O călătorie magică

Bat în taste, semnez electronic, raportez online, scot la imprimantă, semnez cu pixul, pun două ştampile - reţetă compensată.

Bat în taste, semnez electronic, raportez online, scot la imprimantă 45 de pagini numai pe o parte, semnez cu pixul după fiecare capitol şi pun două ştampile, ştampilez numai cu o ştampilă toate celelalte pagini - raportare lunară - plimb hârtii.

Mi-a expirat semnătura electronică - plimb hârtii.

Mi-a expirat contractul cu casa - plimb hârtii.

Bat în taste, scot la imprimantă, semnez cu pixul, pun două ştampile - raportare program de screening pentru depistarea cancerului de col uterin - plimb hârtii.

De raportarea trimestrială la D.S.P. se ocupă asistenta: bate în taste, scrie cu pixul, eu semnez şi ea pune ştampilele, apoi plimbă hârtiile. M-am scos!

Cursuri şi simpozioane - ore de educaţie medicală continuă - minimum 40 pe an, cu specificaţia că nu se ştie la care vezi certificatul de participare şi la care nu. Ca măsură de prevedere dublăm numărul. Norocul meu că locuiesc într-un oraş universitar! Plimbările sunt mai scurte.

Apoi sunt plimbările domestice de alimente, produse de curăţenie, haine...

Navetă cinci zile pe săptămână, 50 km dus, 50 km întors. Plimbările anterioare sunt de obicei incluse în cei 50 km întors, care se înmulţesc uşor.

Nimic magic până aici. Călătoria magică începe astfel: gândesc, bat în taste, surâd, bat în taste, plâng, bat în taste, citesc, recitesc, nu semnez, nu ştampilez, apăs publicaţi. La celălalt capăt de drum sunteţi voi...

psi, dor, Scorpio, Vero de sâmbătă, Vero, roxana, lili3d,  SomeWords, cita, Dictatura justiţiei, tibi

Dansând

Au dansat împreună cu mine, ani mulţi, până când unii s-au făcut durere, alţii au crăpat.

Primele mele sandale cu toc de 10 cm, marca Guban. Le-am încălţat întâia dată nu la dans, ci la teatru. La întoarcere acasă îmi tremurau picioarele ca la ied. Au împlinit venerabila vârstă de 28 de ani. De fapt sunt în floarea tinereţii, nu-i aşa?

Frumoşi, extraordinar de bine croiţi, pe un calapod potrivit mie şi incredibil de ieftini, mi-au fost cei mai dragi. Au dansat până au crăpat. Despre ei am povestit în Pantofii roşii de bal.

Când i-am cumpărat am ştiut că îi voi purta cu durere, dar erau prea frumoşi şi potriviţi rochiei noi. N-au dansat prea mult şi, de aceea încă arată superb.

Ultimii pantofi cu toc înalt. Puţin mai largi ca să nu-mi strângă degetele ca în menghină.

Pantofii care dansează singuri. Cu ei am redescoperit bucuria de a pluti purtată de valurile melodiilor dragi.

Postarea a fost inspirată de tema pentru luni dată de psi, dar am realizat-o pentru Happy Weekend, urarea venită săptămânal către noi de la Elly.

Ieşirea din cerc (sau arbitrariul dublei măsuri)

Intrarea în cerc e uşoară şi plină de bucurie, de uimire în faţa unor oameni minunaţi pe care abia aştepţi să-i descoperi şi să le afli cuvintele. Cuvintele pot minţi, dar, dacă citeşti destul de multe din cele răsfrânte de oglinda unui singur om, de cele mai multe ori afli şi omul, îl intuieşti pas cu pas, idee cu idee, emoţie cu emoţie. Unii pot înşela o vreme cu aparentă strălucire. Vremea e schimbătoare şi, când bat ploile, când se aşterne ceaţa, strălucirile se spală şi lasă cenuşiul tern să răzbească la suprafaţă.

Într-un cerc, centrul e foarte important. Toate punctele din interiorul cercului se află la o distanţă cel mult egală cu raza cercului. Un centru fix, bine ancorat în adevărul propriu va face cercul stabil. Ce te faci însă atunci când centrul e mânat de orgolii şi de motive pe care numai el le ştie pe traiectorii neaşteptate sau când raza cercului se întâmplă să-şi schimbe lungimea? Un punct incomod s-ar putea trezi trăgând de perfecţiunea rotundă, deformând-o, apoi părăsind-o, mai mult pentru a-şi conserva adevărul personal decât pentru a păstra un cerc pe care de ceva timp îl vedea oricum plin de colţuri.

Un punct incomod e un punct care se încăpăţânează să respecte aceleaşi legi în timp ce centrul cercului, urmat de majoritatea celorlalte puncte îşi schimbă ecuaţiile. Şi ai spune că punctul incomod are un caracter obtuz ori că e demodat şi prins în clişee învechite, că nu e receptiv la nou, la schimbarea în bine, pe larg explicată de la centru, dacă n-ai observa că regula special inventată pentru înlăturarea lui a fost repede dată uitării.

Pe traiectorii divergente faţă de cerc se întâlnesc destule puncte care l-au părăsit, unele în linişte, altele afirmându-şi punctul de vedere, mai toate acuzate de câte o vină pe care probabil că nu au avut-o.

Rămân neatinse respectul şi admiraţia faţă de oamenii minunaţi, cu adevărat minunaţi pe care i-ai întâlnit în cerc şi bucuria că i-ai întâlnit. Rămân tristeţea unui vis căzut în uitare şi un strop de înţelepciune câştigată. Gustul amar se stinge când se aştern în suflet alte zâmbete, daruri de la oameni-dar: psi, almanahe, grişka, tibi(şi a doua oară), Scorpio, dordefemeie, Dictatura justiţiei, Abisurile, altcersenin.

Articolul e continuare la Pentru mine... a fost odată. L-am scris pentru că la tema propusă de psi pentru astăzi mintea mea nu a vrut să ia altă cale decât a acelei ieşiri din acel cerc, chiar dacă îmi propusesem să alung în tăcere orice gând ce ar fi încercat să treacă în cuvânt. Se pare că gândul a fost mai puternic decât voinţa mea când am constatat că "gardurile" înălţate pentru mine au dispărut peste noapte şi regula nouă pe care n-am vrut s-o respect nu mai există.

clubul psi

Nu fac bilanţuri la sfârşit de an. Nu adun, nu număr, nu scad...

Înmulţesc, dar nu ca la matematică. Înmulţesc apusurile de soare, motiv de uimire de fiecare dată. Motiv de nemulţumire, că nu mi-s cuvintele de-ajuns ca să pictez, că nu mi-s degetele vrednice de pensoane şi uleiuri.

La fel cu apusurile... oamenii. Cei care mă uimesc, cei care nu mi-s de-ajuns. Cei cărora le sorb cuvântul, gândul şi ce-mi mai arată oglinda...

