Priveşte către viitor!

"Dragul meu,

Mâine mă vor judeca. Vor hotărî dacă eu sunt clona sau sunt cea adevărată.

Stau de patru luni între cei patru pereţi albi care îmi amintesc atât de bine de prima parte a vieţii mele. De fapt, de cea mai mare parte a vieţii mele... Am locuit timp de douăzeci şi patru de ani în Sanatoriul situat la mare depărtare de orice aşezare omenească, izolată într-o cameră fără ferestre, luminată artificial şaisprezece ore zilnic. Am văzut doar câteva figuri omeneşti în toţi acei ani, cele ale personalului de îngrijire, şi am cunoscut cu adevărat un singur om, pe Profesor. De la el am învăţat tot ce ştiu. Când am ieşit din Sanatoriu am ajuns la concluzia că Profesorul era un mare erudit pentru că nu e nimic în lume despre care să nu-mi fi povestit măcar în treacăt. I-a fost greu, îmi dau seama acum, să mă facă să văd cu ochii minţii toate minunile de afară. Singura diferenţă copleşitoare a fost că în realitate toate lucrurile sunt mult mai strălucitoare decât mi le-am imaginat.

Lui îi datorez viaţa mea în libertate, el a sădit în mine sămânţa dorului şi a setei de cunoaştere. Apoi m-a vizitat în ceasurile de întuneric şi m-a scos pe furiş din Sanatoriu. Atunci i-am auzit glasul pentru ultima oară: "Eşti pregătită... Du-te şi-ţi împlineşte destinul!" M-a îmbrăţişat şi a dispărut în noapte.

Despre mirările mele şi despre încântarea cu care am descoperit lumea mi-ar fi tare drag să povestesc, dar mi-ar trebui mai mult decât ceasurile rămase până la judecată. Aşa că am să ţin cărarea dreaptă a întâmplării mele. Ai înţeles mai dinainte că eu sunt clona, că socrii tăi m-au comandat Sanatoriului ca poliţă de asigurare pentru viaţa şi sănătatea fiicei lor atunci când ea avea doar un an. Ea a crescut înconjurată de dragostea lor, eu de patru pereţi fără ferestre. Ea avea în faţă un viitor colorat de lumina soarelui, eu am avut doar un prezent cenuşiu cu şaisprezece ore de lumină artificială alternând cu cele opt de întuneric deplin. Ea a trăit printre prieteni, eu l-am cunoscut doar pe Profesor.

N-a trebuit să o caut, Profesorul îmi dăduse adresa ei, adresa voastră. N-a fost mirată când m-a văzut. Aflase de dispariţia mea din Sanatoriu. Uimirea i s-a întipărit pe chip abia atunci când otrava din ceai i-a înţepenit muşchii. Am chemat ambulanţa, au reuşit să o menţină în viaţă, dar cu toate eforturile depuse, a rămas în comă profundă. Bineînţeles că am susţinut că ea e clona şi că şocul provocat de lovitura la cap m-a lăsat cu o amnezie destul de selectivă, după cum au constatat doctorii. Acum e în locul meu la Sanatoriu. Ea nu va trebui să îndure singurătatea şi lipsa de speranţă.

M-am integrat repede în familie, dar numai în aparenţă. Aveam resentimente faţă de cei care îmi dăduseră, pe lângă bagajul genetic, un destin atât de crud. Nu le-am putut ţine ascunse şi îndoielile lor în privinţa mea au crescut.

În schimb, tu m-ai susţinut în această încercare. Cred că ai ştiut mereu că eu sunt cealaltă. Te-am prins privindu-mă pe furiş, măsurându-mi gesturile la început, descoperindu-mă apoi pe dinăuntru emoţie cu emoţie, gând cu gând. Am înţeles că m-ai acceptat pentru că mă preferai pe mine, pentru că mă voiai mai mult decât pe ea. N-am ştiut de ce şi nici n-am vrut să ştiu. Apoi, într-o zi, am ştiut că mă iubeşti. Şi tot atunci am început să învăţ cum să fiu fericită. Cu paşi mici şi nesiguri, aşa cum învaţă copiii mersul. Când ei m-au acuzat şi m-au trimis în închisoare am simţit amândoi la fel despărţirea. Ne furaseră fiecăruia o parte din suflet.

