Cafeneaua de marți - Întâmplare cu final neașteptat

E uimitor cât de mult ne poate schimba destinul ceva atât de simplu și de banal cum e un blog!

Nu-mi aduc aminte ce m-o fi motivat în seara aceea de început de decembrie, acum aproape nouă ani, să mă înham la acest drum. Poate dorința de a împărtăși cu cei câțiva prieteni mult mai tineri decât mine pe care mi-i făcusem în lumea virtuală bruma de poezioare scrise mai toate când eram de vârsta lor... Poate...

Eram încă timidă, stăpânită de o reticență aproape paralizantă. "Mi-am luat inima în dinți" e o expresie care spune prea puțin despre cât curaj şi câtă putere mi-au fost necesare ca să scot în lume, oricât de mică era cea a cititorilor mei atunci, bucățile acelea de suflet deghizate în litere ce alcătuiau versuri mai mult sau mai puțin stângace.

Nu m-am gândit că voi începe iarăși să scriu și nu mi-am dorit faimă, așa cum nu-mi doresc nici astăzi. Dar nici nu m-am așteptat ca acea hotărâre spontană și aparent fără importanță să pună o amprentă atât de puternică pe tot ceea ce e esențial în ființa mea.

Fără blogul cu poezele aș fi scris sporadic și prost, mi-ar fi lipsit nenumărate clipe de emoție, bucurie, împlinire. Aș fi fost mult mai săracă sufletește. Mare parte din ce mi-a trecut prin gând și a devenit cuvânt scris în acești ani ar fi suferit un proces de aneantizare trist și lipsit de durere, când eu însămi aș fi fost pierdută într-o amorțeală care nu-mi era deloc străină.

N-am intenția să fac cine știe ce filosofie din acest articol, ci doar să pun pe "hârtie" o revelație neașteptată care m-a trăznit citind "Ploaia de primăvară" a Dianei și m-a cufundat într-o stare de contemplare din care m-am extras cu greu. Mi-a fost de mare ajutor Eddie care parcă a ticluit duzina de săptămâna trecută special pentru mine.

În final vreau să lansez o provocare, o temă de discuție la o ceașcă de cafea întârziată. Mi-ar face mare plăcere dacă mi-ați împărtăși ce hotărâre aparent minoră s-a dovedit în timp a avea repercusiuni pozitive neașteptate asupra vieții voastre.

Cafeneaua de marți - Păreri de cititor

Am fost și sunt, într-ale cuvintelor, înainte de toate, cititor. Cititor de proză, de poezie, de carte, de bloguri. Citesc cu plăcere orice e bine scris și îmi fură atenția. Să nu încercați să-mi vorbiți când mă vedeți cu nasul în vreo carte sau mișcând ușor de jos în sus imaginea de pe ecranul telefonului. Sau încercați, dar înarmați-vă cu răbdare, căci s-ar putea să răspund după câteva minute și să vă rog să repetați ce mi-ați spus. Și nici a doua oară nu e garantat că aud.

Dar, ca un text să mă prindă în mrejele lui, e nevoie nu doar de un mesaj interesant, ci și de un stil plăcut, care să nu umilească limba română și să nu mă zgârie pe creier.

N-am să vorbesc despre diacritice, pe care le iubesc pentru simplul motiv că e mult mai ușor să înțelegi un mesaj atunci când nu trebuie să enumeri în minte paronime și să alegi dintre ele pe cel potrivit în context, și n-am să vorbesc nici despre exprimările agramate, pentru că acestea ori mă indignează, ori îmi stârnesc râsul.

Mama mea e vinovată de faptul că mă zburlesc precum pisica atunci când citesc sau aud cuvinte folosite cu sens eronat. Părerea mea e că atunci când nu suntem siguri de sensul unui cuvânt e mai bine să-l evităm, dacă nu avem chef să punem mâna nu pe dicționar, că e greoi si demodat, ci pe minunea de telefon din dotare ca să-l luăm la întrebări pe prietenul Google. (Mama e vinovată pentru că și acum, când am aproape cincizeci de ani, îmi face observație dacă scap vreo perlă în prezența ei.)

O altă chestie care îmi lasă un gust amar e traducerea cuvânt cu cuvânt a unor expresii din limba engleză și împlântarea lor în vorbirea curentă și în scrierile noastre. Nu mă îndoiesc că, la cât de mult sunt utilizate, cel puțin unele dintre ele vor fi asimilate și considerate corecte, căci limba e vie și se îmbogățește. Dar îmbogățirea aceasta, tot după părerea mea, duce la dispariția altor expresii - românești până în măduva oaselor. Și să smulgi fie și o bucățică din măduva limbii române mi se pare dureros.

Am să fac unele considerații privitoare la stil. Îmi plac scrierile în proză care curg melodios, în care poți să recunoști autorul după structura frazei. Sunt fermecată atunci când găsesc alături cuvinte pe care nu m-aș fi gândit să le pun împreună, iar din această construcție se conturează imagini sau idei cu o claritate surprinzătoare.

Admir coerența, naturalețea limbajului. Aici m-aș opri la utilizarea corectă a timpurilor verbale. Dacă atunci când povestim ceva oral folosim perfectul compus și imperfectul, de ce am utiliza în scris perfectul simplu?

Am lăsat la urmă poezia, fiindcă mi-e cea mai aproape de suflet. Mai mult decât în cazul prozei mă atrage și mă prinde ritmul, indiferent dacă citesc versuri cu rimă sau fără. Ritmul completează și întregește mesajul unui poem, îl apropie de muzică.

Îmi plac poeziile cu versuri albe sau libere dense în figuri de stil, nu cele în care o frază banală e înșirată pe mai multe rânduri.

Rimele sunt, de asemenea, o provocare. Apreciez mai mult o rimă imperfectă decât răsucirea nefirească a cuvintelor în propoziție și plasarea verbului la sfârșitul versului pentru o rimă facilă. Mă fascinează rimele neobișnuite, între părți de vorbire diferite sau cuvinte cu cratimă.

Îmi plac scrierile rotunde, cele care se încheie cu o concluzie exprimată de autor sau lăsată în seama cititorului. Îmi plac scrierile care au un rost, un mesaj exprimat sau subînțeles, cele care mă pun pe gânduri, mă provoacă, mă stârnesc la gând și cuvânt.

Forța unui text vine de obicei din curajul autorului de a se despuia de gânduri și emoții atât de intime și de personale încât pare aproape indecentă expunerea lor. Adevărul lor e cel care creează emoție cititorului, cel care trece barierele. De cele mai multe ori cititorul își regăsește propriile gânduri și sentimente și autorul scapă de sub lupă nedisecat.

Toate acestea le-am descoperit citind. De când scriu eu însămi, citesc cu alți ochi. Mă interesează și observ detalii de tehnică peste care altfel aș fi trecut fără să le bag în seamă. Părerea mea e că fără să fi citit câteva rafturi de cărți (sau varianta lor virtuală) e greu sau imposibil să scrii acceptabil, cu oricât talent ai fi dăruit. E ca și cum ai vrea să pictezi pe întuneric. E adevărat că Beethoven a compus și după ce a surzit, dar nici el n-a fost surd din naștere.

E marți, vă invit la o ceașcă mare de cafea, făcută pe gustul fiecăruia, plină de gânduri aburinde despre cum scriem. Voi ce păreri de cititor aveți?

Cartea sufletului

Mă destram în file cum se destramă toamna în foi.

Ea poartă uneori pe copertă soarele, sleit de puteri, alteori niște nori în care lumina își face culcuș ca să aibă visătorii de unde s-o culeagă. Eu port cu încăpățânare în chip de copertă inima.

Și mă tot destram, filă cu filă, tril cu tril, aripă cu aripă, speranță cu speranță. Mă urmăresc un timp în siaj, fluturi naivi așteptând un semn că încă îmi sunt de folos. Nu toți se pierd, nu toți se rătăcesc. Pe cei norocoși îi adun de pe zboruri și îi îndes în călimară, să urzească fir de poveste, să țeasă dantelă de vers...