Oglindă, oglinjoară,
luciul tău ce înconjoară?
Ce străbate mai departe printre apele-ţi senine
cu stele căzute-n tine?

Nu mă adun, nu mă număr, nu mă scad. Uneori mă înalţ puţin într-un gând răsărit în altă oglindă, departe... aproape. Uneori cobor în genuni de durere adâncite de oglinzi care nu-mi mai sunt demult străine. Alteori surâd unei vorbe înalte cu multe feţe, tăiate neaşteptat, perfect şlefuite... Dacă ar fi aruncată noaptea sus, sus de tot, s-ar prinde pe cer între celelalte.

Oglinzile sunt ale lor. Mă caut în ele. Din când în când îmi văd crâmpeie din trecut, din întâmplarea-mi ascunsă, din şoaptele vieţii şi ale înţelegerii. Câteodată văd neînţelesuri, le despic în fire subţiri, le scarmăn, le torc, le ţes. La cules se-adună rodul şi surâsul, înţelesul şi cuprinsul.

Alături mi-am aşezat oglinda şi eu. Privind din unghiul potrivit, din oglindă în oglindă, din oglindire în oglindire, în oglindire am descoperit cărarea către zare. Aproape că am înţeles infinitul. Aici, acasă, în clubul psi.

Oglinzile sunt ale lor: abisuri, almanahe, altcersenin, anacondele, cammely, cita, cristi, D'agatha, dia na, Dictatura justiţiei, dor, incognito, mitzaa, Scorpio, SimonaR, tibi, vavaly, Vero, virusache, motanul Grişka şi pisica şefă, psi.

Pentru mine... a fost odată

A fost odată… aşa încep poveştile. A fost odată o idee frumoasă, despre o ţară în care pământul era fertil, în care semănai gând şi culegeai înţelegere, şi surâs, şi prietenie.

Am uitat să vă spun că în ţara aceea intrai cu invitaţie, dar odată intrat aflai că singurele legi erau legile bunului simţ. Şi cum invitaţia era făcută cu atenţie, bunul simţ era la el acasă. E drept că se mai întâmplau accidente. Cum cine se aseamănă, se adună, cei care nu semănau se retrăgeau simţind dezaprobarea şi circumspecţia celorlaţi.

“Nu ştiu de ce, într-o zi a murit

Şi-n altă zi a fost îngropată.”

Nu ştiu de ce într-o zi a apărut un cod de legi, care părea făcut după regula bunului simţ, dar, în spiritul ce ne înconjoară, acest cod de legi, folosit cu iscusinţă, se putea interpreta…Şi dacă se putea interpreta, a început să fie interpretat: după interes, după simpatii, după antipatii.

După un timp, ţara cea fertilă s-a umplut de garduri. Gardurile îngrădesc. Oricât ai deschide porţi, ai ocoli, tot îngrădesc. Şi, dacă sunt prea multe ori prea cotite, te mai şi loveşti de ele.

Mie nu-mi plac gardurile. Poate că mi-s oasele prea bătrâne şi ţepene pentru acrobatica necesară. Poate că mi-e coloana vertebrală prea verticală. Poate…

Poate că se va spune că am fost în ţara aceea doar ca să culeg rod. Dar nici o ţară nu-i ţară fără oameni. Dacă am cules rod, l-am cules după ce am semănat. Şi mă gândesc că din ce-am semănat eu au cules şi alţii. N-aş vrea să fi rămas datoare.

Cât am umblat prin ţara din poveste mulţi au intrat, mulţi au ieşit. Aceştia din urmă ori au fost înzestraţi cu minte mai ascuţită, ori cu mai puţină răbdare decât mine. Dacă e vorba de răbdare, mie mi se pare că am depăşit măsura. Pentru că am crezut în ideea frumoasă. Am încercat să mai dărâm un gard, să mai deschid o poartă… sau măcar un ochi (în plasa gardului). Am avut succes o singură dată, dar şi atunci numai pe jumătate.

Pe mine mă omoară schimbarea. Nu schimbarea în general, cât schimbarea de dragul schimbării. Sau, şi mai rău, schimbarea ca să nu facem ca celălalt care, în paranteză fie spus, nu face nimic rău. Şi când mă trezesc înţepenită de un gard pus ca să taie calea vecinului, gard apărut peste noapte, fără avertisment., mi se cam învineţeşte starea de spirit şi încep să scriu poveşti ca cea de acum. Din păcate scriu inutil. Pentru că cine n-a priceput când n-am vorbit în parabole, nu va pricepe nici acum, iar cine s-a dumirit deja, nu mai are nevoie de elucubraţiile mele.

Cum oasele mele au nevoie de spaţiu de manevră, mă gândesc să mă întorc în acasa mea, unde nu-mi ridică nimeni garduri neprevăzute. Mai ales că mi-am pierdut încrederea în capacitatea acelui cod de legi, actualizat  cel puţin lunar, şi a interpretarii lui de a duce la capăt ideea frumoasă despre care am povestit, aşa cum am înţeles-o eu. 

Odată cu publicarea acestui articol, vor dispărea din casele mele semnele celeilalte ţări, dar nu vor dispărea din mintea şi din inima mea oamenii întâlniţi acolo, oameni pe care îi admir pentru frumosul din creaţiile lor.

Dacă se vor auzi vorbe nepotrivite despre motivele care m-au adus în faţa acestei răspântii, amintiţi-vă cuvintele pe care le-am citit împreună: “Nu tot ce se vede, e ceea ce pare!”

Invitaţie migratoare la dat din casă

Am primit de la psi următoarele sarcini:

1. postează imaginea Liebster Blog Award. 
Pot să caut una mai frumoasă?

2. spune 11 lucruri despre tine.
Spun, spun:

1º Nu-mi plac vorbele mari. Îmi plac vorbele mici care spun adevărul.

2º Mi-e mai uşor să scriu poezie decât proză.

3º Iubesc toamna. Mi se pare că simbolizează renaşterea mai mult decât primăvara pentru că şi moartea, şi seminţele sunt ale ei. E ca pasărea Phoenix printre anotimpuri.

4º Sunt afonă, dar simt muzica într-un fel care aproape doare.

5º Dintre toate instrumentele muzicale, cel mai mult preţuiesc vocea.

6º Între vreme bună, ninsoare sau ploaie, aleg totdeauna ploaia.

7º Jumătate din toată cantitatea lichide pe care o înghit e cafea rece.

8º Nu cred în fericire, dar cred că se poate găsi bucurie oricând şi oriunde.

9º Îmi caut echilibrul în mine, nu în altcineva.

10º Apreciez logica şi bunul simţ.

11º Îmi place aroma de scorţişoară.

3. răspunde la întrebările adresate de cel care te-a nominalizat şi formulează un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi nominalizezi.

1. noapte sau zi? lumină sau întuneric? în ce parte a zilei obişnuieşti să răsfoieşti blogurile?

Noapte şi zi, în această ordine. Oricând am timp şi internet.