Sper că mâine verdictul ne va fi favorabil şi ne vom reîntregi. Mărturia ta despre tatuajul meu ne va salva, poate. M-ai surprins la proces spunând că îl făcusem în secret a doua zi după nuntă, după nunta... voastră.

Dacă voi fi găsită vinovată, existenţa mea va deveni inutilă deoarece originalul nu mai are nevoie de mine. Nu voi mai avea niciun drept, nici măcar pe acela de a te întâlni pentru câteva clipe ca să-mi iau rămas bun şi să-ţi mulţumesc pentru că m-ai învăţat să fiu iubită, pentru că m-ai lăsat să te iubesc... De aceea am scris aceste rânduri şi sper să ţi le pot strecura la finalul procesului.

Să nu te gândeşti la mine cu tristeţe! Trăieşte-ţi viaţa cu pasiune, aşa cum mi-ai arătat mie! Priveşte mereu către viitor! Pentru că îl ai în faţă, viu colorat şi strălucitor!"

Am găsit această scrisoare printre lucrurile bunicilor. Era semnată cu numele bunicii mele. Probabil că stătuse ascunsă mulţi ani şi mama o găsise atunci când a vândut casa şi o păstrase şi ea fără să sufle o vorbă.

Eram nepotul unei clone. Sunt oameni care susţin despre clone că erau monştri. Dar cum să fi fost altfel, închise într-un prezent cenuşiu, private de libertate şi de orice viitor.

Acum secretul putea fi dezvăluit. Clonarea umană fusese interzisă după ce câteva organizaţii reuşiseră să-şi facă auzite punctele de vedere cu privire la imoralitatea ei. Deşi nu se recunoştea, factorii decisivi în înterzicerea clonării fuseseră, ca de obicei, cei demografici şi mai ales cei economici. Planeta era deja mult prea aglomerată şi fără existenţa clonelor, care consumau alimente şi energie, iar costurile totale erau plătite scump, şi nu în bani, de către întreaga omenire.

Bunica mea se numărase printre iniţiatorii acestor mişcări şi le dedicase mare parte din viaţă. Adusese în discuţie publică sistemul de Sanatorii în care clonele umane erau ţinute în condiţii mai restrictive decât cele de care aveau parte animalele la ferme. După ce îi muriseră părinţii o deconectase de la aparate pe cea considerată clona ei, renunţând astfel la privilegiul de a avea la dispoziţie propria ei bancă de organe şi ţesuturi.

Poate că intrase printre oameni săvârşind o crimă, nu din răzbunare, ci din dorinţa de a-şi câştiga dreptul la o viaţă normală. Dar alături de soţul ei, înconjurată de familie, a devenit o persoană deosebită. Bunica a fost o supravieţuitoare şi preţuise toate darurile vieţii cu o pasiune pe care abia acum o înţelegeam.

Mi-o amintesc aţintind depărtările şi spunând acele cuvinte, repetate de atâtea ori încât au devenit principiul călăuzitor al familiei noastre: "Trăieşte viaţa cu pasiune şi priveşte mereu către viitor! Pentru că îl ai în faţă, viu colorat şi strălucitor!"

Irealia, lider de opinie pentru a treia oară consecutiv (record absolut şi de bătut pentru cei ce iubesc competiţia) a propus o temă care mai întâi mi-a amuţit gândurile:

"Clonarea umană - act salvator sau mână criminală?

- Fiinţele create prin clonare ar putea fi considerate oameni cu identitate proprie? E moral să folosim clonele umane ca piese de schimb?

- Care ar fi părţile benefice şi părţile negative ale clonării umane? Se poate juca omul de-a Dumnezeu?

- Global, resursele planetei se vor consuma în maxim câteva sute de ani; este necesară clonarea umană şi de ce ?"