E atâta liniște în toată destrămarea acesta,

că, uite, a început să plouă, tot liniștit, de parcă și toamna s-ar feri să nu-mi tulbure fluturii cu prea mult zgomot.

Lăsând deoparte destrămările metaforice, tema propusă de Eddie se potrivește... copertă pe ceea ce voiam să vă povestesc.

Poezia pe care o sărbătoream acum vreo doi ani la zece mii de vizualizări a ajuns acum la o suta de mii. Și, chiar dacă am văzut-o crescând cu câteva zeci sau, mai răruț, sute de accesări zilnic, parcă tot nu îmi vine să cred. Le mulțumesc tuturor celor care, într-un fel sau altul, au promovat-o.

Pentru că titlul zicerii de azi e cartea sufletului și nu poezia sufletului, am să spun și despre o carte. Se va numi "Lecția de zbor", va avea 120-130 de pagini pline cu poezele din cele deja apărute pe blog, e în faza de corectură și e musai să fie gata mai devreme de luna mai, căci va fi mărturie la nunta fetei mele.

Ținând seama de toate cele de mai sus, prezic cu părere de rău că voi scrie sporadic spre deloc, doar când mi-or da destrămările pe dinafară, dar că, așa cum mă știu, un ochi tot am să mai arunc prin spațiul virtual, că dependența e mare și chiar dacă are antidot, eu una n-am găsit motiv să-l caut.

Știu că nu e marți, știu că n-am mai deschis cafeneaua de vreo doi ani, habar n-am dacă am să apuc să vă răspund la timp, asta în cazul în care voi răspundeți invitației, dar eu vă aștept la o ceașcă de gânduri aburinde și de vorbe calde ca să ne cunoaștem sau să ne recunoaștem.

Slalom printre poezele

Pe pârtia întrebărilor Vienelei.

1.Liber/ă prin viață sau răsfăţat/ă într-o colivie de aur?

În seara căruntă

Visul din nou mă inundă

Şi-s liberă iar, oricând aş vrea,

În mintea mea.

2.Zi sau noapte?

Mă scutur de tine, rutină,

Când noaptea se-aşterne deplin,

Te las să te-ngropi în lumină

Şi gândului merg să mă-nchin.

3.Cafea sau ceai?

O apuc de toartă,

Parcă mi-ar fi soartă.

O aromă-amară

Îmi intră pe nară :

Dragă amintire…

E prima iubire ?

Neagră ca abisul

Unde s-a dus visul,

Ca iadul, fierbinte…

Nu mai am cuvinte!

Gust de fiere şi pelin,

Zahărul pe unde-l ţin ?

Pe gât lunecă uşor

Ca un abur, ca un nor,

Şi o luminiţă mică

Sus, spre creier se ridică.

4.Numeşte trei obiecte și trei fiinţe fără de care viaţa e pustie.

Şi fără să se teamă, fără să înţeleagă

Şi-a luat în mâini destinul şi inima întreagă

Şi s-a lăsat furtunii şi valului ce poartă

Pe creste înspumate un vis, un dor, o soartă.

Trei... metafore.

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns

în locul unde n-au pătruns

nici răutatea, nici mânia,

în locul unde e stăpână bucuria.

Destin împlinit

în zborul copiilor

din cuib către vis.

Îmi înfăşor stări

în inima ta caldă

şi mi-e acasă.

Oricum aş număra tot patru ies la socoteală: copiii, mama şi sora, pentru că sângele apă nu se face.

5.Îţi place să dăruieşti sau să primeşti?

Furam doar bucurie, ne-o dăruiam întreagă,

Haiduci prin codrii noştri cu stelele pe ram,

Cărarea dintre noi, oricât ar creşte, leagă

Crengile, sus, de stele şi stelele pe geam.

6.Iubeşti copiii? Dar ei pe tine?

Copilului i-e drag de braţul ce-l cuprinde.

Iubirea cea mai pură în inimă-i se prinde

.................................................................

Când braţe de părinţi ajung să ocrotească

Un chip plăpând, un suflet ce trebuie să crească.

Timpul iubirii nu începe, nu se termină şi nici nu se preface.

Iubirea-i împlinită dacă iubeşti în pace.

7.Ieri sau mâine?

Sunt tot în ieri,

încă nimic în mâine,

devenire azi.

Prefer devenirea.

8.Îţi surâde ideea de a aduna în paginile unei cărţi poveştile tale, trăite sau imaginate?

Da, dar

Tot cu un zâmbet mi-am motivat absenţa

la câteva examene şi reexaminări

în faţa timpului. El mi-a bifat prezenţa

şi-a acceptat tacit că m-am pierdut în zări.

9.Dai şi fugi sau lupţi până la capăt?

Pierd azi o luptă, dar câştig războiul,

pierd o secundă, nu pustiesc un veac.

Dacă usuc o baltă, nu întind noroiul

pe câmpuri, pe pădure, peste lac.

Lupt pentru ce merită. În rest evit fără să "dau".

10.Carte sau film?

În seri de vară cu visare,

Cu muzică şi-o carte

Ţinută-n mâini de fiecare

Zburam către departe

11.Un cuvânt care te reprezintă.

Îţi las moştenire inima cuvântului meu,

Ţi-o las ca pe pâine, nu ca pe vreun zeu,

Să nu i te închini, să nu i te supui,

Dar să îţi fie hrană la sufletul hai-hui.

Realităţi paralele

Am trăit realităţi paralele.
Un zid invizibil ridicat între ele.
Eu de o parte, tu de cealaltă.
Eu noaptea pe întuneric la lumina lămpii şi uneori la lumina unui hohot de râs.
Tu pe întuneric cu becul aprins.
Eu înfofolită cu zece cojoace şi cu o carte scânteie.
Tu lângă foc şi cu Scânteia în mână.
Eu cu raţia, tu cu îmbuibarea.
Amândoi cu pumnul în gură, eu cu durere, tu cu plecăciune adâncă în fața lui.

Trăim realităţi paralele.
Un zid invizibil ne desparte.
Din când în când luăm pietre din el şi le facem cuvinte de ocară.
Le aruncăm după pricepere.
Eu cu durere, când nu le mai pot purta.
Tu cu ură sau cu dispreţ.

Loveşte-mă pe mine cu ele.
Nu-mi lovi copiii.
Pentru că eu sunt de vină.
Eu le-am dat hohotul de râs şi lumina, iar ei au crezut că li se cuvin.
Şi n-ai să mă auzi vreodată spunând că nu e aşa.

Vremea spovedaniilor

Pare să fi venit vremea spovedaniilor despre blogărit prin colţişorul de lume virtuală în care mă învârt eu. Şi mi-a venit şi mie cheful să mă spovedesc. Nu că aş fi păcătuit cu ceva, ci doar ca să-mi descarc o desagă de gânduri stârnite de articolele Adrianei şi Matildei.

Din când în când obosesc... sau mă fură un val şi-mi poartă gândurile departe, pune stăpânire pe ele, iar eu mă las în voia lui pentru o săptămână, două, şi dispar. Uneori mai scriu printre picături, alteori nu. Uneori vă citesc. Nu comentez şi nu răspund la comentarii aproape deloc. Şi am mustrări de conştiinţă. Poate n-ar trebui să am. Sunt gândurile mele, e timpul meu... Dar am. Mi se pare că înşel aşteptări, că-mi încalc promisiuni făcute în primul rând mie.

De cele mai multe ori obosesc. Dorm prea puţin. Scriu noaptea, citesc noaptea, comentez noaptea, mă uit la filme şi mă joc noaptea. Orele se scurg fără să-mi dau seama. Mă uit la ceas şi e trecut de unu, sau de două. Dimineaţa mă trezesc la şase. Cinci zile pe săptămână. Nu dorm la prânz. Recuperez din somn în dimineţile de sâmbătă şi duminică. Obosesc şi renunţ până mi se încarcă din nou bateriile. Cel mai rar şi mai la urmă renunţ la scris.