2. prietenia în virtual este la fel de intensă ca cea din real?

Uneori, dar într-un fel diferit. Prietenul din virtual e prieten întru spirit, cu cel din real fac schimb de pripoane.

3. eşti un om sociabil sau mai degrabă solitar?

Depinde de companie. Sunt sociabilă cu oamenii pe care îi admir, în rest prefer să observ în tăcere.

4. care sunt cele trei lucruri, cele mai frumoase, pe care ţi le-a adus bloggingul?

•am cunoscut minţi sclipitoare şi suflete mari,

•am reînceput să scriu poezie,

•am găsit sensibilitate şi înţelegere. Sunt puţini cei care citesc poezie cu plăcere printre cunoştinţele mele din real, de aceea oglinda virtualului e cu atât mai importantă.

5. îţi place să-i citeşti pe bloggerii mari sau te mulţumeşti cu cei mici?

Citesc bloggeri mici, dar talentaţi, cu vârste diferite, începând de la 13 ani. Îmi plac blogurile pe care găsesc idei originale, expuse coerent şi folosind o limbă română corectă.

6. de ce ţi-ai făcut blog?

Mi-am făcut blog pentru a-mi publica (adică pentru a face publice) poeziile. Interacţiunea cu ceilalţi bloggeri m-a transformat şi pe mine în blogger.

7. cum reacţionezi atunci când doi comentatori se ceartă pe blogul tău?

S-a întâmplat o singură dată. I-am spus celui care deranja că îi voi şterge următoarele comentarii.

8. ce fel de bloguri citeşti cu predilecţie?

Îmi place să citesc literatură, şi, mai ales, poezie.

9. facebook sau blogging, ce preferi şi de ce?

Blogging, pentru că seamănă mai mult cu acasă. Facebook e ca o piaţă.

10. crezi că întâlnirea în real cu alţi bloggeri te-ar ajuta? de ce da/ nu?

Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu unii bloggeri, aşa cum m-aş bucura să-mi văd orice prieten drag plecat departe. Şi cum orice bucurie e o cărămidă pusă la temelia împlinirii…

11. ce fel de blog ai? este aşa cum ţi-ai imaginat la început?

Blogul cu poezele e mai mult decât mi-am imaginat. N-am crezut că voi ajunge să scriu mai mult decât scriam în urmă cu douăzeci de ani.

Din aburi de cafea e un amestec de articole, proză scurtă, muzică însoţită traduceri ale textelor. A apărut doar pentru că am vrut să las poezelelor Blogul cu poezele. Nu mi l-am imaginat, ci l-am lăsat să fie.

Am răspuns. Întrebările pentru nominalizaţi sunt de la sine înţelese...

4. nominalizează 11 persoane (+ link) care să realizeze acest tag.

Întrucât această invitaţie a tot migrat, iar cei care au vrut să răspundă au răspuns, nominalizaţii mei sunt mai puţini...

5. mergi pe pagina lor şi anunţă-i.
Am fost, dar...

6. nu da tag-ul înapoi!

În mintea omului

Era o vreme în care încercam să înţeleg ce gândesc cei din jurul meu, să mă pun în situaţia lor, să le pot prevedea acţiunile, ca să îi pot menaja pe ei şi ca să mă protejez pe mine. Cred că e un mod feminin de a reacţiona, un reflex format în secole de adaptare la o lume în care puterea de decizie nu le-a aparţinut doamnelor, dar în care au reuşit uneori să-şi facă simţit punctul de vedere datorită spiritului de observaţie.

Mai târziu am ajuns la concluzia că e mai simplu şi mai eficient să îi fac pe cei din jurul meu să-mi înţeleagă, măcar în parte, modul de a gândi, de a simţi.

Nu cred că îmi doresc să ştiu ce gândesc oamenii cu adevărat. Fiecare om are dreptul la intimitate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, mă tem că aş putea descoperi în mintea altora nenumărate gânduri care mi-ar provoca neplăcere.

Există gesturi şi expresii care ne permit să interpretăm ce se petrece în mintea semenilor noştri, de multe ori bazându-ne şi pe experienţa personală sau pe reacţiile anterioare ale celui observat. Suntem asemănători, mult mai asemănători decât vrem să credem. Telepatia e o însuşire despre care mi-ar plăcea să aud că stă ascunsă prin zonele creierului omenesc despre care încă nu am aflat cum se accesează şi că urmaşii noştri o vor folosi aşa cum folosim noi telefonul sau internetul. Ar fi frumoasă o lume în care gândurile ar curge libere şi ar şti cui să se dezvăluie şi cui nu, după dorinţa emiţătorului.

În funcţie de ceea ce fac oamenii când sunt singuri în mintea lor, aş încerca să fac o clasificare simplistă care mi se pare strâns legată de gradul de instrucţie şi/sau de coeficientul de inteligenţă. Sunt oameni care singuri în mintea lor mor de plictiseală, sunt cei care se gândesc la masa următoare şi la programul zilei de mâine, alţii fac planuri de viitor, pragmatice şi bine ancorate în realitate, apoi sunt cei care visează la “cai verzi pe pereţi” şi mai sunt unii care văd idei. Cei din primele categorii se luptă cu viaţa, ultimii se luptă cu sinea lor şi, din păcate, câteodată se luptă şi cu viaţa…

Articol scris pentru Blog Power cu o temă propusă de liderul de opinie a ediţiei anterioare, Tibi:

Monologul interior: oricât de mult am analiza oamenii, nu vom ști niciodată cu adevarat ce gândesc ei.

Ce fac oamenii când sunt singuri în mintea lor?

Putem citi gândurile oamenilor sau doar ne permit ei să le intuim?

Oamenii se luptă cu viața sau doar cu sinea lor?

Au răspuns la acceaşi temă: Dialog cu gândul, Eşti sigur de ceea ce vezi?, Vocea Conştiinţei, Unui străin, Nu mă înţeleg nici eu, Eu cu mine, tu cu tine..., Post-it pentru oglindă, În goana lumii mele

Am fugit în munţi

Am fugit în munţi, acasa sufletului meu. Voi trece viaductul, privind cu drag către muntele care mi-a păzit vacanţele, voi sta câteva zile din nou sub ocrotirea lui. La întoarcere îmi voi lua rămas bun de la el tot de pe viaduct, cu o lacrimă, ca de fiecare dată.

Aş rămâne acolo mai mult să ascult vulturii, tunetul rostogolit între creste, vântul în verde adânc de brad şi în iarbă înflorită. Voi reveni cu zâmbete şi linişte în inimă. Curând, prea curând...

Salutări la Ora MWB!

Aproape durere

Muzica nu mi-e vinul care umple cupa tăcerii, ci vinul care umple cupa durerii. Pentru că atunci când îmi place o melodie o simt adânc şi cu aproape durere.

Tăcerea mie mi se întâmplă aşa: într-o maşină care aleargă pe drum, condusă cu mână sigură de un şofer calm şi tăcut, un şofer care ascultă de cântecul Rihannei.

