Cafeneaua de marți - Întâmplare cu final neașteptat

E uimitor cât de mult ne poate schimba destinul ceva atât de simplu și de banal cum e un blog!

Nu-mi aduc aminte ce m-o fi motivat în seara aceea de început de decembrie, acum aproape nouă ani, să mă înham la acest drum. Poate dorința de a împărtăși cu cei câțiva prieteni mult mai tineri decât mine pe care mi-i făcusem în lumea virtuală bruma de poezioare scrise mai toate când eram de vârsta lor... Poate...

Eram încă timidă, stăpânită de o reticență aproape paralizantă. "Mi-am luat inima în dinți" e o expresie care spune prea puțin despre cât curaj şi câtă putere mi-au fost necesare ca să scot în lume, oricât de mică era cea a cititorilor mei atunci, bucățile acelea de suflet deghizate în litere ce alcătuiau versuri mai mult sau mai puțin stângace.

Nu m-am gândit că voi începe iarăși să scriu și nu mi-am dorit faimă, așa cum nu-mi doresc nici astăzi. Dar nici nu m-am așteptat ca acea hotărâre spontană și aparent fără importanță să pună o amprentă atât de puternică pe tot ceea ce e esențial în ființa mea.

Fără blogul cu poezele aș fi scris sporadic și prost, mi-ar fi lipsit nenumărate clipe de emoție, bucurie, împlinire. Aș fi fost mult mai săracă sufletește. Mare parte din ce mi-a trecut prin gând și a devenit cuvânt scris în acești ani ar fi suferit un proces de aneantizare trist și lipsit de durere, când eu însămi aș fi fost pierdută într-o amorțeală care nu-mi era deloc străină.

N-am intenția să fac cine știe ce filosofie din acest articol, ci doar să pun pe "hârtie" o revelație neașteptată care m-a trăznit citind "Ploaia de primăvară" a Dianei și m-a cufundat într-o stare de contemplare din care m-am extras cu greu. Mi-a fost de mare ajutor Eddie care parcă a ticluit duzina de săptămâna trecută special pentru mine.

În final vreau să lansez o provocare, o temă de discuție la o ceașcă de cafea întârziată. Mi-ar face mare plăcere dacă mi-ați împărtăși ce hotărâre aparent minoră s-a dovedit în timp a avea repercusiuni pozitive neașteptate asupra vieții voastre.

Bucurii de navetistă, toamna

Cafeneaua de marți - Păreri de cititor

Am fost și sunt, într-ale cuvintelor, înainte de toate, cititor. Cititor de proză, de poezie, de carte, de bloguri. Citesc cu plăcere orice e bine scris și îmi fură atenția. Să nu încercați să-mi vorbiți când mă vedeți cu nasul în vreo carte sau mișcând ușor de jos în sus imaginea de pe ecranul telefonului. Sau încercați, dar înarmați-vă cu răbdare, căci s-ar putea să răspund după câteva minute și să vă rog să repetați ce mi-ați spus. Și nici a doua oară nu e garantat că aud.

Dar, ca un text să mă prindă în mrejele lui, e nevoie nu doar de un mesaj interesant, ci și de un stil plăcut, care să nu umilească limba română și să nu mă zgârie pe creier.

N-am să vorbesc despre diacritice, pe care le iubesc pentru simplul motiv că e mult mai ușor să înțelegi un mesaj atunci când nu trebuie să enumeri în minte paronime și să alegi dintre ele pe cel potrivit în context, și n-am să vorbesc nici despre exprimările agramate, pentru că acestea ori mă indignează, ori îmi stârnesc râsul.

Mama mea e vinovată de faptul că mă zburlesc precum pisica atunci când citesc sau aud cuvinte folosite cu sens eronat. Părerea mea e că atunci când nu suntem siguri de sensul unui cuvânt e mai bine să-l evităm, dacă nu avem chef să punem mâna nu pe dicționar, că e greoi si demodat, ci pe minunea de telefon din dotare ca să-l luăm la întrebări pe prietenul Google. (Mama e vinovată pentru că și acum, când am aproape cincizeci de ani, îmi face observație dacă scap vreo perlă în prezența ei.)

O altă chestie care îmi lasă un gust amar e traducerea cuvânt cu cuvânt a unor expresii din limba engleză și împlântarea lor în vorbirea curentă și în scrierile noastre. Nu mă îndoiesc că, la cât de mult sunt utilizate, cel puțin unele dintre ele vor fi asimilate și considerate corecte, căci limba e vie și se îmbogățește. Dar îmbogățirea aceasta, tot după părerea mea, duce la dispariția altor expresii - românești până în măduva oaselor. Și să smulgi fie și o bucățică din măduva limbii române mi se pare dureros.

Am să fac unele considerații privitoare la stil. Îmi plac scrierile în proză care curg melodios, în care poți să recunoști autorul după structura frazei. Sunt fermecată atunci când găsesc alături cuvinte pe care nu m-aș fi gândit să le pun împreună, iar din această construcție se conturează imagini sau idei cu o claritate surprinzătoare.

Admir coerența, naturalețea limbajului. Aici m-aș opri la utilizarea corectă a timpurilor verbale. Dacă atunci când povestim ceva oral folosim perfectul compus și imperfectul, de ce am utiliza în scris perfectul simplu?

Am lăsat la urmă poezia, fiindcă mi-e cea mai aproape de suflet. Mai mult decât în cazul prozei mă atrage și mă prinde ritmul, indiferent dacă citesc versuri cu rimă sau fără. Ritmul completează și întregește mesajul unui poem, îl apropie de muzică.

Îmi plac poeziile cu versuri albe sau libere dense în figuri de stil, nu cele în care o frază banală e înșirată pe mai multe rânduri.

Rimele sunt, de asemenea, o provocare. Apreciez mai mult o rimă imperfectă decât răsucirea nefirească a cuvintelor în propoziție și plasarea verbului la sfârșitul versului pentru o rimă facilă. Mă fascinează rimele neobișnuite, între părți de vorbire diferite sau cuvinte cu cratimă.