Nu m-am considerat vreodată bloggeriţă în adevăratul sens al cuvântului. Blogul meu e o carte care se scrie din mers, filă cu filă. O carte care are deja prea multe file pentru un singur volum. O carte răsfoită de multe ori la întâmplare, din întâmplare. Cititori de poezie nu-s mulţi. Iar dintre aceştea câţi sunt cei cu care versurile mele intră în rezonanţă? Şi din ei, câţi sunt cei care nimeresc exact pe pagina care le-ar trezi interesul? Şi câţi nu şi-l pierd după o vreme? Un blog creşte atunci când adună cititori, nu când adună file. Spun şi eu ca Adriana că am un blog mic. Şi ca Matilda spun, că am puţini cititori.

Nu citesc bloguri "mari". Habar n-am cum ajung să fie mari, dar presupun că abordează subiecte de mare interes: politică, scandaluri, sex, reţete pentru succes, vedete de mucava... Dacă politicienii ar vorbi puţin şi ar face mult şi bine, atunci mi-ar capta atenţia. Dar ei vorbesc mult şi prost şi fac tot mult şi tot prost. Scandalurile şi vedetele de mucava? Timp pierdut de pomană... Sexul - din punctul meu de vedere nu se publică, iar reţetele pentru succes - nu cred că funcţionează pentru oricine, în orice domeniu. Şi-apoi, cine-s eu să dau sfaturi? Pot să-mi dau cu părerea. E doar părerea mea şi nu o regulă de aur.

Citesc bloguri "mici", scrise de oameni cu suflete mari, bloguri literare sau nu, în care limba română nu e mutilată, în care cuvintele transmit idee şi emoţie deopotrivă.

Scriu poezie, îmi pun în vers părerile şi ceva suflet - mai mult sau mai puţin după cum se întâmplă - şi rutina dobândită după atâtea file scrise. Dacă ceea ce iese are valoare literară, nu-s eu în măsură să spun. Ştiu numai că, atunci când scriu, "las' că merge şi aşa" nu se întâmplă. Am câteva reguli de la care nu mă abat cu bună ştiinţă, iar cea mai importantă dintre reguli e limba română.

Scriu poezie din obişnuinţă, scriu pentru că a mai rămas ceva nespus sau pentru că simt că ar trebui spus altfel, scriu poezie pentru că aşa mă pricep eu cel mai bine să mă deşir în cuvinte şi scriu pentru că sunt eu. Apoi o dau pe-un surâs, pe-o lacrimă, pe-o clipă de emoţie împărtăşită. Oricui vrea s-o primească. Oricui vrea s-o păstreze şi oricui vrea s-o uite în clipa următoare. Nu contează câţi sunt cei ce citesc astăzi. Cartea rămâne dechisă, cu toate paginile la vedere pentru a fi răsfoită, fie şi la întâmplare, din întâmplare.

Sigur că mă bucur de fiecare gând şi de fiecare cuvânt primit înapoi. Sigur că le aştept. Dar dacă se aşterne liniştea în subsolul postărilor, nu-i un capăt de lume. Pentru că liniştea aceasta nu mai înseamnă de câtva timp o absenţă totală a cititorilor. Minunăţiile de instrumente de măsurare a traficului pe care le-am instalat pe blog îmi spun că sunteţi prin preajmă, chiar dacă greşesc la numărătoare şi nu se pun în veci de acord unul cu altul. Flag Counter îmi arată totdeauna mai mulţi vizitatori noi decât numărul total de vizitatori indicat de GTop, iar Blogger e de un optimism debordant. Numărul de afişări de pagină e cel puţin dublu în statisticile lui, faţă de oricare alte statistici. E un mare avantaj al blogurilor găzduite de blogger, faţă de cele de pe worpress. :))

10 000

Nu mi-am sărbătorit niciodată blogurile, nici Blogul cu poezele, apărut în 2009, cu puţin înainte de Crăciun, nici acest blog, nu secundar, ci mai mult accesoriu, despre care am constatat cu surprindere că a împlinit patru ani la începutul lunii iunie. Şi nici acum n-am intenţia să-l celebrez.

Am, însă, de sărbătorit o poezie care a adunat 10 000 de vizualizări, o poezie care are de acum în spate o mică poveste şi despre care cred şi sper că mai are încă de călătorit prin suflete.

Am scris-o în mai 2011 pentru un concurs organizat de MWB, printre autorii căruia mă număram la vremea aceea. Concursul se numea Moştenirea, iar premiile s-au acordat după numărul de voturi adunat de la cititori. Poezia mea s-a clasat pe locul al treilea. 

După aproape doi ani, în martie 2013 am participat cu ea la campania Copii fără etichete organizată de Blogal Initiative şi de Salvaţi copiii. Acesta a fost momentul şi evenimentul de la care "moştenirea" mea şi-a început cu adevărat călătoria. A fost preluată integral sau parţial pe două pagini de Facebook şi a fost distribuită de sute de ori, a apărut pe bloguri, forumuri, într-un ziar online şi în vreo două clipuri pe Youtube (pe acestea din urmă am fost nevoită să le raportez la Google şi au fost şterse, aşa cum am făcut şi în cazul unor postări pe bloguri, deoarece posesorii lor au omis şi apoi au refuzat să menţioneze că poezia îmi aparţine). Celor care au dorit să ducă mai departe cuvintele mele le mulţumesc, pentru că ştiu că şi lor le datorez o părticică din bucuria de astăzi.

Dacă v-am făcut curioşi şi n-aţi accesat deja link-urile de mai sus, transcriu aici:

Copil frumos!

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns

în locul unde n-au pătruns

nici răutatea, nici mânia,

în locul unde e stăpână bucuria.

Şi ţi-aş păstra desţelenită

grădina vieţii, şi-nflorită,

ca un surâs să fie fiecare floare,

pe chipul tău să râdă lumina de la soare.

Şi ţi-aş aşterne dragoste în cale,

din suflet aş lăsa să scuture petale,

ca să nu simţi nici pietre ascuţite şi nici spini,

să nu te rătăceşti prin mărăcini.

Vise înalte ţi-aş păzi în palmă,

iar zborurilor tale le-aş ţine vremea calmă,

şi timpul l-aş supune şi l-aş îmblânzi,

l-aş pune în clepsidră şi ţi l-aş dărui.

Dar nu ştiu cum să fac acestea toate,

nu era scris în nicio carte,

şi nu cred că a fost vreun înţelept

care ştia ceva şi a păstrat secret.

Şi-atunci tot ce rămâne e să îţi dau poveţe,

să te învăţ că lumea are multe feţe,

să îţi arăt cum sufletul se oţeleşte,

dar dragostea din el e cea care te creşte.

Să-ţi spun că din durere iei putere,

că pentru a clădi un vis de multe ori se cere

să laşi bucăţi de suflet să se sfâşie din tine;

dar să nu-ţi pară rău când tot ce faci e bine!

Să nu uiţi idealuri chiar dacă ţi se pare

că s-au pierdut cândva în neagră depărtare!

Oricât de întuneric, mai sunt câteva stele;

să cauţi mereu zborul şi să ajungi la ele!

De cazi, să te ridici mai sus

şi să răsari chiar dacă soarele-a apus!

Dacă pierzi astăzi, poţi învinge mâine;

să nu-ţi vinzi inima pe-un colţ de pâine!

Să nu uiţi niciodată să fii bun şi drept,

să nu te pleci, dar să fii înţelept!

Şi vieţii să-i surâzi, să ştii cum să te bucuri

de împliniri înalte şi de mărunte lucruri!