Câmpul îşi schimbă culoarea şi păsările după anotimp: vara nagâţi, berze, stârci şi egrete, iarna ulii. Vara şi iarna ciori. Vara stânjenei galbeni, maci, sânziene, iarna camp alb neclintit şi uneori dantele de gheaţă. Vara şi iarna, eu cu gândurile mele, cu un carneţel şi un pix în geantă, folosite rar, dar mereu la îndemână. Pentru că-i greu atunci când tăcerea se sfârşeşete să păstrez gândul şi cuvântul.

N-aş fi eu fără momentele acestea de tăcere în care mintea îmi cutreieră liberă şi eliberată de corsetul discuţiilor despre mărunte amănunte abătute asuprea vieţii unuia sau altuia, obositoare preocupare pentru mine şi, pare-mi-se, deloc istovitoare pentru alţii.

Cântecul Rihannei nu-i totuşi cântecul care ar face tăcerea să vibreze, ci cel care ar putea să o aducă atunci când lipseşte. Tăcerea îmi vibrează fără cântec, iar cântece la care vibrez eu sunt multe, dar nici unul nu-mi aduce linişte. E prea multă pasiune în cântec, prea mult sentiment ca să nu neliniştească, să nu aproape doară…

"Vinul care umple cupa tăcerii - muzica" este tema aleasă de Simona pentru Blog Power. Mult succes şi pentru: Silentia lunae, Drog!, Cosmogonie, Vorbeşte-mi..., În liniştea căzută peste lume, Să îmbrăţişăm tăcerea!, Teoria tăcerii, Şoapte de pian

Nu

"Sacrificiul – Dragostea nu înseamnă egoism, ci devotament şi sacrificiu. Înseamnă să te dăruieşti…

-Mai suntem noi în stare să renunţăm la noi?

-Sau suntem egocentrici într-o lume egocentrică?

-Ce înseamnă cu adevărat sacrificiul? " ne-a întrebat Lavinia, liderul de opinie al ediţiei trecute.

Mi-a fost greu să mă hotărăsc dacă să abordez acest subiect şi să spun încă o dată NU celor care cred în romantism şi clădesc visuri din cărămizile lui din nisip, rareori pietrificat. Am citit apoi, mânată de curiozitate, cele patru articole deja înscrise la Blog Power şi am văzut că scorul era de 2:2. Aşa că încerc să înclin balanţa de partea mea de părere. Am constatat că e părerea celor care au trăit o felie de viaţă, sau mai multe, şi au înţeles că nu e un tort gătit de cofetar... sau, poate, a celor care n-au avut noroc ori n-au ştiut să-l atragă de partea lor. 

Dragostea, cea care cere sacrificii, e abureală de tinereţe, de cărţi şi filme despre eroi care ori n-au existat, ori au experimentat devreme sacrificiul suprem. Să mori din dragoste nu-i un ideal totuşi, aşa cum ar fi să trăieşti într-o dragoste adevărată. Dragostea care nu cere sacrificii, care respectă sinele, cea care tolerează şi înţelege e dragoste adevărată şi, privind în jur, mi se pare floare rară... Îmi plac tare mult cuplurile trecute de vârsta maturităţii în care simţi că partenerii împărtăşesc o prietenie profundă şi îşi poartă de grijă unul celuilalt. Dar mă întreb prin câte furtuni or fi trecut şi ei?

Sunt situaţii în care o persoană ajunge să se sacrifice şi să-şi îngrijească partenerul bolnav, lăsând deoparte nevoile personale, confruntându-se cu egoismul, invidia şi, uneori, răutatea care vin o dată cu boala... din dragoste sau din omenie. E o altă felie de viaţă, amară...

Am scris mai devreme într-un comentariu la alt articol că singurele persoane pentru care aş face sacrificii din convingere şi fără ezitare sunt copiii mei. Apoi am gândit mai adânc şi-am mai găsit câţiva oameni dragi de trecut pe lista aceasta, dar ştiu că ei nu mi-ar cere marea cu sarea... O mână de ajutor unui prieten aflat la nevoie nu-i timp pierdut, ci sinceră dăruire. Dar indiferent cui şi din ce cauză sentimentală dedic timp, efort şi atenţie, există o barieră dincolo de care nu cred că e bine să trec. Poartă numele de demnitate. Dacă dorinţa mea de a-mi ţine capul sus cu demnitate se numeşte egoism, atunci sunt egoistă. Şi dacă lumea aceasta e făcută în majoritate din oameni care îmi seamănă, atunci trăim într-o lume egocentrică. 

La ultima întrebare aş răspunde că sacrificiul adevărat nu are neapărat legătură cu dragostea. Sacrificiul adevărat cred că e sacrificiul pe care îl faci în încercarea de a te construi după idealul pe care singur ţi-l alegi, de a-ţi urma şi împlini visul.

Alte păreri găsiţi în celelalte articole participante: Sacrificiul în opinia mea, Sacrificium, Dragostea e tot ce rămâne!, Ţi-aş..., Ecouri mute

Un dram de înţelegere

"Sinceritate şi Adevăr - Sinceri cu noi înşine, sinceri cu ceilalţi. Poate fi sinceritatea totală? Dar adevărul poate fi absolut? Mai este sinceritatea o virtute sau a devenit o slăbiciune?" ne întreabă Elly Weiss, cea care a binemeritat titlul de lider de opinie la ediţia trecută a Blog Power.

Demult albul a devenit cel puţin vag cenuşiu, iar idealul a coborât cu picioarele goale în ţărână.

Ideea de alb a rămas aceeaşi, dar albul, întocmai ca o rufă spălată de multe ori şi care refuză cu încăpăţânare să se rupă, a devenit mai mult amintirea ideii de alb. Şi negrul s-a decolorat în variabile proporţii şi şi-a pierdut absolutul, dar povestea de astăzi e despre partea deschisă la culoare a zonelor cenuşii dintre lumină şi întuneric.

Adevărul poate fi absolut atunci când vorbim despre noţiuni ştiinţifice, pi va fi mereu 3,14…, teorema lui Pitagora se va reconfirma în fiecare triunghi dreptunghic, iar molecula de apă va conţine întotdeauna doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen. Atunci când ne gândim la fiinţele vii adevărul nu mai are o valoare fixă şi repetabilă, ci se înscrie între nişte valori de minim şi de maxim şi, de cele mai multe ori, ieşirea din intervalul acesta înseamnă reîntoarcerea la materia lipsită de viaţă. Iar dacă vorbim despre fiinţele gânditoare adevărul arată ca foarte complicate corpuri geometrice, cu multiple faţete, nu totdeauna netede.