Îmi plac scrierile rotunde, cele care se încheie cu o concluzie exprimată de autor sau lăsată în seama cititorului. Îmi plac scrierile care au un rost, un mesaj exprimat sau subînțeles, cele care mă pun pe gânduri, mă provoacă, mă stârnesc la gând și cuvânt.

Forța unui text vine de obicei din curajul autorului de a se despuia de gânduri și emoții atât de intime și de personale încât pare aproape indecentă expunerea lor. Adevărul lor e cel care creează emoție cititorului, cel care trece barierele. De cele mai multe ori cititorul își regăsește propriile gânduri și sentimente și autorul scapă de sub lupă nedisecat.

Toate acestea le-am descoperit citind. De când scriu eu însămi, citesc cu alți ochi. Mă interesează și observ detalii de tehnică peste care altfel aș fi trecut fără să le bag în seamă. Părerea mea e că fără să fi citit câteva rafturi de cărți (sau varianta lor virtuală) e greu sau imposibil să scrii acceptabil, cu oricât talent ai fi dăruit. E ca și cum ai vrea să pictezi pe întuneric. E adevărat că Beethoven a compus și după ce a surzit, dar nici el n-a fost surd din naștere.

E marți, vă invit la o ceașcă mare de cafea, făcută pe gustul fiecăruia, plină de gânduri aburinde despre cum scriem. Voi ce păreri de cititor aveți?

Cartea sufletului

Mă destram în file cum se destramă toamna în foi.

Ea poartă uneori pe copertă soarele, sleit de puteri, alteori niște nori în care lumina își face culcuș ca să aibă visătorii de unde s-o culeagă. Eu port cu încăpățânare în chip de copertă inima.

Și mă tot destram, filă cu filă, tril cu tril, aripă cu aripă, speranță cu speranță. Mă urmăresc un timp în siaj, fluturi naivi așteptând un semn că încă îmi sunt de folos. Nu toți se pierd, nu toți se rătăcesc. Pe cei norocoși îi adun de pe zboruri și îi îndes în călimară, să urzească fir de poveste, să țeasă dantelă de vers...

E atâta liniște în toată destrămarea acesta,

că, uite, a început să plouă, tot liniștit, de parcă și toamna s-ar feri să nu-mi tulbure fluturii cu prea mult zgomot.

Lăsând deoparte destrămările metaforice, tema propusă de Eddie se potrivește... copertă pe ceea ce voiam să vă povestesc.

Poezia pe care o sărbătoream acum vreo doi ani la zece mii de vizualizări a ajuns acum la o suta de mii. Și, chiar dacă am văzut-o crescând cu câteva zeci sau, mai răruț, sute de accesări zilnic, parcă tot nu îmi vine să cred. Le mulțumesc tuturor celor care, într-un fel sau altul, au promovat-o.

Pentru că titlul zicerii de azi e cartea sufletului și nu poezia sufletului, am să spun și despre o carte. Se va numi "Lecția de zbor", va avea 120-130 de pagini pline cu poezele din cele deja apărute pe blog, e în faza de corectură și e musai să fie gata mai devreme de luna mai, căci va fi mărturie la nunta fetei mele.

Ținând seama de toate cele de mai sus, prezic cu părere de rău că voi scrie sporadic spre deloc, doar când mi-or da destrămările pe dinafară, dar că, așa cum mă știu, un ochi tot am să mai arunc prin spațiul virtual, că dependența e mare și chiar dacă are antidot, eu una n-am găsit motiv să-l caut.

Știu că nu e marți, știu că n-am mai deschis cafeneaua de vreo doi ani, habar n-am dacă am să apuc să vă răspund la timp, asta în cazul în care voi răspundeți invitației, dar eu vă aștept la o ceașcă de gânduri aburinde și de vorbe calde ca să ne cunoaștem sau să ne recunoaștem.

Concis... și nu prea

Un menestrel ce poartă mască de bufon
mergea pe-alee, prin grădină, spre palat,
să întâlnească-n bal un sfetnic și-un baron
în timp ce-o intrigă de epocă l-a captivat.

Povestea asta are-o continuare
pe care nu v-o spun, căci nu o știu.
De-ați auzit-o undeva, în lumea mare,
aștept să mi-o șoptiți, iar eu s-o scriu.

Aș inventa, ca altădată,
istorii despre menestrei,
dar inspirația-i plecată
la bal cu pețitorii ei.

Ca să-mi mai spăl cele păcate,
link-uri aici, aici și-aici vă las
către povești adevărate
sau născociri dintr-un alt ceas.

Acum, c-am arătat cât de concis
se leagă-n versuri fără sens duzina,
mă-ntreb ca anacondele, bătu-le-ar vina,
cât e de grav și cât m-am compromis.

Și, ca să mă găsiți ușor
și să vă umpleți de mirare,
înscriu la Eddie-acest izvor
de cugetări nespus de-amare.
(2017)

Slalom printre poezele

Pe pârtia întrebărilor Vienelei.

1.Liber/ă prin viață sau răsfăţat/ă într-o colivie de aur?

În seara căruntă

Visul din nou mă inundă

Şi-s liberă iar, oricând aş vrea,

În mintea mea.

2.Zi sau noapte?

Mă scutur de tine, rutină,

Când noaptea se-aşterne deplin,

Te las să te-ngropi în lumină

Şi gândului merg să mă-nchin.

3.Cafea sau ceai?

O apuc de toartă,

Parcă mi-ar fi soartă.

O aromă-amară

Îmi intră pe nară :

Dragă amintire…

E prima iubire ?

Neagră ca abisul

Unde s-a dus visul,

Ca iadul, fierbinte…

Nu mai am cuvinte!

Gust de fiere şi pelin,

Zahărul pe unde-l ţin ?

Pe gât lunecă uşor

Ca un abur, ca un nor,

Şi o luminiţă mică

Sus, spre creier se ridică.

4.Numeşte trei obiecte și trei fiinţe fără de care viaţa e pustie.

Şi fără să se teamă, fără să înţeleagă

Şi-a luat în mâini destinul şi inima întreagă

Şi s-a lăsat furtunii şi valului ce poartă

Pe creste înspumate un vis, un dor, o soartă.