Iar la sfârşit, când scazi şi când aduni,

când timpul ce-ţi rămâne e cât să-l ţii în pumni,

să-ţi fie gândul liniştit şi inima senină

că ai trăit frumos şi viaţa ţi-a fost plină.

Ştiu că nu e marţi şi nu e zi de cafenea, dar vă invit să povestiţi despre articolul, povestea, poezia sau orice alt tip de postare pe blog de la care aveţi cele mai mari satisfacţii şi bucurii. 

Obsesie sau pasiune?

Am pasiuni. Unii le-ar spune obsesii. Pentru că mă acaparează, pentru că mă mână, pentru că mă absorb, pentru că mă definesc.

Sunt pasiuni care mi s-au strecurat în suflet încetul cu încetul, altele care s-au declanşat brusc şi pot spune cu precizie data la care s-a întâmplat aceasta. Toate au un numitor comun. Cu cât mă scufund mai adânc în ele, cu cât le cunosc mai bine, întorcându-le privirii faţetă cu faţetă şi apoi sâmbure cu sâmbure, cu atât mi-s mai dragi şi cu atât mai greu de lepădat.

Aş putea să vorbesc ceasuri întregi despre ele, dar aş plictisi. Degeaba aş povesti despre o voce, despre precizia unei mişcări, despre o emoţie închisă în cuvânt. Pasiunea trebuie simţită, trăită, nu poate fi explicată şi înţeleasă.

Aveţi pasiuni? Obsesii? Vă lăsaţi conduşi de ele? Cât de mult? Vă scufundaţi în ele? Cât de adânc? De ce da sau de ce nu? Vă aştept la o ceaşcă de cafea şi la una de vorbă... cu pasiune, despre pasiune.

P.S. Observaţi cât loc ocupă pasiunile mele în spaţiul acestui aricol. Chiar seamănă a obsesii... :))

Cafeneaua de marţi

E multă linişte în clubul nostru. O linişte creatoare, o linişte care lasă pe fiecare să scrie după gândul şi sufletul său. Regulile au devenit opţionale, mai mult un obicei de care nu ne despărţim uşor, aşa cum se întâmplă mai mereu cu deprinderile vechi. Eu, una, mă bucur că e aşa şi consider aceasta un câştig apărut de când Eddie păstoreşte cu discreţie jocurile noastre.

Cu toate acestea, îmi lipseşte de la un timp dialogul cu voi. Poate că nu ne cunoaştem îndeajuns, şi respect dreptul fiecăruia la a-şi proteja viaţa personală, sau poate că am rămas în club doar cei mai puţin vorbăreţi, cei care preferăm să ne destăinuim mai mult printre metafore. Mă declar vinovată la ambele "capete de acuzare". (am pus ghilimele pentru că nu am intenţionat, de fapt, să acuz pe cineva de ceva.) De aceea nici n-am participat vreodată prea mult la discuţiile grupului şi aproape de loc la provocările cafenelei.

Am încercat să menţin legătura de gând şi cuvânt cu fiecare dintre voi, fără să ţin seama de câtă afinitate e între mine şi scrierile voastre. Chiar dacă nu-mi regăsesc propriile trăiri, propriile idei, a privi în interiorul altei minţi e mereu un miracol şi deseori o sursă de inspiraţie.

Inspiraţie... Acesta e motivul pentru care am intrat în acest club pe care l-am privit întotdeauna ca pe un cenaclu, nu neapărat literar. Duzina şi provocarea de luni sunt caii înhămaţi la căruţa mea de cuvinte. Nu scriu totdeauna cât de bine aş dori, dar scriu şi câteodată "nechemată vine secunda de geniu la micul dejun" (Aurel Dumitraşcu) spre propria mea încântare şi, sper, a cititorilor mei. Pe lângă jocuri, scrierile voastre devin frecvent punctul de pornire pentru scrierile mele.

Ar fi nedrept să închei fără să vorbesc despre zâmbete şi lacrimi, de amintiri pe care mi le-aţi stârnit de atâtea ori prin ecranul monitorului şi pentru toată această emoţie vă sunt recunoscătoare.

La final vă invit să răspundeţi la câteva întrebări. Dacă doriţi şi la care dintre ele doriţi.

De ce sunteţi în acest club? Ce aşteptări aveţi de la ceilalţi membri ai grupului nostru? Credeţi că ar fi util să comunicăm mai mult între noi? De ce da, de ce nu? Dacă da, consideraţi că resuscitarea cafenelei ar fi suficientă sau aveţi alte sugestii?

Am să încalc şi eu regulile şi am să public articolul duminică. Vă aştept la discuţii timp de o săptămână sau chiar mai mult. Nu vă promit să că am să răspund imediat, ci doar că am să răspund. Am convingerea că vom fi înţelegători unii cu ceilalţi, înţelegători în toate sensurile care vă vin în minte.

Stare de spirit

De Paşti, acum mulţi, mulţi ani, m-am întâlnit prima dată cu durerea. Durerea aceea venită din ireparabil, fără alt leac decât timpul, oarecum ineficient şi el pentru că amintirea revine an de an, răscolită de acordurile Învierii.

În 1986 Paştele a picat la începutul lunii mai. Ne amintim cu toţii aceasta din cauza accidentului de la Cernobîl. Au fost patru zile libere, ultima fiind duminica Paştelui. Am profitat de mini-vacanţă şi am mers împreună cu familia la Ceahlău, la Bica, bunica mea de pe mamă. Încerc să-mi amintesc zilele acelea, dar trecerea timpului le-a estompat. Ştiu că ne-am pregătit după tradiţie cu miel, cozonac şi pască, ouă roşii... Nu mai ţin minte cine ce a făcut, nici cum a crescut cozonacul, nici câte ouă au crăpat la fiert sau în ce culori au fost vopsite.

Chiar dacă zilele acelea s-au scufundat în uitare, Bica a fost şi a rămas pentru mine o a doua mamă. În vacanţele de vară petrecute an de an la ea, Bica a modelat cu vrere şi, poate, şi fără lutul sufletului meu. E greu să pun în cuvinte ce a însemnat Bica. Am încercat cândva într-"O casă bătrână" din care am să transcriu aici versurile în care mi-am amintit-o.

Şi fumul se leagă şi-n el îţi apare

bunica iubită cu inima mare,

care-a cuprins copiii, nepoţii,

şi cei ce-au păşit pragul casei, cu toţii.

Auzi înc-odată râsul ei plin de viaţă

şi simţi mângâierea cea dulce pe faţă,

şi grija, şi sfatul, şi vorba-nţeleaptă,

şi acul şi aţa în mâini prima dată,

vacanţa cea mare cu miros de şerbet,

dulceţuri alese închise-n bufet.

Şi vezi, în trecut, aburi moi de cafea

ce taine ascund, voci de catifea,

uitate demult, şoptind de dureri

şi vorbele ei ce-aduc mângâieri.

Mă întorc la începutul de mai al anului 1986. Probabil că sâmbătă seara am fost la slujba de Înviere, dar şi peste această amintire s-au suprapus alte slujbe de Înviere la care am fost înainte şi după aceea în curtea bisericii din Ceahlău, un loc al liniştii chiar şi atunci când tot satul se adună înăuntru, cei vii alături de cei plecaţi, dar prezenţi în inimile celor care aprind lumânări pe morminte.

Duminică, după masa de prânz la care ne-am înfruptat din toate bucatele pregătite, ne-am urcat în maşină şi ne-am întors acasă, la Iaşi. A doua zi trebuia să fim cei mari la serviciu, cei mici la şcoală. Pe Bica am lăsat-o cu o colică biliară sau cum îi spunea ea, o criză de fiere. Nu era prima dată că i se întâmpla şi eram şi noi, şi ea încredinţaţi că în două-trei zile va fi din nou sănătoasă. Seara am primit un telefon. Bica murise în somn. Peste câteva zile trebuia să împlinească şaizeci şi cinci de ani.