Unealta noastră principală de aflare a adevărului e sinceritatea, o calitate îndeobşte apreciată. Sigur că e ideal să fim sinceri cu noi înşine, dar reuşita fiecăruia în a atinge acest ideal e influenţată de capacitatea de autoevaluare, de gradul de subiectivitate, de indulgenţa sau de spiritul critic faţă de propria persoană, diferite de la om la om. În acelaşi timp trăirile şi ideile ni se schimbă continuu şi un lucru susţinut astăzi cu tărie din convingere, mâine poate să fie înlăturat ca fiind fals.

Sinceritatea faţă de ceilalţi, mai ales faţă de cei pe care îi iubim este considerată dovadă de corectitudine în dragoste sau prietenie… până la un punct. Căci o sinceritate brutală poate să pună capăt oricărei relaţii, fie ea prietenie, iubire sau simplă cunoştinţă. Adevărul unuia nu e mereu adevărul celuilalt, adevărul unui grup poate fi fals pentru un individ, iar afirmarea şi impunerea unei convingeri poate deranja sau chiar răni pe cel care are o convingere diferită. De aceea cred cu tărie că atunci când ne referim la fiinţe gânditoare adevărul nu poate fi absolut, iar sinceritatea nu e o virtute.

Dar dacă îţi deschizi sufletul şi îl laşi la vedere, în bătaia vântului şi a ploii, doar din dorinţa de a-l încălzi la soarele altui suflet, e sinceritatea o slăbiciune? După noroc, după ştiinţa fiecăruia de citi semnele vremii în ochii celui spre care deschide porţi, de a-i măsura sinceritatea. Sunt oameni circumspecţi sau suspicioşi care cântăresc timp îndelungat pe cei din jur şi îşi aleg prietenii doar atunci când sunt siguri că încrederea nu le va fi înşelată, după cum sunt şi oameni care primesc în sufletele lor cu un zâmbet pe toţi călătorii care bat în poartă; au parte de destule dezamăgiri, iar în final păstrează în inimi tot pe cei care nu le-au înşelat încrederea. Primii ar putea să nu recunoască un suflet pereche şi să-l piardă înainte de a-i acorda o şansă, ceilalţi vor suferi mai mult. Sinceritatea ca slăbiciune e o alegere personală, şi, ca toate alegerile, trebuie asumată cu tot cu urmări.

În loc de încheiere mă întorc la geometria în spaţiu a adevărului. Adevărul este deseori complicat, diferit din unghiuri diferite, altfel pentru fiecare persoană. Prinşi într-o discuţie în contradictoriu ne lăsăm mânaţi de patimă şi ne susţinem adevărul personal până în pânzele albe. Un dram de înţelepciune ne-ar îndemna să facem un pas în spate şi să încercăm să vedem imaginea de perspectivă, un dram de înţelegere ne-ar îndemna să ne aşezăm în locul interlocutorului şi să privim şi din punctul lui de vedere, un dram de bunăvoinţă ne-ar îndemna să acceptăm că fiecare are dreptul să-şi aleagă adevărul potrivit, atâta timp cât nu lezează pe nimeni.

Poate că albul şi-a pierdut strălucirea, dar cât timp haina se încăpăţânează să nu se rupă, un adevăr care nu orbeşte şi o sinceritate care nu taie în carne vie, chiar cenuşii, sunt mai preţioase decât perfecţiunea de gheaţă a lipsei de înţelegere.

Şi-au mai susţinut punctul de vedere: Sinceritate & adevăr în opinia mea, Jur să spun adevărul şi numai adevărul..., Minciuna şi păcatul meu, Umbra inimii mele, Durerea unui adevăr..., Minciuna, vacanţa adevărului, Adevărul - bucata de puzzle lipsă, Adevărul este că nu există niciun adevăr

Ca pe strada mare

A fost la început un loc în care am nimerit din întâmplare, în care am găsit bunăvoinţă, înţelegere, acceptare, apoi prietenie sinceră. Un loc în care se scria cu pasiune, cu tinereţe, cu talent. Un loc al primelor încercări, al primelor confirmări, un loc în care am reuşit pentru prima oară să dezvălui secrete, emoţii, în care am înţeles că picătura mea de nebunie nu-i singură şi că o pot lăsa să plouă fără teamă, fără pudoare. Adolescenţi şi tineri mi-au arătat lumea aceasta în care ochii care nu se văd îşi ghicesc culoarea şi suflete se ating cu cuvinte niciodată vorbite, unde literele se plimbă aprinse prin cabluri şi dispozitive electronice şi în incendiul lor se stârnesc artificii de sentiment. Ella şi Drăgana, Krisz şi Andru, Geo şi Cathy mi-au deschis porţi, mi-au arătat că talentul nu are vârstă, că maturitatea în gândire şi înţelegerea sufletului omenesc nu aşteaptă nici majoratul, nici cartea de identitate. Am învăţat de la ele curajul de a-mi aşterne inima pe pagini deschise spre lume. Andrei mi-a arătat mai întâi partea de tehnică necesară conceperii unui blog, apoi ne-am tradus unul altuia poeziile. Nu ştiu să fi trăit vreodată emoţie mai intensă decât aceea care m-a năucit atunci când mi-am văzut gândurile prinse în rime în limba engleză.

A fost după aceea Liviu şi Most Wanted Blog, un loc în care am sperat să ajung, iar atunci când dorinţa mi s-a împlinit m-am simţit acasă. Pentru că vorbele care curgeau erau mereu frumoase, calde şi încurajatoare, pentru că şi oamenii care le rosteau erau frumoşi , blânzi, binevoitori. Aici am devenit blogger, am înţeles rosturile acestui cuvânt, le-am învăţat pe rând şi le-am cuprins. M-am simţit parte dintr-un întreg păzit atent şi cu pricepere de Liviu, omul cu un vis şi cu extraordinară voinţă, omul care a văzut un drum acolo unde era o pădure şi cu încăpăţânare şi perseverenţă îl desţeleneşte. În jurul lui s-a închegat şi creşte o familie în care fiecare membru e o voce distinctă şi valoroasă.

Şi de curând m-am întâlnit cu psi şi clubul ei de iubitori de cuvânt, un loc unde se torc idei din litere prinse în mustăţi de pisici. M-am înfruptat şi eu din seva lor bogată, am desprins din nimic duzina de cuvinte, i-am dat sens şi am legat-o cu fior ca să o dau la schimb pe-o altă duzină în altă săptămână.

Ca pe strada mare, oameni vin şi pleacă, intersectări fără importanţă alternează cu întâlniri de suflet. Paşii mei se succed acum în acelaşi ritm cu al inimilor care bat lângă mine, inimi de oameni adevăraţi, frumoşi şi buni. Voi rămâne cu ei cât vremea blândă va avea îngăduinţă, voi mai cunoaşte cu siguranţă şi alţi trecători pe care îi voi preţui la fel de mult. Unii au lăsat deja semne pe sufletul meu, celorlaţi le-am păstrat un loc nou să îşi pună pecete...