Trei... metafore.

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns

în locul unde n-au pătruns

nici răutatea, nici mânia,

în locul unde e stăpână bucuria.

Destin împlinit

în zborul copiilor

din cuib către vis.

Îmi înfăşor stări

în inima ta caldă

şi mi-e acasă.

Oricum aş număra tot patru ies la socoteală: copiii, mama şi sora, pentru că sângele apă nu se face.

5.Îţi place să dăruieşti sau să primeşti?

Furam doar bucurie, ne-o dăruiam întreagă,

Haiduci prin codrii noştri cu stelele pe ram,

Cărarea dintre noi, oricât ar creşte, leagă

Crengile, sus, de stele şi stelele pe geam.

6.Iubeşti copiii? Dar ei pe tine?

Copilului i-e drag de braţul ce-l cuprinde.

Iubirea cea mai pură în inimă-i se prinde

.................................................................

Când braţe de părinţi ajung să ocrotească

Un chip plăpând, un suflet ce trebuie să crească.

Timpul iubirii nu începe, nu se termină şi nici nu se preface.

Iubirea-i împlinită dacă iubeşti în pace.

7.Ieri sau mâine?

Sunt tot în ieri,

încă nimic în mâine,

devenire azi.

Prefer devenirea.

8.Îţi surâde ideea de a aduna în paginile unei cărţi poveştile tale, trăite sau imaginate?

Da, dar

Tot cu un zâmbet mi-am motivat absenţa

la câteva examene şi reexaminări

în faţa timpului. El mi-a bifat prezenţa

şi-a acceptat tacit că m-am pierdut în zări.

9.Dai şi fugi sau lupţi până la capăt?

Pierd azi o luptă, dar câştig războiul,

pierd o secundă, nu pustiesc un veac.

Dacă usuc o baltă, nu întind noroiul

pe câmpuri, pe pădure, peste lac.

Lupt pentru ce merită. În rest evit fără să "dau".

10.Carte sau film?

În seri de vară cu visare,

Cu muzică şi-o carte

Ţinută-n mâini de fiecare

Zburam către departe

11.Un cuvânt care te reprezintă.

Îţi las moştenire inima cuvântului meu,

Ţi-o las ca pe pâine, nu ca pe vreun zeu,

Să nu i te închini, să nu i te supui,

Dar să îţi fie hrană la sufletul hai-hui.

Realităţi paralele

Am trăit realităţi paralele.
Un zid invizibil ridicat între ele.
Eu de o parte, tu de cealaltă.
Eu noaptea pe întuneric la lumina lămpii şi uneori la lumina unui hohot de râs.
Tu pe întuneric cu becul aprins.
Eu înfofolită cu zece cojoace şi cu o carte scânteie.
Tu lângă foc şi cu Scânteia în mână.
Eu cu raţia, tu cu îmbuibarea.
Amândoi cu pumnul în gură, eu cu durere, tu cu plecăciune adâncă în fața lui.

Trăim realităţi paralele.
Un zid invizibil ne desparte.
Din când în când luăm pietre din el şi le facem cuvinte de ocară.
Le aruncăm după pricepere.
Eu cu durere, când nu le mai pot purta.
Tu cu ură sau cu dispreţ.

Loveşte-mă pe mine cu ele.
Nu-mi lovi copiii.
Pentru că eu sunt de vină.
Eu le-am dat hohotul de râs şi lumina, iar ei au crezut că li se cuvin.
Şi n-ai să mă auzi vreodată spunând că nu e aşa.

Vremea spovedaniilor

Pare să fi venit vremea spovedaniilor despre blogărit prin colţişorul de lume virtuală în care mă învârt eu. Şi mi-a venit şi mie cheful să mă spovedesc. Nu că aş fi păcătuit cu ceva, ci doar ca să-mi descarc o desagă de gânduri stârnite de articolele Adrianei şi Matildei.

Din când în când obosesc... sau mă fură un val şi-mi poartă gândurile departe, pune stăpânire pe ele, iar eu mă las în voia lui pentru o săptămână, două, şi dispar. Uneori mai scriu printre picături, alteori nu. Uneori vă citesc. Nu comentez şi nu răspund la comentarii aproape deloc. Şi am mustrări de conştiinţă. Poate n-ar trebui să am. Sunt gândurile mele, e timpul meu... Dar am. Mi se pare că înşel aşteptări, că-mi încalc promisiuni făcute în primul rând mie.

De cele mai multe ori obosesc. Dorm prea puţin. Scriu noaptea, citesc noaptea, comentez noaptea, mă uit la filme şi mă joc noaptea. Orele se scurg fără să-mi dau seama. Mă uit la ceas şi e trecut de unu, sau de două. Dimineaţa mă trezesc la şase. Cinci zile pe săptămână. Nu dorm la prânz. Recuperez din somn în dimineţile de sâmbătă şi duminică. Obosesc şi renunţ până mi se încarcă din nou bateriile. Cel mai rar şi mai la urmă renunţ la scris.

Nu m-am considerat vreodată bloggeriţă în adevăratul sens al cuvântului. Blogul meu e o carte care se scrie din mers, filă cu filă. O carte care are deja prea multe file pentru un singur volum. O carte răsfoită de multe ori la întâmplare, din întâmplare. Cititori de poezie nu-s mulţi. Iar dintre aceştea câţi sunt cei cu care versurile mele intră în rezonanţă? Şi din ei, câţi sunt cei care nimeresc exact pe pagina care le-ar trezi interesul? Şi câţi nu şi-l pierd după o vreme? Un blog creşte atunci când adună cititori, nu când adună file. Spun şi eu ca Adriana că am un blog mic. Şi ca Matilda spun, că am puţini cititori.