Luni am făcut cale întoarsă după ce ne-am aprovizionat cu cele necesare pentru înmormântare şi praznic, cine ştie cum, în anii aceia în care alimentele erau "raţionalizate".

Atunci m-am întâlnit prima dată cu durerea aceea adâncă ce parcă te trage înspre pământ ca o piatră pe suflet. Mi-era milă de Bica, de cât de puţin rămăsese din femeia energică şi plină de viaţă. Mi-era milă de mama. O priveam plângând şi mi-era milă. Nu îndrăzneam să încerc să înţeleg ce era în inima ei.

La înmormântare, în loc de "Veşnica pomenire", preotul şi dascălii au cântat "Hristos a înviat"...

În fiecare an, de Înviere la miezul nopţii, ascult "Hristos a înviat" şi-mi amintesc, printre lacrimi, de Bica.

Bunica

A plecat dincolo de cuvinte

Într-o seară de mai,

O păstrez în inimă, în minte

Ca pe-un colţ de rai.

A luat cuvintele cu ea

Şi le-a făcut de lut,

Apoi copilăria mea

A plâns şi a tăcut.

Acum încerc să modelez

Din lutul îndărătnic,

Să spun cuvintele cu miez

Şi să le-aprind în sfeştnic.

În palidă lumina lor

Să-i văd chipul zâmbind,

Să-mi treacă doar puţin de dor

Când candelă-i aprind.

Nu sunt cuvinte să-i măsoare

Hohotul plin de râs,

Iubirea cea ocrotitoare

În care m-a cuprins.

Somnul nu l-a înduplecat

Cu basmul ce vrăjeşte,

Dar pentru mine a creat

O lume de poveste.

Iar sfaturile ei de-atunci

Încă-mi răsar în minte,

Le trec uşor şi către prunci

Şi-i mulţumesc cuminte.

I-aş mulţumi de-aş mai putea

Pentru învăţătură.

Când aţa mi se încâlcea

La prima-mpunsătură

Mi-a arătat cum să întind

Pe pânză flori alese

Şi cum culorile se prind

Cu acul care ţese.

În seri de vară cu visare,

Cu muzică şi-o carte

Ţinută-n mâini de fiecare

Zburam către departe

Şi-apoi ne întorceam din zbor

Şi împărţeam cuvinte,

Iar astăzi mi-e atât de dor 

Să mi le-aduc aminte!

A luat cuvintele cu ea

Când a plecat de-acasă.

S-a stins copilăria mea,

Tăcerea-i grea şi-apasă...

(2012)

Alte stări de spirit, mai voiase, sper, se adună în tabel la Eddie.

Stele

Nu deschid televizorul de câţiva ani. Nu-l deschid eu, îl deschid alţii. Nu mă uit la televizor, dar îl aud.

De vreo săptămână, poate două, aud în fiecare seară discuţii interminabile despre ora de religie. Şi mă enervez. Pentru că cele două tabere nu vor ajunge vreodată la consens. N-am să-mi exprim părerea. Cititorii mei o ştiu, aşa cum ştiu că nu vreau să polemizez pe o temă în care sintagma "libertatea conştiinţei" şi toleranţa sunt singurele lucruri importante după părerea mea.

De vreo săptămână, poate două, aud în fiecare seară că o anume televiziune e lider de audienţă pe perioada unui show bun exact pentru spălat pe creier. Şi mă enervez. Mă enervez pentru că o instituţie care ar trebui să promoveze cultura şi să aprindă o luminiţă în minţile privitorilor (şi ascultătorilor) nu face decât să îndobitocească şi are neobrăzarea de a se lăuda cu măreaţa realizare.

Stele reale, oameni talentaţi, şi stele de mucava îşi aduc aportul pentru că emisiunea are rating. E important să fii "pe sticlă". Aduce bani. Emisiunea are rating pentru că stelele îşi aduc aportul... Dacă emisiunea are rating, aduce bani. Un cerc vicios. Care viciază. Banii sunt cuvântul cheie. Singurul zeu căruia i se închină toată omenirea.

Încercam să leg aceste gânduri de stelele provocării de azi în timp ce găteam în bucătărie. M-a prins noaptea printre oale şi cratiţe. Am ieşit în curte. Am privit cerul printre ramurile copacilor. Şi mi-am amintit o altă seară, la munte, în miez de iarnă, acum douăzeci şi şapte de ani, când am scris:

Linişte

Copacii au stele pe vârfuri
Şi vântul le leagănă.
Luna s-a suit pe un munte,
Mă tem c-o să se rostogolească.
Ascult… cântă un greier
În inima mea
Şi-i atâta linişte…
(1988)

Oglinzi de stele - cei care au răspuns provocării de săptămâna aceasta şi s-au înscris în tabel la Eddie.

Dincolo de nume

Ne cresc şi ne educă oameni, învăţăm de la oameni, trăim printre oameni, citim, ascultăm, privim oameni. Suntem în mare parte ceea ce alţi oameni au pus în noi. Iar ei sunt în mare parte ceea ce alţi oameni, poate şi noi, au pus în ei.

În mare parte... Există în fiecare dintre noi câte ceva ce ne face diferiţi, un strop de originalitate, un gând negândit înante, un punct de vedere nou, o altă perspectivă asupra lumii. Dar stropul acesta de originalitate e înecat de prejudecăţi, de convenţii sociale, de ereditatea noastră culturală, fără intenţie şi, de cele mai multe ori, fără ca măcar să ne dăm seama cât de mult din atitudinea şi acţiunile noastre sunt influenţate de ceea ce am fost învăţaţi să fim.

Nu e nimic rău în a te conforma regulilor. O cale bătătorită înlesneşte succesul, dă siguranţă, ne ajută să ne întâlnim la răscruci şi să ne strângem mâinile, sau rândurile, după caz, după nevoi...

Din când în când un om se scutură de toată sau numai de o parte din moştenirea aceasta şi priveşte în jur cu ochi noi, limpezi şi îşi leagă experienţele anterioare într-un alt fel decât a făcut-o până atunci. Alte concluzii se rostogolesc întocmai ca bulgărele de zăpadă, iar lumea capătă înţelesuri noi, surprinzătoare. Trec generaţii până când bulgărele creşte îndeajuns ca să fie băgat în seamă, dar atunci când se întâmplă cad prejudecăţi. Câteodată le înlocuiesc altele, cu un pas mai aproape de adevăr...

Din când în când mă scutur şi eu de bagaje şi încerc să privesc lumea cu ochi noi, limpezi, să văd lucruri, oameni, întâmplări dincolo de numele lor. E un exerciţiu interesant, cu concluzii surprinzătoare. Nu mă răzvrătesc, trăiesc conformându-mă regulilor, dar pot alege din grămadă câteva prejudecăţi. Cândva, în viitor, acestea vor dispărea. Pentru că nu sunt singură. Alţii au lansat deja bulgării. Poate că şi eu am aruncat un bulgăre... în mintea copiilor mei.

Provocarea lansată de Claudia scrisă cu o săptămână întârziere, o idee care stă la dospit de ceva vreme. Gânduri dincolo de nume în alte viziuni se regăsesc în tabelul găzduit de Eddie.

Oamenii care văd oameni

Sunt oameni care, privind în jur, văd numere. Printre ei – cei care s-au îmbogăţit. Alţii văd idei. Printre ei – cei care au schimbat lumea, istoria. Alţii, cei mai mulţi, văd alţi oameni.

