las să te-ngropi în lumină
Şi gândului merg să mă-nchin.

3.Cafea sau ceai?

O apuc de toartă,
Parcă mi-ar fi soartă.
O aromă-amară
Îmi intră pe nară :
Dragă amintire…
Neagră ca abisul
Unde s-a dus visul,
Ca iadul, fierbinte…
Nu mai am cuvinte!
Gust de fiere şi pelin,
Zahărul pe unde-l ţin ?
Pe gât lunecă uşor
Ca un abur, ca un nor,
Şi o luminiţă mică
Sus, spre creier se ridică.

4.Numeşte trei obiecte și trei fiinţe fără de care viaţa e pustie.

Şi fără să se teamă, fără să înţeleagă
Şi-a luat în mâini destinul şi inima întreagă
Şi s-a lăsat furtunii şi valului ce poartă
Pe creste înspumate un vis, un dor, o soartă.

Trei... metafore.

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns
în locul unde n-au pătruns
nici răutatea, nici mânia,
în locul unde e stăpână bucuria.

în zborul copiilor
din cuib către vis.

Îmi înfăşor stări
în inima ta caldă
şi mi-e acasă.

Oricum aş număra tot patru ies la socoteală: copiii, mama şi sora, pentru că sângele apă nu se face.

5.Îţi place să dăruieşti sau să primeşti?

Furam doar bucurie, ne-o dăruiam întreagă,
Haiduci prin codrii noştri cu stelele pe ram,
Cărarea dintre noi, oricât ar creşte, leagă
Crengile, sus, de stele şi stelele pe geam.

6.Iubeşti copiii? Dar ei pe tine?

Copilului i-e drag de braţul ce-l cuprinde.
Iubirea cea mai pură în inimă-i se prinde
.................................................................

Când braţe de părinţi ajung să ocrotească
Un chip plăpând, un suflet ce trebuie să crească.
Timpul iubirii nu începe, nu se termină şi nici nu se preface.
Iubirea-i împlinită dacă iubeşti în pace.

7.Ieri sau mâine?

Sunt tot în ieri,
încă nimic în mâine,
devenire azi.

Prefer devenirea.

8.Îţi surâde ideea de a aduna în paginile unei cărţi poveştile tale, trăite sau imaginate?

Da, dar

Tot cu un zâmbet mi-am motivat absenţa
la câteva examene şi reexaminări
în faţa timpului. El mi-a bifat prezenţa
şi-a acceptat tacit că m-am pierdut în zări.

9.Dai şi fugi sau lupţi până la capăt?

Pierd azi o luptă, dar câştig războiul,
pierd o secundă, nu pustiesc un veac.
Dacă usuc o baltă, nu întind noroiul
pe câmpuri, pe pădure, peste lac.

Lupt pentru ce merită. În rest evit fără să "dau".

10.Carte sau film?

În seri de vară cu visare,
Cu muzică şi-o carte
Ţinută-n mâini de fiecare
Zburam către departe

11.Un cuvânt care te reprezintă.

Îţi las moştenire inima cuvântului meu,
Ţi-o las ca pe pâine, nu ca pe vreun zeu,
Să nu i te închini, să nu i te supui,
Dar să îţi fie hrană la sufletul hai-hui.

marți, 7 februarie 2017

Realităţi paralele


Am trăit realităţi paralele.
Un zid invizibil ridicat între ele.
Eu de o parte, tu de cealaltă.
Eu noaptea pe întuneric la lumina lămpii şi uneori la lumina unui hohot de râs.
Tu pe întuneric cu becul aprins.
Eu înfofolită cu zece cojoace şi cu o carte scânteie.
Tu lângă foc şi cu Scânteia în mână.
Eu cu raţia, tu cu îmbuibarea.
Amândoi cu pumnul în gură, eu cu durere, tu cu plecăciune adâncă în fața lui.

Trăim realităţi paralele.
Un zid invizibil ne desparte.
Din când în când luăm pietre din el şi le facem cuvinte de ocară.
Le aruncăm după pricepere.
Eu cu durere, când nu le mai pot purta.
Tu cu ură sau cu dispreţ.

Loveşte-mă pe mine cu ele.
Nu-mi lovi copiii.
Pentru că eu sunt de vină.
Eu le-am dat hohotul de râs şi lumina, iar ei au crezut că li se cuvin.
Şi n-ai să mă auzi vreodată spunând că nu e aşa.