Nu citesc bloguri "mari". Habar n-am cum ajung să fie mari, dar presupun că abordează subiecte de mare interes: politică, scandaluri, sex, reţete pentru succes, vedete de mucava... Dacă politicienii ar vorbi puţin şi ar face mult şi bine, atunci mi-ar capta atenţia. Dar ei vorbesc mult şi prost şi fac tot mult şi tot prost. Scandalurile şi vedetele de mucava? Timp pierdut de pomană... Sexul - din punctul meu de vedere nu se publică, iar reţetele pentru succes - nu cred că funcţionează pentru oricine, în orice domeniu. Şi-apoi, cine-s eu să dau sfaturi? Pot să-mi dau cu părerea. E doar părerea mea şi nu o regulă de aur.

Citesc bloguri "mici", scrise de oameni cu suflete mari, bloguri literare sau nu, în care limba română nu e mutilată, în care cuvintele transmit idee şi emoţie deopotrivă.

Scriu poezie, îmi pun în vers părerile şi ceva suflet - mai mult sau mai puţin după cum se întâmplă - şi rutina dobândită după atâtea file scrise. Dacă ceea ce iese are valoare literară, nu-s eu în măsură să spun. Ştiu numai că, atunci când scriu, "las' că merge şi aşa" nu se întâmplă. Am câteva reguli de la care nu mă abat cu bună ştiinţă, iar cea mai importantă dintre reguli e limba română.

Scriu poezie din obişnuinţă, scriu pentru că a mai rămas ceva nespus sau pentru că simt că ar trebui spus altfel, scriu poezie pentru că aşa mă pricep eu cel mai bine să mă deşir în cuvinte şi scriu pentru că sunt eu. Apoi o dau pe-un surâs, pe-o lacrimă, pe-o clipă de emoţie împărtăşită. Oricui vrea s-o primească. Oricui vrea s-o păstreze şi oricui vrea s-o uite în clipa următoare. Nu contează câţi sunt cei ce citesc astăzi. Cartea rămâne dechisă, cu toate paginile la vedere pentru a fi răsfoită, fie şi la întâmplare, din întâmplare.

Sigur că mă bucur de fiecare gând şi de fiecare cuvânt primit înapoi. Sigur că le aştept. Dar dacă se aşterne liniştea în subsolul postărilor, nu-i un capăt de lume. Pentru că liniştea aceasta nu mai înseamnă de câtva timp o absenţă totală a cititorilor. Minunăţiile de instrumente de măsurare a traficului pe care le-am instalat pe blog îmi spun că sunteţi prin preajmă, chiar dacă greşesc la numărătoare şi nu se pun în veci de acord unul cu altul. Flag Counter îmi arată totdeauna mai mulţi vizitatori noi decât numărul total de vizitatori indicat de GTop, iar Blogger e de un optimism debordant. Numărul de afişări de pagină e cel puţin dublu în statisticile lui, faţă de oricare alte statistici. E un mare avantaj al blogurilor găzduite de blogger, faţă de cele de pe worpress. :))

10 000

Nu mi-am sărbătorit niciodată blogurile, nici Blogul cu poezele, apărut în 2009, cu puţin înainte de Crăciun, nici acest blog, nu secundar, ci mai mult accesoriu, despre care am constatat cu surprindere că a împlinit patru ani la începutul lunii iunie. Şi nici acum n-am intenţia să-l celebrez.

Am, însă, de sărbătorit o poezie care a adunat 10 000 de vizualizări, o poezie care are de acum în spate o mică poveste şi despre care cred şi sper că mai are încă de călătorit prin suflete.

Am scris-o în mai 2011 pentru un concurs organizat de MWB, printre autorii căruia mă număram la vremea aceea. Concursul se numea Moştenirea, iar premiile s-au acordat după numărul de voturi adunat de la cititori. Poezia mea s-a clasat pe locul al treilea. 

După aproape doi ani, în martie 2013 am participat cu ea la campania Copii fără etichete organizată de Blogal Initiative şi de Salvaţi copiii. Acesta a fost momentul şi evenimentul de la care "moştenirea" mea şi-a început cu adevărat călătoria. A fost preluată integral sau parţial pe două pagini de Facebook şi a fost distribuită de sute de ori, a apărut pe bloguri, forumuri, într-un ziar online şi în vreo două clipuri pe Youtube (pe acestea din urmă am fost nevoită să le raportez la Google şi au fost şterse, aşa cum am făcut şi în cazul unor postări pe bloguri, deoarece posesorii lor au omis şi apoi au refuzat să menţioneze că poezia îmi aparţine). Celor care au dorit să ducă mai departe cuvintele mele le mulţumesc, pentru că ştiu că şi lor le datorez o părticică din bucuria de astăzi.

Dacă v-am făcut curioşi şi n-aţi accesat deja link-urile de mai sus, transcriu aici:

Copil frumos!

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns

în locul unde n-au pătruns

nici răutatea, nici mânia,

în locul unde e stăpână bucuria.

Şi ţi-aş păstra desţelenită

grădina vieţii, şi-nflorită,

ca un surâs să fie fiecare floare,

pe chipul tău să râdă lumina de la soare.

Şi ţi-aş aşterne dragoste în cale,

din suflet aş lăsa să scuture petale,

ca să nu simţi nici pietre ascuţite şi nici spini,

să nu te rătăceşti prin mărăcini.

Vise înalte ţi-aş păzi în palmă,

iar zborurilor tale le-aş ţine vremea calmă,

şi timpul l-aş supune şi l-aş îmblânzi,

l-aş pune în clepsidră şi ţi l-aş dărui.

Dar nu ştiu cum să fac acestea toate,

nu era scris în nicio carte,

şi nu cred că a fost vreun înţelept

care ştia ceva şi a păstrat secret.

Şi-atunci tot ce rămâne e să îţi dau poveţe,

să te învăţ că lumea are multe feţe,

să îţi arăt cum sufletul se oţeleşte,

dar dragostea din el e cea care te creşte.

Să-ţi spun că din durere iei putere,

că pentru a clădi un vis de multe ori se cere

să laşi bucăţi de suflet să se sfâşie din tine;

dar să nu-ţi pară rău când tot ce faci e bine!

Să nu uiţi idealuri chiar dacă ţi se pare

că s-au pierdut cândva în neagră depărtare!