Cronicile vechi vorbesc despre eroi, despre faptele lor de arme. Ei au fost cei ce au văzut idei şi au sacrificat oameni pentru a le împlini. Din vechile scrieri lipsesc aproape cu desăvârşire truditorii, cei care-şi ardeau grânele şi-şi otrăveau fântânile. Oare aveau ei acea conştiinţă înaltă care să le spună că jertfa lor avea un rost? Oare n-ar fi preferat să-şi păstreze rodul muncii şi gospodăriile în loc să-şi înceapă viaţa de la nimic de câte ori domnitorul nu voia să plătească birul? Oare câţi dintre contemporanii marilor noştri eroi şi-au înţeles conducătorii? Câţi dintre ei s-or fi gândit că peste câteva sute de ani, România va fi încă pe harta lumii pentru că ei au suferit? Câţi dintre ei ar fi ales sacrificiul?

În cronicile multe şi diverse care se scriu azi, adevărul e bine ascuns sub spoieli, sub pretexte. Ideei măreţe par să guverneze omenirea. Dar cei ce vor săpa prin arhive peste alte sute de ani vor vedea lumea în care trăim ca pe o piaţă imensă plină de şarlatani care mint frumos şi numără, numără, numără... Nu numai bani. Oamenii, şi ei, nu sunt decât numere. Sentimentele pot fi transformate în numere. Ideile geniale, adevărul, frumosul, arta şi ştiinţa devin numere... Economie de piaţă. Astăzi ne conduc cei care văd numere.

Regret că n-am să prind vremea, dacă va veni vreodată, când vor conduce oamenii care văd oameni.

O pagină de istorie a prins viaţă sub pana iscusită mânuită de Adrian Manea şi m-a îndemnat să meditez la trecut. O întrebare m-a adus în prezent. Viitorul? Îl vor scrie alţii...

Copiii noştri

Fac parte din generaţia cea mai numeroasă a acestui popor, din generaţia decreţeilor. Suntem cei pe care schimbările din 1989 i-au găsit curaţi sufleteşte.

Am doi copii, o fiică în vârstă de douăzeci de ani şi un fiu de şaisprezece. Fiica mea a votat pentru prima dată în alegeri prezidenţiale. Pentru prima dată familia mea a avut trei votanţi. În 2016, la alegerile parlamentare vom fi patru. Prieteni şi colegi de aceeaşi vârstă cu mine au mers însoţiţi la vot de copiii lor trecuţi de vârsta majoratului.

Eu spun că i-am crescut bine. Că, în sfârşit, viitorul arată altfel, că putem spera.

De ce scriu?

De ce scriu? Habar nu am... Aş putea spune că e felul în care eul meu interior primeşte o formă concretă. Aş putea spune că e felul în care emoţiile sau evenimentele care mă marchează îşi găsesc liniştea... Şi uneori chiar aşa se întâmplă. Dar nu scriu având ca scop împăcarea cu mine, cu lumea. Aceasta e doar o consecinţă, şi numai câteodată.

Nu scriu pentru împlinirea şi zâmbetul care-mi răsar în suflet atunci când sunt mulţumită de o poezie. Nu scriu nici pentru bucuria pe care mi-o aduce aprecierea cititorilor, a celor pe care îi ştiu şi-mi sunt aproape de inimă, a celor neştiuţi pe care îi simt alături în călătoria aceasta prin virtual.

Mama mi-a povestit odată că a a auzit-o pe Ileana Vulpescu spunând că scriitorii au o mare nemulţumire în suflet şi o mare nevoie de comunicare. Am răsucit vorbele acestea pe toate părţile şi nu m-am regăsit. Nemulţumirea am încercat-o cândva, dar am lăsat-o în urmă. Şi încă scriu. Nevoia de comunicare mi-o satisfac povestindu-mă cu prietenii. Poezelele nu sunt istorisiri despre mine. Nu întotdeauna. Să trec pragul dintre foaia de hârtie şi fereastra deschisă a internetului n-a fost uşor, dar mă bucur în fiecare clipă de pasul acesta.

Am spus cândva că scriitorii iubesc de două ori, o dată cu inima, la fel ca toată lumea, şi încă o dată cu cuvântul. Şi cred că şi tristeţile le sunt la fel cu iubirile. Poate că îmi place să simt de două ori viaţa. Poate că vreau s-o trăiesc de două ori. Poate... Dar nu sunt sigură.

Scriu pentru că mi se întâmplă, la fel de simplu cum mi se întâmplă să respir... Nu ştiu de ce scriu, dar sper să mi se întâmple cuvântul mereu.

S-au confesat pe aceeaşi temă psilunaticii înscrişi în tabelul găzduit de psi.

Cărţi şi prieteni

Mi-ar plăcea să-mi fie prieten... Dar îmi este prieten! Cărţile mi-s pline de prieteni. Cei pe care i-am iubit, m-au însoţit şi după ultima filă, le-am continuat povestea în ascunsul minţii în orele târzii ale nopţii când nu mă înduram să adorm fără să schimb un final nefericit, fără să continui o aventură, fără să devin şi eu personaj în capitolul următor, cel încă nescris.

Am învăţat de mică, desigur, de la mama, să păstrez cu sfinţenie cartea, să n-o rup, să n-o aşez deschisă cu literele spre lemnul noptierei, să nu îndoi colţul filei, să nu iau notiţe pe marginea textului sau să subliniez paragrafele în care găseam mărgăritare de gând. Să ştiţi că nu e greu. Dacă nu ţin minte pagina la care am rămas, în cazul în care chiar trebuie să mă întrerup, sigur îmi aduc aminte dacă am citit sau nu un fragment atunci când îmi arunc ochii pe el. Ştiu că n-am să recitesc un conspect scris îngrămădit pe doi centimetri pătraţi în loc să mă bucur încă o dată de scriitura sau ideea care m-au încântat la prima parcurgere a cărţii. Iar fiecare nouă trecere prin text înseamnă nu o rememorare, nici o redescoperire, ci mult mai mult, un nou înţeles. Cine ştie dacă o carte scrisă pe sufletul meu n-ar ajunge aproape integral subliniată, trăită şi retrăită fiind, de fiecare dată la altă vârstă.

Cărţile mele sunt încă frumoase, citite şi recitite... poate că unele s-au îngălbenit, altele se deschid singure la poezia preferată, dar sunt încă frumoase şi întregi. Mă doare toamna cărţilor cu filele scuturate de mâini neglijnte, indiferente, cu scoarţe jupuite şi crestate. Parcă pădurea moare a doua oară şi, de data aceasta, nu pentru un scop nobil.

Privesc cărţile acelea adunate prin anticariatele întinse pe tonete de stradă, aşezate pe rafturi încropite din scânduri reci într-o dezordine din care cu greu reuşesc să disting titluri şi autori, lăsate prafului şi umezelii, apărate firav de o streaşină îngustă şi de folii urâte. Cărţi vechi şi noi, cărţi mari scrise de oameni cu har aşteaptă un nebun frumos care să le mângâie cu ochii încă o dată. Le privesc străbătută de mirare dureroasă. Cine a putut să le lase acolo? Cine a avut inima să considere că nu mai are nevoie de ele?

Ca să închei într-o notă mai optimistă vă invit să citiţi aici o poveste din viitor despre puterea cuvântului şi nu numai.

Articolul participă la campania iniţiată de Adi Sonia Spatariu, "Semn spre carte", ce are ca scop strângerea şi donarea de cărţi către copii dornici de lectură, dar cu posibilităţi financiare reduse.

Păzitul fetei la ruşi

Nu ştiu cum o fi la ruşi, dar fata e fată oriunde în lume, iar păzitul ei, spun din proprie experienţă, seamănă cu alergatul după un cârd de iepuri. Aşa că mă simt datoare, la fel cu toţi psilunaticii, să-i împărtăşesc lui Vladen, posibil viitor tată de fată, ceva din vasta-mi experienţă.