Ne-a ales tema psi: Prieten, mentor, camarad în virtual. Există un blogger din virtual pe care, cunoscându-l şi în real, îl numeşti prieten? Există un blogger care îţi este mentor? Dar camarad?

La Blog Power mai participă şi următoarele articole:
abbibal
Prietenia online

Două virguliţe la fiecare capăt de copy-paste

Acum câteva zile am găsit un comentariu anonim la una din poeziile mele, un comentariu care era un link spre un profil de facebook. Îi mulţumesc binevoitorului care mi-a adus în atenţie acea pagină, pentru că am descoperit că m-am ales cu un cititor pasionat care a răsfoit în arhiva blogului cu poezele pe îndelete şi a ales vreo 10-20 de poezii pe care a dorit să le împărtăşească prietenilor de FB. Totuşi, o umbră de tristeţe s-a abătut asupra fericitului eveniment atunci când am constatat că poeziile mele erau deposedate de titlu şi nu aveau nicio menţiune despre autor, în speţă persoana mea, care se uita cu stupoare la minunăţie de wall...

Trecând de la faza de înmărmurire la cea de indignare, am făcut rabat de la ce m-au învăţat părinţii şi i-am cerut domnului cu pricina prietenia, numai cea de FB totuşi, ca să-i pot lăsa un comentariu condimentat. Cu promptitudine şi gentileţe cererea mi-a fost acceptată şi am profitat cu perfidie de inocenţa noului meu prieten pentru a-l informa de bucuria pe care mi-a procurat-o prin admiaţia dumnealui faţă de poezelele postate şi mi-am exprimat mâhnirea de a constata că din atâta admiraţie a simţit nevoia de a şi le însuşi. Apoi, mai mult pentru informarea eventualilor curioşi, cu evidentă lipsă de modestie, am precizat adresa blogului personal.

În mai puţin de cinci minute am devenit din prieten neprieten, iar comentariul meu s-a ales cu un click pe x şi a dispărut în neant. După vreo două zile am dat de un mesaj în care fostul amic mă lămurea cu privire la acţiunile sale nevinovate:

"nu mi le-am insusit

pur si simplu le-am postat

nu obisnuiesc sa specific de catre cine sunt scrise

daca imi plac ,le postez

netul e plin de poezii

imi pare rau ca a trebuit sa te sterg

dar asta e

nu suport oamenii care incep cu comentarii ca ale tale

cine citeste pozeiile postate aici ,e destul de destept sa caute pe net

si sa iti gaseasca blogul"

Considerând argumentaţia insuficientă şi cu drăgălăşenie izvorâtă din starea de spirit în care eram, fără să gândesc de două ori, i-am răspuns:

"nici eu nu suport oamenii care copie fara ghilimele

nu e nici o problema ca m-ai sters

singurul motiv pentru care am dat add a fost ca sa iti pot lasa comentariul

mi s-ar parea o dovada de bun simt sa stergi de pe pagina ta si poeziile copiate , in cazul in care nu specifici sursa

netul e plin si de oameni care procedeaza corect fata de ceilalti"

Am primit apoi noi lămuriri:

"ti-am zis ca daca ,cineva vrea sa iti gaseasca blogul

il va gasi

fara sa pun eu ghilimele

sunt frumoase poeziile

imi plac foarte mult

de fapt imi place poezia in general

nu numai ale tale

si cum nu am facut asa ceva niciodata

pentru nici o poezie postata pe pagina mea

nu am de gand sa incep sa o fac de acum

oricum nu sunt genul care se lauda cu poeziile altora

daca sunt intrebat nu zic cine le-a scris"

Recunosc sincer că am rămas fără replică. Nu m-am gândit vreodată că dacă nu ai făcut niciodată un lucru e un motiv suficient să nu începi să îl faci la un moment dat. Ar trebui să folosim scutece toată viaţa şi singurele sunete pe care le scoatem să fie scâncetele de bebeluş?

L-aş mai întreba pe acest domn şi pe alţii asemenea lui, iubitori de poezie sau proză care îşi manifestă pasiunea cu atâta lipsă de elementar bun simţ şi de respect faţă de noi, cei care umplem internetul de cuvinte, dacă are habar câtă emoţie investim în ele, dacă ştie că unele sunt scrise printre lacrimi, că nu e numai ştiinţa de a face rime, ci e sufletul nostru care se aşterne în faţa cititorului, se descoperă şi se reinventează, moare şi renaşte în cuvânt. Nu cred, pentru că dacă ar avea o minimă înţelegere, ar şti că merităm măcar semnele acelea mici pe care eu i le-am acordat, cele două virguliţe la fiecare capăt de copy-paste.

Întâlnire

Dana a ajuns la Iaşi, într-un turneu prin ţară prin locurile din care MWB şi-a adunat autorii. Aşa le-am cunoscut pe Livia şi pe Su, într-o seară de duminică, la o cafea vorbită cu zâmbetul pe buze. 

Am însemnat un tricou cu dovezi ale întâlnirilor noastre, un tricou despre care am aflat că va fi pus în ramă şi sper că va fi păstrat ca primă piesă în ceea ce va deveni cândva muzeul MWB.

Vă amintiţi de surpriza pe care am avut-o nu demult? Dana s-a ocupat de redactarea şi de expediţia celui mai frumos şi drag cadou pe care l-am primit vreodată:

Iată cum arată acum prima pagină a cărţii:

Îmi doresc să se înmulţească urmele de peniţă sau, poate, de suflet, să trecem şi pe paginile următoare, îmi doresc să mă întâlnesc cu cât mai mulţi din cei care semnează sub sigla MWB.

Dana a povestit despre turneul ei şi a publicat fotografii cu cei pe care i-a vizitat în Plimbarea MWB. Îi mulţumesc pentru momentele frumoase pe care le-am trăit în seara de sfărşit de martie, pentru că ne-a prilejuit întâlnirea şi pentru căldura şi pasiunea pe care le pune în sprijinul acestui grup de oameni buni, talentaţi şi frumoşi numit Most Wanted Blog.

Încă o dată despre Oblio

De obicei nu citesc, înainte de un articol sau de o poezie pentru tema de la Blog Power, ceea ce au scris deja colegii de echipă. Nu vreau să mă influenţeze, nu vreau să fur din ideile lor sau, dacă nu sunt de acord cu ce susţine unul dintre ei, postarea mea să devină un contraargument. De această dată însă am citit primele trei articole înscrise şi, puse alături de părerea mea, am construit un tetraedru perfect. Pe măsură ce se vor înscrie şi alţi bloggeri sunt sigură că voi adăuga alte faţete, dar corpul geometric rezultat va fi de fiecare dată surprinzător de armonios. Mi-am îngăduit să citesc înainte şi pentru că la întrebările de săptămâna acesta răspunsul e al fiecăruia şi nu cred că o altă opinie îl poate influenţa.

"Cuvinte din minte, cuvinte din suflet; de ce ai început să scrii? Ce simți când scrii? Cu sufletul sau cu mintea, tu cum scrii?" e subiectul propus de Simona, după ce a convins cei mai mulţi cititori săptămâna trecută.