Oricât de întuneric, mai sunt câteva stele;

să cauţi mereu zborul şi să ajungi la ele!

De cazi, să te ridici mai sus

şi să răsari chiar dacă soarele-a apus!

Dacă pierzi astăzi, poţi învinge mâine;

să nu-ţi vinzi inima pe-un colţ de pâine!

Să nu uiţi niciodată să fii bun şi drept,

să nu te pleci, dar să fii înţelept!

Şi vieţii să-i surâzi, să ştii cum să te bucuri

de împliniri înalte şi de mărunte lucruri!

Iar la sfârşit, când scazi şi când aduni,

când timpul ce-ţi rămâne e cât să-l ţii în pumni,

să-ţi fie gândul liniştit şi inima senină

că ai trăit frumos şi viaţa ţi-a fost plină.

Ştiu că nu e marţi şi nu e zi de cafenea, dar vă invit să povestiţi despre articolul, povestea, poezia sau orice alt tip de postare pe blog de la care aveţi cele mai mari satisfacţii şi bucurii. 

Ca o punte peste ape tulburi - Bridge Over Troubled Waters

Când ţi-e greu

şi te simţi neînsemnată,

când lacrimi ochii ţi-i scaldă

am să ţi le usuc eu.

Îţi sunt alături

când vremea îţi e împotrivă

şi prietenii te lasă în derivă,

ca o punte peste ape tulburi

am să mă întind.

Ca o punte peste ape tulburi

am să mă întind.

Când viaţa te doboară,

când eşti de pripas

şi noaptea coboară

eu n-am să te las.

Am să te prind

când neguri te cuprind

şi dureri te înconjoară,

ca o punte peste ape tulburi

am să mă întind.

Ca o punte peste ape tulburi

am să mă întind.

Fată de Argint, străbate,

treci peste toate...

Vremea-i a ta,

fă-ţi visurile adevărate...

Priveşte-le strălucirea...

Un prieten de-ai vrea,

am să-ţi fiu alături,

ca o punte peste ape tulburi

am să-ţi aduc liniştea.

Ca o punte peste ape tulburi

am să-ţi aduc liniştea.

Poezia Mayei mi-a adus în minte această melodie. 

Pururea tânăr (Forever Young)

Să dansăm cu stil, să dansăm un timp...

Raiul poate aştepta, cerul numai îl privim.

Sperând ce-i mai bun, aşteptăm ce-i mai rău.

Ai să ne arunci sau nu în hău?

Lasă-ne să murim tineri sau lasă-ne să trăim o veşnicie.

Nu-i a noastră puterea, dar nu spunem niciodată nicicând.

Jucându-ne în groapa cu nisip, viaţa e-o scurtă călătorie,

Muzica-i pentru omul plângând.

Poţi să-ţi închipui cum e cursa câştigătoare?

Întoarce feţele noastre strălucitoare către soare

Ne slăvim conducătorii într-un glas comun.

Muzica-i cântată de nebun.

Pururea tânăr

Vreau să rămân pururea tânăr

Chiar vrei să trăieşti pentru totdeauna?

O veşnicie şi încă una.

Unii sunt ca apa, alţii ard sublim,

Unii sunt o melodie, alţii sunt doar ritm.

Mai devreme sau mai târziu toţi vor pieri.

De ce nu rămân tineri, zi după zi?

E-atât de greu să trăieşti o viaţă fără un ţel.

Ca un cal bătrân, nu vreau să mă sting la fel.

Tinereţea-i ca diamantele lucind în lumină întruna,

Iar diamantele sunt pentru totdeauna.

Atâtea aventuri astăzi n-au putut să se întâmple,

Atâtea cântece am uitat să cântăm,

Atâtea visuri ivite din senin între tâmple!

Să se împlinească-am vrea să le lăsăm.

Pururea tânăr

Vreau să rămân pururea tânăr

Chiar vrei să trăieşti pentru totdeauna?

O veşnicie şi încă una.

Pururea tânăr

Vreau să rămân pururea tânăr

Chiar vrei să trăieşti pentru totdeauna?

Am tradus pentru provocarea de luni. Vă invit să citiţi şi alte gânduri despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pornind din tabelul găzduit de Eddie.

Obsesie sau pasiune?

Am pasiuni. Unii le-ar spune obsesii. Pentru că mă acaparează, pentru că mă mână, pentru că mă absorb, pentru că mă definesc.

Sunt pasiuni care mi s-au strecurat în suflet încetul cu încetul, altele care s-au declanşat brusc şi pot spune cu precizie data la care s-a întâmplat aceasta. Toate au un numitor comun. Cu cât mă scufund mai adânc în ele, cu cât le cunosc mai bine, întorcându-le privirii faţetă cu faţetă şi apoi sâmbure cu sâmbure, cu atât mi-s mai dragi şi cu atât mai greu de lepădat.

Aş putea să vorbesc ceasuri întregi despre ele, dar aş plictisi. Degeaba aş povesti despre o voce, despre precizia unei mişcări, despre o emoţie închisă în cuvânt. Pasiunea trebuie simţită, trăită, nu poate fi explicată şi înţeleasă.

Aveţi pasiuni? Obsesii? Vă lăsaţi conduşi de ele? Cât de mult? Vă scufundaţi în ele? Cât de adânc? De ce da sau de ce nu? Vă aştept la o ceaşcă de cafea şi la una de vorbă... cu pasiune, despre pasiune.

P.S. Observaţi cât loc ocupă pasiunile mele în spaţiul acestui aricol. Chiar seamănă a obsesii... :))

Gări de suflet

Din gări de suflet
cu peron pe aortă
se-ntorc spirale.

Bubuie tobe
într-o inimă caldă -
mugur de surâs.

Degete în dans
răsfirate prin plete
şoptesc mângâieri.

Pasarele-ntind
cu uimiri pasagere
pe gând asfinţit.

Tăcerea curge
din priviri numai miere
pe amurgul mut.