În primul şi în primul rând e necesară o locuinţă corespunzătoare, pregătită din timp ca o fortăreaţă pentru prevenirea intrărilor prin efracţie, precum şi a ieşirilor prin... infracţie (sic!). Ideală ar fi posibilitatea supravegherii permanente a odorului aflat în pază, dar orice fată are nevoie de intimitate. Aşa că locuinţa ideală ar trebui să aibă o singură uşă de acces, să fie mai sus de etajul al treilea al clădirii (cunosc situaţii de salturi de la primul şi de la al doilea etaj soldate doar cu o entorsă de gleznă), balcoanele să fie la o distanţă sigură de cele ale vecinilor sau de arbori şi să nu existe pe pereţii exteriori ai clădirii elemente arhitecturale care ar putea fi folosite pentru căţărat. Chiar şi aşa, nu putem exclude varianta accesului de pe acoperiş a unor alpinişti utilitari. De aceea recomand adăugarea de gratii la ferestre. Camera fetei ar trebui să aibă accesul din dormitorul părinţilor, iar eventualele neplăceri cauzate acestora ar fi minore în comparaţie cu ţelul urmărit.

În perioadele cât progenitura va părăsi siguranţa casei părinteşti, aceasta va fi însoţită permanent de o gardă de corp, de sex feminin, acră ca o murătură, urâtă ca o mătură, şi dornică de aventură, astfel încât va îndepărta din datorie şi din gelozie orice tânăr ce ar îndrăzni să se apropie de protejata ei.

În urma acestor aranjamente adolescenta va exploda de mai multe ori pe zi cu forţa unei bombe nucleare, dar ştim că dragostea şi răbdarea unui tată nu au limite, aşa încât el va suporta cu stoicism şi fără supărare toanele tinerei fete. În caz contrar şi aşa slaba comunicare părinte-copil va deveni inexistentă.

Situaţia va dura câţiva anişori, până când domnişoara, dornică de cunoaştere aprofundată a vieţii, va ajunge la un nivel de înţelegere superior. Momentul acesta e cel mai periculos pentru tatăl păzitor. Fiica sa, de o frumuseţe răpitoare, boboc desfăcut, dar nu încă floare, îi va surâde cu inocenţă, cu blândeţe şi cu nespusă iubire. Câtă mândrie în inima lui topindu-se de drag! Ea va întreba ceva, el va răspunde "Da!" fără să audă măcar întrebarea...

Fortăreaţa va fi dărâmată, iar tatălui nu-i va mai rămâne decât să spere că aripile pe care i le-a făurit fiicei lui cu migală în fiecare clipă de când ea îl are îi vor fi potrivite pentru tot restul vieţii.

Nu vă ascund că mor de curiozitate ce soluţii pentru spinoasa problemă ridicată de rusul nostru din club cuprinde tabelul găzduit de psi.

Obsesia fericirii

Dacă sunt psiluneli şi lipsă de idei încep de la psi. Astăzi psi a ales un citat care spune cât un tratat întreg: "Fericirea ca obsesie este o sursă sigură de nefericire" (Andrei Pleşu). Nu e nevoie să mai adaugi ceva pentru că e genul acela de afirmaţie care poate fi considerată axiomă. Nu mai e nimic de demonstrat şi nebun trebuie să fii ca să încerci să negi evidenţa. Mai ales că toţi am văzut în jur oameni obsedaţi de fericire, chinuindu-se singuri pentru un bob de extaz, argint viu ce le scapă printre degete chiar atunci când cred că au reuşit să-l prindă. 

Adeseori cei ce vânează fericirea o caută în "sufletul pereche", cel construit astfel încât să se potrivească peste fiecare vis, să îndeplinească fiecare dorinţă. Să crezi că-ţi găseşti fericirea în mâinile altcuiva clipă de clipă e ca şi cum n-ai fi trecut de vârsta basmelelor citite de bunici sau ca şi cum ai încerca să trăieşti pe un ecran de cinema.

Fericirea e o stare extraordinară de bine aproape absolut, dar repede trecătoare. Amintirea ei ţine de foame, de sete, de urât... din când în când. Şi cere încă o porţie, ca orice drog. Probabil că e mai greu de obţinut şi, câteodată, mai scumpă. Eu cred că, oricât ai alerga după ea, tot întâmplarea o aduce şi o duce din cale. Iar încercarea de a o construi din bucurii, din împlinirile fiecărei zile e mai eficientă decât fuga după clipa de sublim.

N-am scris versuri astăzi pentru că tema mi-am făcut-o în avans, prin martie. Se numeşte "Eu n-am crezut" şi o voi rescrie aici:

Eu n-am crezut în fericire niciodată,

avară ce adună bucurie lângă bucurie

şi leagă mozaicul bucată cu bucată.

Desenul lui? Nu ştiu ce-are să fie,

dar ştiu că străluceşte de culoare,

că am şi curcubee printre ploi,

că norii de pe cer se spulberă în soare,

că flăcări se opresc în lacrimi dintr-un sloi.

Eu n-am crezut vreodată că sunt fericită,

clipa aceea prea repede s-a dus,

dar încă îmi admir pictura nesfârşită,

chiar dacă nu pricep culori către apus.

E în înlănţuirea de culori atâta armonie

şi am găsit în mozaic atâtea nuanţe noi!

În fiecare m-am împrăştiat tot eu, cea vie,

schimbându-mi învelişuri şi ascunzişuri moi.

Poate n-am fost naivă pân'la capăt,

poate că visul meu n-avea capul în nori,

dar nici nu l-am ţinut închis sub lacăt

şi nici nu i-am tăiat din aripă, din zbor.

Am fost cu o iluzie doar mai săracă

sau am pierdut ce ar fi fost sublim,

dar văd că fericirea parcă mai mult pleacă

ori timpul ei pe-un suflet e deseori infim.

Mă simt însă bogată-n împlinire,

că, adunând avară şirag de bucurii,

aproape c-am legat un vis de fericire

un pic mai lung decât un zbor de păpădii.

Alte păreri aflaţi de la cei ce s-au înscris în tabel.

Cine eşti tu?

Mi-a fost greu să aleg. În cei câţiva ani buni de când citesc pe monitor am întâlnit atâţia oameni minunaţi. Aproape că mi-a venit să dau bir cu fugiţii. M-am gândit la ei, la toţi cei care mi-au devenit dragi până am ajuns la înapoi începuturi, la timpul în care am descoperit lumea aceasta virtuală în care talentul nu e virtual, la timpul în care nici prin gând nu-mi trecuse că aş putea să scriu pe un blog şi citeam minunându-mă poveşti inventate de tineri de-o seamă cu copiii mei.

Când am cunoscut-o îşi spunea Krisz. Sensibilă, delicată, îi ghiceai dedesubt încăpăţânarea şi determinarea. Asprimea z-ului din finalul pseudonimului ei era sigur un indiciu. Era în ultimul an de liceu şi scria tulburător cu o siguranţă a cuvântului demnă de scriitoarea care va deveni, cred eu. Şi cu un extraordinar talent de a ciopli sentimentele personajelor ei, de a le aşeza în lumină în unghiul perfect sub ninsoarea de magnolii din fundal. Am citit Hazard Games capitol după capitol, mirare după mirare, admirând, aşteptând continuarea poveştii de dragoste dintre eroii altui roman. Doar numele lor erau aceleaşi. Personajele deveniseră ceea ce Krisz plămădise în mintea şi inima ei.

Mai târziu, studentă fiind, împreună cu Alexia, şi-a dedicat timpul drămuit altui blog, promovând cărţi printre cei de vârsta ei, organizând concursuri, atrăgând edituri ca sponsori, dăruind cărţi. A realizat interviuri cu scriitori de peste hotare şi a iniţiat campanii care au dus la traducera şi publicarea în România a unor romane. 

În acelaşi timp Walking on Letters e locul de întâlnire al tinerilor scriitori de fanfiction cu cititorii lor. Dintre cei care îşi ascut creioanele şi minţile în acest fel se vor alege cu siguranţă câteva condeie despre care se va vorbi.