Despre începuturi am mai povestit: prima iubire, primele mâzgâleli pe hârtie care erau poezie mai mult ca intenţie decât ca finalizare, apoi alte vorbe mai inspirate, deprinderea de a stăpâni cuvintele, de a le domestici ca să devină ascultătoare, să se aşeze fiecare la rostul lui şi, în acelaşi timp, convingerea mea că această preocupare va dispărea odată cu aburii inocenţei şi că nu mă va însoţi prin vârste aşa cum s-a întâmplat (Oblio).

E greu de spus de ce am început să scriu. Pentru că nu-mi mai aduc aminte cum se simţea aceasta acum douăzecişicinci de ani, pentru că nu cred că am ştiut de ce. Probabil că scriam atunci aşa cum scriu şi acum... fără motiv, fără vreun scop anume. Scriam şi scriu despre idei şi emoţii, despre imagini şi sunete care se intersectează cu mine, care mă ating, mă captivează sau mă transformă.

Când scriu uneori aproape că nu simt nimic şi mă las călăuzită de idei pe care încerc să le redau nealterate de faptul că tiparul unui vers poate fi prea strâmt. Alteori emoţii copleşitoare se cer puse în cuvânt şi izbucnesc singure de parcă aş fi doar spectator la ivirea lor. De obicei, când se întâmplă aşa, le însoţesc plecarea din mine cu lacrimi şi am aceeaşi reacţie când le recitesc după ani. Am observat că cititorii, cel puţin cei care aleg să-mi comunice impresiile lor, răspund în concordanţă cu adâncimea gândului sau cu intensitatea emoţiei. Poeziile din prima categorie dau naştere la dezbateri, iar cele din a doua impresionează în plan emoţional. De cele mai multe ori e o împletire între idee şi sentiment fără să pot spune dacă ideea a dobândit valenţe afective sau dacă o emoţie a devenit conştientă de sine.

În cazul meu a scrie a venit cu mult înainte de a scrie pe blog; blogul a fost de fapt momentul în care am reuşit să-mi înving timiditatea şi pudoarea şi să dezvelesc în faţa unor necunoscuţi lucruri pe care de multe ori abia le recunoşteam eu însămi. Am descoperit apoi că necunoscuţii de la început mi-au devenit prieteni sau că au ales să mă citească în linişte, dar fără întrerupere. Am avut confirmări, aprecieri, am aflat că poeziile mele par să merite citite. Şi m-am bucurat într-un fel pe care nu-l cunoscusem înainte.

Acum cred şi, în acelaşi timp,  sper ca dorinţa şi abilitatea de a spune în versuri ce se întâmplă prin sufletul şi prin mintea mea să-mi rămână treze încă multă vreme de acum înainte, să-mi păstrez şi să-mi încânt cititorii, să convertesc la poezie şi pe câţiva din cei care nu cred în ea. Pentru că e multă pasiune în poezie, indiferent la care capăt al peniţei te afli.

Şi-au mai motivat existenţa în cuvânt:
Blogging din suflet... blogging CUminte
Începuturi
S.O.S. Scriu pe blog
File albe
Stiloul, cel mai bun prieten
radiografie sau "restul este poezie"
aluat de cuvânt
Sufletul pe hârtie se eliberează
Eliberare
Amprenta liniilor curbate

Blogging şi creaţie

Blogul cu poezele a trecut de vârsta de doi ani. Înseamnă că s-a ridicat copăcel şi are destulă siguranţă la mers. A fost de la început şi va fi în continuare o modalitate simplă de a-mi face cunoscute poeziile. N-am devenit blogger în momentul în care am făcut întâia postare şi nici multă vreme după aceea. Prima dată când am auzit întrebarea "Eşti bloggeriţă?" am făcut ochii mari, mirată de aşa idee, şi am negat vehement. Cred că am început să mă consider blogger abia cu vreo zece luni în urmă, când am avut de spus şi altceva lumii în afară de versuri şi când am fost primită în familia Most Wanted Blog. Tot atunci am simţit că trebuie să găsesc un alt loc în care să-mi înşir gândurile, cele care nu se lăsau prinse în tiparul poeziei şi aşa au apărut Aburii de cafea. Mai târziu am descoperit că devenind blogger am câştigat mai mulţi cititori pentru Poezele şi m-am simţit încurajată să continui în ambele direcţii. M-au prins în mreje jocurile interactive, concursurile organizate pe MWB care mi-au adus teme de meditaţie şi au fost punct de pornire pentru versuri care altfel nu cred că ar fi apărut.

Am respectat de la început câteva reguli de conduită, aceleaşi reguli pe care le-am învăţat în copilărie: politeţe, corectitudine, limbaj civilizat. Am folosit ghilimele şi am învăţat repede cum se pune un link spre sursă, după ce ai primit permisiunea de a cita. Am pretins acelaşi comportament din partea celorlalţi, iar atunci când m-am lovit de rea-voinţă am fost destul de inventivă şi de înverşunată în demersurile pe care le-am făcut pentru a obţine cuvenitele ghilimele.

Fac parte dintr-o generaţie care n-a crescut cu calculatorul la îndemână. Am învăţat după vârsta de 30 de ani tot ce ştiu acum... Am întrebat, am furat meserie, am descoperit singură... 

Cei mai mulţi bloggeri români sunt mai tineri decât mine. Tinereţea e furtunoasă, plină de pasiune, de elan. Îmi place să-i descopăr, îi admir şi încă învăţ. Celor care mă cuceresc cu talentul şi dăruirea investite în blogging nu mă sfiesc să le arăt cât de mult le apreciez realizările. Am cunoscut adolescenţi talentaţi, care au mari şanse să devină scriitori dacă nu-şi uită visele. Am cunoscut oameni cu suflete calde şi minţi luminate. Am rămas de multe ori uimită în faţa energiei cu care unii dintre ei construiesc o lume din idei şi sentimente atât de reale, încât cu greu o poţi numi virtuală. Mi-am făcut prieteni, prieteni adevăraţi de care mă despart sute de kilometri, dar cu care am gustat din cafeaua aromată a vorbelor rostite moale despre ce i s-a mai întâmplat inimii şi cugetului. Am primit în dar gânduri bune şi am dăruit şi eu asemenea.

E o lume care are un mare avantaj: poţi să-i deschizi doar uşile potrivite şi să ocoleşti personajele negative. Mai mult decât în lumea reală, în blogosferă cine se aseamănă se adună. Şi adunarea în care m-am nimerit eu e tare frumoasă.