Anacondeiere după Dana

Cafeneaua de marţi

E multă linişte în clubul nostru. O linişte creatoare, o linişte care lasă pe fiecare să scrie după gândul şi sufletul său. Regulile au devenit opţionale, mai mult un obicei de care nu ne despărţim uşor, aşa cum se întâmplă mai mereu cu deprinderile vechi. Eu, una, mă bucur că e aşa şi consider aceasta un câştig apărut de când Eddie păstoreşte cu discreţie jocurile noastre.

Cu toate acestea, îmi lipseşte de la un timp dialogul cu voi. Poate că nu ne cunoaştem îndeajuns, şi respect dreptul fiecăruia la a-şi proteja viaţa personală, sau poate că am rămas în club doar cei mai puţin vorbăreţi, cei care preferăm să ne destăinuim mai mult printre metafore. Mă declar vinovată la ambele "capete de acuzare". (am pus ghilimele pentru că nu am intenţionat, de fapt, să acuz pe cineva de ceva.) De aceea nici n-am participat vreodată prea mult la discuţiile grupului şi aproape de loc la provocările cafenelei.

Am încercat să menţin legătura de gând şi cuvânt cu fiecare dintre voi, fără să ţin seama de câtă afinitate e între mine şi scrierile voastre. Chiar dacă nu-mi regăsesc propriile trăiri, propriile idei, a privi în interiorul altei minţi e mereu un miracol şi deseori o sursă de inspiraţie.

Inspiraţie... Acesta e motivul pentru care am intrat în acest club pe care l-am privit întotdeauna ca pe un cenaclu, nu neapărat literar. Duzina şi provocarea de luni sunt caii înhămaţi la căruţa mea de cuvinte. Nu scriu totdeauna cât de bine aş dori, dar scriu şi câteodată "nechemată vine secunda de geniu la micul dejun" (Aurel Dumitraşcu) spre propria mea încântare şi, sper, a cititorilor mei. Pe lângă jocuri, scrierile voastre devin frecvent punctul de pornire pentru scrierile mele.

Ar fi nedrept să închei fără să vorbesc despre zâmbete şi lacrimi, de amintiri pe care mi le-aţi stârnit de atâtea ori prin ecranul monitorului şi pentru toată această emoţie vă sunt recunoscătoare.

La final vă invit să răspundeţi la câteva întrebări. Dacă doriţi şi la care dintre ele doriţi.

De ce sunteţi în acest club? Ce aşteptări aveţi de la ceilalţi membri ai grupului nostru? Credeţi că ar fi util să comunicăm mai mult între noi? De ce da, de ce nu? Dacă da, consideraţi că resuscitarea cafenelei ar fi suficientă sau aveţi alte sugestii?

Am să încalc şi eu regulile şi am să public articolul duminică. Vă aştept la discuţii timp de o săptămână sau chiar mai mult. Nu vă promit să că am să răspund imediat, ci doar că am să răspund. Am convingerea că vom fi înţelegători unii cu ceilalţi, înţelegători în toate sensurile care vă vin în minte.

Stare de spirit

De Paşti, acum mulţi, mulţi ani, m-am întâlnit prima dată cu durerea. Durerea aceea venită din ireparabil, fără alt leac decât timpul, oarecum ineficient şi el pentru că amintirea revine an de an, răscolită de acordurile Învierii.

În 1986 Paştele a picat la începutul lunii mai. Ne amintim cu toţii aceasta din cauza accidentului de la Cernobîl. Au fost patru zile libere, ultima fiind duminica Paştelui. Am profitat de mini-vacanţă şi am mers împreună cu familia la Ceahlău, la Bica, bunica mea de pe mamă. Încerc să-mi amintesc zilele acelea, dar trecerea timpului le-a estompat. Ştiu că ne-am pregătit după tradiţie cu miel, cozonac şi pască, ouă roşii... Nu mai ţin minte cine ce a făcut, nici cum a crescut cozonacul, nici câte ouă au crăpat la fiert sau în ce culori au fost vopsite.

Chiar dacă zilele acelea s-au scufundat în uitare, Bica a fost şi a rămas pentru mine o a doua mamă. În vacanţele de vară petrecute an de an la ea, Bica a modelat cu vrere şi, poate, şi fără lutul sufletului meu. E greu să pun în cuvinte ce a însemnat Bica. Am încercat cândva într-"O casă bătrână" din care am să transcriu aici versurile în care mi-am amintit-o.

Şi fumul se leagă şi-n el îţi apare

bunica iubită cu inima mare,

care-a cuprins copiii, nepoţii,

şi cei ce-au păşit pragul casei, cu toţii.

Auzi înc-odată râsul ei plin de viaţă

şi simţi mângâierea cea dulce pe faţă,

şi grija, şi sfatul, şi vorba-nţeleaptă,

şi acul şi aţa în mâini prima dată,

vacanţa cea mare cu miros de şerbet,

dulceţuri alese închise-n bufet.

Şi vezi, în trecut, aburi moi de cafea

ce taine ascund, voci de catifea,

uitate demult, şoptind de dureri

şi vorbele ei ce-aduc mângâieri.

Mă întorc la începutul de mai al anului 1986. Probabil că sâmbătă seara am fost la slujba de Înviere, dar şi peste această amintire s-au suprapus alte slujbe de Înviere la care am fost înainte şi după aceea în curtea bisericii din Ceahlău, un loc al liniştii chiar şi atunci când tot satul se adună înăuntru, cei vii alături de cei plecaţi, dar prezenţi în inimile celor care aprind lumânări pe morminte.

Duminică, după masa de prânz la care ne-am înfruptat din toate bucatele pregătite, ne-am urcat în maşină şi ne-am întors acasă, la Iaşi. A doua zi trebuia să fim cei mari la serviciu, cei mici la şcoală. Pe Bica am lăsat-o cu o colică biliară sau cum îi spunea ea, o criză de fiere. Nu era prima dată că i se întâmpla şi eram şi noi, şi ea încredinţaţi că în două-trei zile va fi din nou sănătoasă. Seara am primit un telefon. Bica murise în somn. Peste câteva zile trebuia să împlinească şaizeci şi cinci de ani.