Ca s-o înţelegem mai bine, ca şi cum faptele ei într-ale cuvântului n-ar spune de-ajuns, am să închei cu un citat pe care şi l-a ales ca motto pe blogurile pe care scrie: 

"Cred că nicio carte nu rezistă dacă nu zideşti în ea o parte din sufletul tău." (Cella Serghi)

P.S. Eu sunt tare curioasă să aflu despre cine au ales să ne povestească prietenii din clubul psi.

Îngrădiri sociale

Dragii mei duzinari psi-lunatici, dragii mei cititori,

Am să încep prin a vă spune că această zicere a mea va fi lungă şi dezlânată. Sper să aveţi răbdare cu mine şi să-mi arătaţi îngăduinţă.

Când am văzut tema propusă de Vero: îngrădiri sociale, m-am gândit că probabil o voi sări. E un titlu sub care nu prea se potrivesc versuri, iar eu nu sunt tocmai ceea ce se înţelege de obicei prin cuvântul blogger. Blogul e cartea în care îmi înscriu poeziile. De aceea acest al doilea locşor pe care l-am construit pentru alte cele decât poezelele mele rămâne deseori neglijat.

Ştiţi că rareori vorbesc despre întâmplările şi oamenii care mă înconjoară. Astăzi (în ciuda aparenţelor, miercuri, pe seară) mă voi abate de la regula autoimpusă şi am să mă folosesc de abundenţa de evenimente a zilei, şi nu numai, pentru a-mi face tema.

După ce toate întâmplările minunate şi emoţionante au devenit trecut, activităţile cotidiene şi-au cerut drepturile. Frigiderul lipsit de recipientele numite cratiţe şi oale părea pustiu, iar gândul că bine ar fi ca mâine, când mă voi întoarce de la serviciu, să găsesc o ciorbă cu care să-mi astâmpăr deopotrivă şi setea, şi foamea m-a mobilizat către bucătărie. Am mai constatat eu cândva că a găti o ciorbă de cartofi e o ocupaţie care îmi facilitează activitatea neuronală şi îmi aprinde beculeţul cel verde al inspiraţiei. Aşa că în timp ce curăţam şi tocam legumele m-am pomenit gândindu-mă la garduri sociale.

Prima idee strălucită a fost să mă înscriu în tabel cu o traducere mai veche a unui cântec, la care să adaug un scurt comentariu. Melodia se numeşte Love Of The Common People, iar versurile în limba română pot fi citite aici. Îngrădirea la care se face referire e sărăcia, iar mesajul e evident încă din titlu. Pentru cei aparţinând generaţiilor care au amintiri clare şi vii din anii '80 cântecul are o semnificaţie adâncă. Şi cred că nu numai pentru ei. Anii care au urmat n-au fost nici ei uşori. Trebuie să recunosc că am ezitat mult dacă să-l traduc sau nu. M-am decis greu din cauza cănii cu lapte în care curge ploaia prin găurile din acoperiş. Dacă eşti atât de sărac şi de nenorocit încât, din cine ştie ce motive, nu poţi pune o bucată de folie pe casă sau un lighean în pod, atunci mută naibii cana aia cu lapte, că nu ţi-l dă nimeni degeaba!

Şi uite aşa, făcând o extrapolare oarecum exagerată m-am gândit că îngrădirile sociale există fiindcă le îngăduim noi existenţa.

Chiar dacă aşa pare, nu în altă ordine de idei, ci chiar în ordinea în care s-au înlănţuit ele, inexplicabil, am rememorat o discuţie pe care am avut-o astăzi la amiază cu fiica mea pe o terasă în centrul oraşului, la o bere, după cursul festiv de sfârşit de liceu. I-am povestit că regulile de bună cuviinţă (sau îngrădirile sociale) nu-i permiteau mamei mele să meargă pe o terasă sau într-un restaurant decât însoţită de o persoană de sex opus pe vremea studenţiei ei, că eu, la aceeaşi vârstă, intram în restaurant împreună cu o prietenă, doar pentru a mânca. Ani mai târziu am îndrăznit să mă opresc la o bere cu o colegă la aceeaşi terasă după ce am rezolvat o problemă care ne-a mâncat timp şi nervi. Îngrădirile sociale au uneori rolul de a ne proteja sau de a-i proteja pe cei din jur. Alteori, ca în exemplul de mai sus, ni se pare că au rolul de a ne proteja.

Fiica mea a absolvit acelaşi liceu ca şi mine, un liceu mai tânăr decât altele, dar de mare prestigiu. Dintre profesorii pe care i-am prins şi eu în şcoală ultimii doi îşi vor încheia activitatea anul acesta. E ca şi cum s-ar închide cercul de două ori. Un cerc închis de două ori strânge dureros. Două nume mari ale şcolii, doi oameni care şi-au pus amprenta pe destine, unul profesor de matematică excepţional, absolvent de şcoală de muzică, care rar, prea rar după părerea elevilor săi, cânta acompaniindu-se la chitară melodiile dragi ale tinereţii sale; celălalt, profesor de istorie erudit, un ardelean ajuns pe meleaguri moldave cu tot cu rădăcini. Dumnealui ne-a vorbit astăzi despre succes cu exemple grăitoare din istorie sau din chenarul televizorului. 

Tot ca argument ne-a amintit o anecdotă: O tânără proaspăt căsătorită găteşte prima friptură şi taie carnea mărunt. Soţul o întreabă:

- De ce tai carnea?

- Aşa se face! Aşa făcea şi mama, spune soţia.

Soţul, contrariat, dă telefon soacrei şi îi pune aceeaşi întrebare şi obţine acelaşi răspuns. O sună şi pe bunică:

- Bunică, de ce tai carnea pentru friptură mărunt?

- Pentru că am o tigaie mică.

Gluma aceasta m-a făcut să mă gândesc la modelul de familie tradiţional în care femeia e casnică. Aţi întâlnit vreodată un soţ care urmând acest model şi probabil din comoditate nu-şi lasă soţia să-şi ia o slujbă, cu toate că ea îşi doreşte? Eu da. Nu numai unul. Să nu-mi spuneţi că e şi vina ei. Gândiţi-vă întâi că orice femeie care are copii e în primul rând mamă, iar prioritatea ei e binele copiilor.

Dar cunosc şi femei singure care s-au hotărât să fie mame şi le admir curajul, nu pe cel de a înfrunta prejudecăţi pentru a aduce pe lume un copil fără tată, ci pe cel de a creşte singure un copil într-o lume plină de prejudecăţi.

Ca şi cum nu aveam suficiente motive de mândrie astăzi, am primit un plic din partea Organizaţiei Salvaţi Copiii  conţinând diploma de onoare pentru participarea la campania Copii fără etichete. Nu e doar o bucată de carton, m-a bucurat mult recunoaşterea aceasta. Nu ştiu dacă am reuşit să urnesc ceva cu implicarea mea. Etichete se pun încă, lipite temeinic şi pentru multă vreme pe sufletele tinere. Mi s-a întâmplat, i s-a întâmplat fiului meu... Am ales să îl susţin în loc de a-l pedepsi pentru o greşeală, după ce mi s-a explicat la şcoală sensul din dicţionar al cuvântului dobitoc în prezenţa lui. Sper ca fiul meu să înţeleagă ce a greşit. Şi că s-a greşit faţă de el. O etichetă poate fi un gard, unul pus dinafară sau, mai grav, unul pe care şi-l construieşte singur cel etichetat. Mulţumesc tuturor celor care au luat parte la această campanie!

Am să închei ştiind că mai sunt multe de spus şi repetând ideea cea mai sclipicioasă, după părerea mea, care a ieşit din ciorba de cartofi: îngrădirile sociale există fiindcă le îngăduim noi existenţa.

Până să termin de scris s-a făcut joi de o oră. Duminică seara voi adăuga link-ul către articolul scris de psi. Ca de obicei tabelul e completat de toţi cei care au avut ceva de spus despre îngrădirile sociale.