Dacă am reuşit să răspund la întrebări veţi judeca după ce veţi citi şi celelalte articole participante la Blog Power: Clona, Tu, nu tu, celălalt tu!, Până la Adevăr..., Darul lui Poseidon, Clonarea umană, Clonarea umană - de ce nu?, Clonarea umană

În mintea omului

Era o vreme în care încercam să înţeleg ce gândesc cei din jurul meu, să mă pun în situaţia lor, să le pot prevedea acţiunile, ca să îi pot menaja pe ei şi ca să mă protejez pe mine. Cred că e un mod feminin de a reacţiona, un reflex format în secole de adaptare la o lume în care puterea de decizie nu le-a aparţinut doamnelor, dar în care au reuşit uneori să-şi facă simţit punctul de vedere datorită spiritului de observaţie.

Mai târziu am ajuns la concluzia că e mai simplu şi mai eficient să îi fac pe cei din jurul meu să-mi înţeleagă, măcar în parte, modul de a gândi, de a simţi.

Nu cred că îmi doresc să ştiu ce gândesc oamenii cu adevărat. Fiecare om are dreptul la intimitate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, mă tem că aş putea descoperi în mintea altora nenumărate gânduri care mi-ar provoca neplăcere.

Există gesturi şi expresii care ne permit să interpretăm ce se petrece în mintea semenilor noştri, de multe ori bazându-ne şi pe experienţa personală sau pe reacţiile anterioare ale celui observat. Suntem asemănători, mult mai asemănători decât vrem să credem. Telepatia e o însuşire despre care mi-ar plăcea să aud că stă ascunsă prin zonele creierului omenesc despre care încă nu am aflat cum se accesează şi că urmaşii noştri o vor folosi aşa cum folosim noi telefonul sau internetul. Ar fi frumoasă o lume în care gândurile ar curge libere şi ar şti cui să se dezvăluie şi cui nu, după dorinţa emiţătorului.

În funcţie de ceea ce fac oamenii când sunt singuri în mintea lor, aş încerca să fac o clasificare simplistă care mi se pare strâns legată de gradul de instrucţie şi/sau de coeficientul de inteligenţă. Sunt oameni care singuri în mintea lor mor de plictiseală, sunt cei care se gândesc la masa următoare şi la programul zilei de mâine, alţii fac planuri de viitor, pragmatice şi bine ancorate în realitate, apoi sunt cei care visează la “cai verzi pe pereţi” şi mai sunt unii care văd idei. Cei din primele categorii se luptă cu viaţa, ultimii se luptă cu sinea lor şi, din păcate, câteodată se luptă şi cu viaţa…

Articol scris pentru Blog Power cu o temă propusă de liderul de opinie a ediţiei anterioare, Tibi:

Monologul interior: oricât de mult am analiza oamenii, nu vom ști niciodată cu adevarat ce gândesc ei.

Ce fac oamenii când sunt singuri în mintea lor?

Putem citi gândurile oamenilor sau doar ne permit ei să le intuim?

Oamenii se luptă cu viața sau doar cu sinea lor?

Au răspuns la acceaşi temă: Dialog cu gândul, Eşti sigur de ceea ce vezi?, Vocea Conştiinţei, Unui străin, Nu mă înţeleg nici eu, Eu cu mine, tu cu tine..., Post-it pentru oglindă, În goana lumii mele

Aproape durere

Muzica nu mi-e vinul care umple cupa tăcerii, ci vinul care umple cupa durerii. Pentru că atunci când îmi place o melodie o simt adânc şi cu aproape durere.

Tăcerea mie mi se întâmplă aşa: într-o maşină care aleargă pe drum, condusă cu mână sigură de un şofer calm şi tăcut, un şofer care ascultă de cântecul Rihannei.

Câmpul îşi schimbă culoarea şi păsările după anotimp: vara nagâţi, berze, stârci şi egrete, iarna ulii. Vara şi iarna ciori. Vara stânjenei galbeni, maci, sânziene, iarna camp alb neclintit şi uneori dantele de gheaţă. Vara şi iarna, eu cu gândurile mele, cu un carneţel şi un pix în geantă, folosite rar, dar mereu la îndemână. Pentru că-i greu atunci când tăcerea se sfârşeşete să păstrez gândul şi cuvântul.