Luni am făcut cale întoarsă după ce ne-am aprovizionat cu cele necesare pentru înmormântare şi praznic, cine ştie cum, în anii aceia în care alimentele erau "raţionalizate".

Atunci m-am întâlnit prima dată cu durerea aceea adâncă ce parcă te trage înspre pământ ca o piatră pe suflet. Mi-era milă de Bica, de cât de puţin rămăsese din femeia energică şi plină de viaţă. Mi-era milă de mama. O priveam plângând şi mi-era milă. Nu îndrăzneam să încerc să înţeleg ce era în inima ei.

La înmormântare, în loc de "Veşnica pomenire", preotul şi dascălii au cântat "Hristos a înviat"...

În fiecare an, de Înviere la miezul nopţii, ascult "Hristos a înviat" şi-mi amintesc, printre lacrimi, de Bica.

Bunica

A plecat dincolo de cuvinte

Într-o seară de mai,

O păstrez în inimă, în minte

Ca pe-un colţ de rai.

A luat cuvintele cu ea

Şi le-a făcut de lut,

Apoi copilăria mea

A plâns şi a tăcut.

Acum încerc să modelez

Din lutul îndărătnic,

Să spun cuvintele cu miez

Şi să le-aprind în sfeştnic.

În palidă lumina lor

Să-i văd chipul zâmbind,

Să-mi treacă doar puţin de dor

Când candelă-i aprind.

Nu sunt cuvinte să-i măsoare

Hohotul plin de râs,

Iubirea cea ocrotitoare

În care m-a cuprins.

Somnul nu l-a înduplecat

Cu basmul ce vrăjeşte,

Dar pentru mine a creat

O lume de poveste.

Iar sfaturile ei de-atunci

Încă-mi răsar în minte,

Le trec uşor şi către prunci

Şi-i mulţumesc cuminte.

I-aş mulţumi de-aş mai putea

Pentru învăţătură.

Când aţa mi se încâlcea

La prima-mpunsătură

Mi-a arătat cum să întind

Pe pânză flori alese

Şi cum culorile se prind

Cu acul care ţese.

În seri de vară cu visare,

Cu muzică şi-o carte

Ţinută-n mâini de fiecare

Zburam către departe

Şi-apoi ne întorceam din zbor

Şi împărţeam cuvinte,

Iar astăzi mi-e atât de dor 

Să mi le-aduc aminte!

A luat cuvintele cu ea

Când a plecat de-acasă.

S-a stins copilăria mea,

Tăcerea-i grea şi-apasă...

(2012)

Alte stări de spirit, mai voiase, sper, se adună în tabel la Eddie.

Imaginează-ţi (Imagine)

Închipuie-ţi că nu-i rai...

E-uşor, încearcă, hai!

Nici iad sub noi, ştii, nu-i,

deasupră-ne-i doar cerul;

o lume să-ţi închipui

trăind din plin prezentul.

Nici ţări n-ar exista,

nimic motiv să dea

s-omori, să fii ucis;

religii s-au proscris;

toţi oamenii-ar trăi

în pace acea zi.

Poţi să spui că-s visător,

dar mai sunt şi alţii ca mine.

Te-aştept alături şi pe tine

într-o lume cu un singur dor.

Averi să nu mai fie...

Poţi să-ţi închipui oare?

Nu foame, lăcomie,

doar oameni în frăţie,

toţi într-o lume mare

şi fără de hotare.

Poţi să spui că-s visător,

dar mai sunt şi alţii ca mine.

Te-aştept alături şi pe tine

într-o lume cu un singur dor.

Calendar de aprilie

Un început de aprilie neobişnuit, cu fulgi de zăpadă în locul ninsorii de petale înmiresmate, cu vânt pătrunzător şi cu un cer negru şi apăsător n-a fost o păcăleală, ci realitatea ultimei săptămâni. Păcălala a venit de unde mă aşteptam mai puţin şi mi-a lăsat un gust amar: dex online a abordat un stil total agramat, aşa cum se vede din print screen-ul următor.

Din fericire dex-ul şi-a revenit, iar primăvara pare să-şi intre în drepturi, timidă încă. În drumul meu spre serviciu vânez cu privirea nagâţi, raţe sălbatice, berze şi egrete pe bălţile din apropirea şoselei, iar câmpul, o tablă de şah întinsă pe dealuri, alternează pătrate brune cu cele pe care grâul îşi vălureşte covorul verde de mătase.

Perioada premergătoare momentului pascal e aglomerată. Casa trebuie răscolită şi pusă iarăşi în ordine, iar cozonacii, păştile şi ouăle vopsite vor completa atmosfera de sărbătoare, alături de durerea de spate, nelipsită de la eveniment în ultimii ani. Sigur că pentru câteva zile vom uita de carnea de purcel, pui sau vită, pentru că post n-am ţinut, şi ne vom înfrupta cu ciorbă, friptură şi drob de miel, asortate cu salate şi caş proaspăt.

Flori de mărgăritar îşi vor deschide cupele cu parfum pe masa din sufragerie încărcând aerul cu prospeţime.

Timpul, ceasornic fără rugină, îşi desface de pe mosor firul zămislit dintr-o fibră indestructibilă. 

Alte scrieri cu aceleaşi douăsprezece cuvinte găsiţi aici.

Fiecare parte din mine (All Of Me)

Ce m-aş face fără limba ta ascuţită

care mă cheamă ca să m-alunge, ispită?

Mi se învârte capul, tu-mi eşti nelămurită,

la fel şi ce se petrece în mintea ta frumosă.

Mă porţi într-o călătorie misterioasă

şi sunt atât de ameţit, nu ştiu ce m-a lovit.

Mi-e capul sub apă, dar respir uşor,

tu eşti nebunatică, eu scos din minţi de dor.

Pentru că întregul meu

iubeşte întregul tău.

Îţi iubesc toate curbele şi muchiile drepte,

toate imperfecţiunile perfecte...

Dă-mi întregul tău

şi-ţi dau întregul meu,

îmi eşti sfârşit şi început,

câştig şi-atunci când am pierdut

pentru că îţi dau întregul meu

şi tu îmi dai întregul tău.