Articol scris pentru şi înscris la Blog Power, ediţia despre "Codul rutier al blogosferei". Aceeaşi temă e abordată şi în articolele:
Frână şi acceleraţie
Codul rutier al blogosferei - propuneri
Codul blogosferei
Ghid de blogging - un ghid de bun simţ
Fii autentic!
Nu sunt scriitoare

Ochelari

La fiecare început de vară, cu câţiva ani în urmă, copiii şi-au cumpărat ochelari de soare din cei ieftini pe care îi găseşti la colţ de stradă sau în supermarket aproape de casele de marcat. Lentilele sunt prinse de rame cu două-trei şuruburi minuscule care, inexplicabil şi inevitabil, se desfac după câteva zile şi, date fiind dimensiunile lor e foarte probabil să dispară ca şi cum n-ar fi fost.

În urma câtorva experienţe de acest fel s-au adunat prin casă un număr nedeterminat de lentile de diverse culori care au avut parte de o neaşteptată oportunitate de a-şi demonstra utilitatea: eclipsa de soare. Suprapui trei sau patru lentile şi discul solar îşi pierde coroana de flăcări şi rămâne o bulină albă din care la ora anunţată muşcă vârcolacii.

Urmând cam acelaşi principiu, un cal înhămat la căruţă şi scos de stăpân pe drumul public va fi împodobit cu ciucuri roşii să nu se deoache şi cu ochelari care acoperă înspăimântătoarea realitate înconjurătoare şi îi lasă patrupedului numai vederea către înainte - bulina albă de unde au fost înlăturate toate pericolele.

Dar cea mai grozavă invenţie ar fi o pereche de ochelari care ar putea cumva anihila vederea obişnuită măcar pentru câteva momente şi ar îngădui celui care îi poartă să vadă numai cu mintea cea de pe urmă.

Iarnă, inevitabilă iarnă...

Nu-mi place iarna, n-o aştept, n-o doresc şi dacă n-ar fi, nu mi-ar lipsi. Dar e încăpăţânată şi vine, inevitabilă, după fiecare toamnă în care sufletul meu se întoarce împreună cu ploaia către rădăcini. Vine cu dureri de oase şi picioare îngheţate, cu prea multă noapte, cu amintiri de demult despre odăi reci, tuse interminabilă şi căldura din bucătărie de la flacăra aragzului.

            Sigur că au fost şi întâmplări frumoase, oameni de zăpadă şi cazemate, cizme care nu alunecau oricâte piedici li s-ar fi pus, brazi până în tavan şi împodobiţi cum numai ochii de copil îi pot ţine minte, chiar şi Moş Crăciun scoţând darurile din desagă. Peste ele s-au aşezat celelalte amintiri, umbre triste, şi le-au făcut pe primele mai mici, le-au înghesuit prin unghere din care cu greu mai ies la iveală.

            Când vine, cerul lăptos şi câmpul alb se contopesc, iar orizontul e atât de neclar că pare inexistent, în arbori răsar cuiburi de omăt şi împletituri de argint, iar prin sate, peste culorile vii ale caselor şi gardurilor, se ridică în valuri nemişcate un ocean alb şi strălucitor. Casele au parcă o dorinţă de a înălţa ode în văzduh şi îşi construiesc la streşini orgi de gheaţă.

Ai spune că nu-i vietate rămasă în ger, dacă stoluri de ciori n-ar păta lumea aceasta pură. Şi dacă scrutezi în depărtare, pe vreo movilă sau pe o creangă prea subţire, pe-un vârf de copac, vezi uliul măsurând întinderile cu mândrie de prădător. Sunt zile mohorâte, în care nu-i prea multă bucurie pentru privire, dar sunt şi zile în care aerul e atât de clar şi lumina e înmulţită de albul zăpezii, iar cerul incredibil de albastru. Atunci gerul muşcă mai aprig şi lipeşte degetele pe clanţa uşii şi nările la prima respiraţie.

Oricât de mult n-o vreau, de câte ori îşi întinde peisajele incredibile pe lângă drum, în curte şi în zare, o iert. Îi admir frumuseţea îngheţată şi mă înclin în faţa ei. Şi ar fi perfectă dacă ar ţine numai vreo două săptămâni, în care timp mie mi s-ar îngădui să mă alint în faţa sobei, cu un pled gros la picioare şi un motan leneş în poală care ar măsura cu torsul lui asfinţitul.

            Pentru Blog Power - ediţia a 9-a au mai scris despre  "O iarnă perfectă":
Cora Bogdan -  Iarna mea
Vanessa -  Poveste în alb

O iarnă perfectă

Avem parte de o iarnă care a venit târziu, dar s-a dovedit o iarnă grea. Chiar dacă nu mă număr printre cei care iubesc iarna, ştiu că ea aduce bucurie multora.

Aş vrea să ne imaginăm o iarnă perfectă. Să vedem cum ar fi ea pentru fiecare participant la Blog Power. Regulile s-au schimbat şi de data aceasta ar trebui să lămurim în scrierile noastre trei direcţii ale subiectului ales. Acestea sunt:

Ce înseamnă iarna pentru tine?

Ce amintiri de neuitat păstrezi din ierni trecute?

Cum îţi imaginezi o iarnă perfectă?

La mulţi ani!

La mulţi ani! Să fii sănătoasă, să porţi iubirea în inimă, să alini suferinţa celor dragi, cu zâmbetul pe buze, fără să te plângi, fără să plângi, să ne fii adăpost de vreme rea, să faci soarele să răsară în miez de noapte, să râzi şi să te bucuri cu forţa spiritului tău liber şi înţelept, să ne cuprinzi cu duioşie şi blândeţe pentru încă o vreme, dacă se poate fără sfârşit.

Am primit de la tine dragostea de frumos, onestitatea, corectitudinea, mândria, neînduplecarea învelită în diplomaţie, înţelegerea, acceptarea, toleranţa, simţul umorului... exagerat chiar, după unele păreri, spiritul pătrunzător, încrederea în oameni, independenţa, asumarea răspunderii, puterea de a răzbate printre obstacole,  blândeţea şi dragostea de mamă. Le-ai dăruit în fiecare zi, ai construit cu ele o ţară, o lume în care am devenit eu...

Astăzi mi-aduc aminte...

Mi-aduc aminte un chip îngrijorat

Şi o abia ghicită încruntare

Când îi spuneam sau nu că mi s-a dat

Ori trupului, ori inimii cuvântul doare.

Mi-aduc aminte braţe delicate

În care nu era putere să sucească

Lumea pe dos, dar pentru care "nu se poate"

Nu exista în ordinea firească.

Mi-aduc aminte de un cântec mut

Ce legănându-mi somnul şi trezia

M-a tot păzit de cele de care m-am temut,

Discret şi-atent, toată copilăria.

Mi-aduc aminte de singurul meu sculptor

Fără unelte dure, numai cu iubire,

Cioplind la mine, amprentele cu dor

Mi le-a lăsat nepreţuită moştenire.

Scris de ziua mamei, în săptămâna în care tema aleasă de Nymphetamine pentru Blog Power este "Familia-patria cea mică".

Au mai povestit despre patriile lor:

Familia de pe strada Victoriei 

Tribut pentru ei

Asta-i pentru noi!