De câte ori să-ţi mai spun oare

că eşti frumoasă chiar dacă plângi cu lacrimi amare?

Când lumea te înfrânge, îţi rămân în fiece stare,

îmi eşti cădere şi-mi eşti inspiraţie,

ritm şi melodie, tentaţie şi distracţie,

cânt fără oprire pentru tine, din iubire.

Mi-e capul sub apă, dar respir uşor,

tu eşti nebunatică, eu scos din minţi de dor.

Pentru că întregul meu

iubeşte întregul tău.

Îţi iubesc toate curbele şi muchiile drepte,

toate imperfecţiunile perfecte.

Dă-mi întregul tău

şi-ţi dau întregul meu,

îmi eşti sfârşit şi început,

câştig şi-atunci când am pierdut

pentru că îţi dau întregul meu

şi tu îmi dai întregul tău.

Dă-mi întregul tău.

Cu cărţile pe faţă şi-s de inimă toate

riscăm până la capăt cu seninătate.

Pentru că întregul meu

iubeşte întregul tău,

îţi iubesc toate curbele şi muchiile drepte,

toate imperfecţiunile perfecte.

Dă-mi întregul tău

şi-ţi dau întregul meu,

îmi eşti sfârşit şi început,

câştig şi-atunci când am pierdut

pentru că îţi dau întregul meu

şi tu îmi dai întregul tău.

Îţi dau fiecare parte din mine

şi tu îmi dai fiecare parte din tine.

Închipuiri

Costin-Liviu Barnaru şedea adâncit în gânduri în fotoliul din faţa ferestrei camerei de hotel. Asfinţitul astrului portocaliu care dădea viaţă planetei pe care se afla în acea zi îi captase atenţia pentru câteva minute, dar în scurt timp problema care îl preocupa pusese din nou stăpânire pe mintea lui şi, din păcate, nu reuşea să-i găsească o rezolvare. Mai degrabă ar fi reuşit să dezlege nodul gordian cu mâinile goale.

Cutreierase galaxia în lung şi-n lat, în sus şi-n jos, cruciş şi curmeziş, mânat de munca şi pasiunea lui. Văzuse lumile cele noi, învechite de-acum. Din lucrarea sa "Influenţa mediului asupra firii umane" lipsea un singur capitol, o singură lume. Se apropia de sfârşitul călătoriilor. Şi al călătoriei. Timpul nu-i mai era prieten, iar toate încercările lui de a ajunge pe Impulsair se sfârşiseră cu eşecuri. Nici nu era de mirare acest fapt. Pentru că nimeni nu intrase vreodată pe planetă de câteva sute de ani tereştri, încă de la încheierea războiului care avusese loc acolo în primii ani de colonizare. Nici măcar localnicii care, dintr-un motiv sau altul, alegeau să o părăsească nu primeau permisiunea de a reveni acasă.

Cândva, în zorii civilizaţiei, omul preistoric a început să strângă... pietricele colorate, primele monede. Apoi monedele au căpătat strălucirea bronzului, argintului, aurului, iar grămezile adunate au crescut, aşa cum a crescut şi dorinţa omului de a avea, până când această trăsătură a devenit dominanta speciei umane. Într-un anumit moment al evoluţiei sale omul a încetat să fie, a încetat să afle, a încetat să ştie. Omul modern are. Şi ca să aibă ori ca să aibă mai mult a renunţat la vechile, demodatele valori morale.

Pe Impulsair, la sfârşitul războiului, graniţele interplanetare au fost închise şi "a avea" a fost cu desăvârşire interzis. După atâtea generaţii, impulsairienii pierduseră cu totul noţiunea de proprietate. Iar cei care conduceau planeta aveau obligaţia să vegheze şi să prevină orice contaminare cu această idee nesănătoasă pentru societate.

Tot ce se petrecea pe Impulsair îi era cunoscut. Cenzura funcţiona într-un singur sens. Autorităţile locale lăsau pe oricine şi orice să răzbată în afară, dar nu primeau nimic înăuntru. Nimic. Niciun cuvânt, niciun gând. Cu atât mai puţin l-ar fi primit pe el. Iar el era atât de curios! Voia să vadă cu ochii lui minunea aceea de lume. Să vorbească cu oamenii, să-i întrebe, să-i înţeleagă şi, mai presus de orice, să afle dacă erau cu adevărat mulţumiţi. Pentru că aceasta ar fi însemnat că omenirea are încă viitor.

Costin-Liviu Barnaru şi Impulsair sunt anagramări din care puteţi deduce părerea mea despre viitorul omenirii. Sper să n-am dreptate.
Alte închipuiri, poate mai optimiste, puteţi citi aici.

Cochilia

Învelim miezul unui gând cu o convenţie numită cuvânt. Cuvântul e o coajă subţire, o scoică goală. Îi dăm drumul în lume, în sunet trecător ori în mai durabila urmă a unui instrument de scris.
Gândul călătoreşte între oameni în forma aceasta abstractizată. Ajunsă la destinaţie, cochilia e umplută iarăşi cu miez. Identic, asemănător sau diferit...

Scoici pentru visuri

Las cuvintele să picure în lume
ca din rana sângerândă a visării,
sa dea gândurilor mele nume
şi să pună verbe pe aripa zării.

Poate nu s-or pierde toate printre şoapte,
poate ai să prinzi vreun înţeles ascuns
din acele vorbe în vers înşirate,
înţeles la care nici eu n-am ajuns.

Că de-am scurs visarea mea de lacrimi
şi de hohote de râs sau zâmbet, bucuria,
de-am dansat pe ritmul unor patimi
sau, încrâncenată, cu mânia,

când cuvintele s-au depărtat mine
au rămas doar scoici secate de-nţeles,
deşi zămislite-au fost atât de pline.
Şi acum din ele ai de-ales

cochilia care vine ca turnată
peste gândul de ieri dimineaţă,
peste o poveste demult întâmplată,
peste visuri dragi şi peste viaţă.
(2010)

Culegeţi şi alte cochilii pe ţărm la Eddie.