N-aş fi eu fără momentele acestea de tăcere în care mintea îmi cutreieră liberă şi eliberată de corsetul discuţiilor despre mărunte amănunte abătute asuprea vieţii unuia sau altuia, obositoare preocupare pentru mine şi, pare-mi-se, deloc istovitoare pentru alţii.

Cântecul Rihannei nu-i totuşi cântecul care ar face tăcerea să vibreze, ci cel care ar putea să o aducă atunci când lipseşte. Tăcerea îmi vibrează fără cântec, iar cântece la care vibrez eu sunt multe, dar nici unul nu-mi aduce linişte. E prea multă pasiune în cântec, prea mult sentiment ca să nu neliniştească, să nu aproape doară…

"Vinul care umple cupa tăcerii - muzica" este tema aleasă de Simona pentru Blog Power. Mult succes şi pentru: Silentia lunae, Drog!, Cosmogonie, Vorbeşte-mi..., În liniştea căzută peste lume, Să îmbrăţişăm tăcerea!, Teoria tăcerii, Şoapte de pian

Nu

"Sacrificiul – Dragostea nu înseamnă egoism, ci devotament şi sacrificiu. Înseamnă să te dăruieşti…

-Mai suntem noi în stare să renunţăm la noi?

-Sau suntem egocentrici într-o lume egocentrică?

-Ce înseamnă cu adevărat sacrificiul? " ne-a întrebat Lavinia, liderul de opinie al ediţiei trecute.

Mi-a fost greu să mă hotărăsc dacă să abordez acest subiect şi să spun încă o dată NU celor care cred în romantism şi clădesc visuri din cărămizile lui din nisip, rareori pietrificat. Am citit apoi, mânată de curiozitate, cele patru articole deja înscrise la Blog Power şi am văzut că scorul era de 2:2. Aşa că încerc să înclin balanţa de partea mea de părere. Am constatat că e părerea celor care au trăit o felie de viaţă, sau mai multe, şi au înţeles că nu e un tort gătit de cofetar... sau, poate, a celor care n-au avut noroc ori n-au ştiut să-l atragă de partea lor. 

Dragostea, cea care cere sacrificii, e abureală de tinereţe, de cărţi şi filme despre eroi care ori n-au existat, ori au experimentat devreme sacrificiul suprem. Să mori din dragoste nu-i un ideal totuşi, aşa cum ar fi să trăieşti într-o dragoste adevărată. Dragostea care nu cere sacrificii, care respectă sinele, cea care tolerează şi înţelege e dragoste adevărată şi, privind în jur, mi se pare floare rară... Îmi plac tare mult cuplurile trecute de vârsta maturităţii în care simţi că partenerii împărtăşesc o prietenie profundă şi îşi poartă de grijă unul celuilalt. Dar mă întreb prin câte furtuni or fi trecut şi ei?

Sunt situaţii în care o persoană ajunge să se sacrifice şi să-şi îngrijească partenerul bolnav, lăsând deoparte nevoile personale, confruntându-se cu egoismul, invidia şi, uneori, răutatea care vin o dată cu boala... din dragoste sau din omenie. E o altă felie de viaţă, amară...

Am scris mai devreme într-un comentariu la alt articol că singurele persoane pentru care aş face sacrificii din convingere şi fără ezitare sunt copiii mei. Apoi am gândit mai adânc şi-am mai găsit câţiva oameni dragi de trecut pe lista aceasta, dar ştiu că ei nu mi-ar cere marea cu sarea... O mână de ajutor unui prieten aflat la nevoie nu-i timp pierdut, ci sinceră dăruire. Dar indiferent cui şi din ce cauză sentimentală dedic timp, efort şi atenţie, există o barieră dincolo de care nu cred că e bine să trec. Poartă numele de demnitate. Dacă dorinţa mea de a-mi ţine capul sus cu demnitate se numeşte egoism, atunci sunt egoistă. Şi dacă lumea aceasta e făcută în majoritate din oameni care îmi seamănă, atunci trăim într-o lume egocentrică. 

La ultima întrebare aş răspunde că sacrificiul adevărat nu are neapărat legătură cu dragostea. Sacrificiul adevărat cred că e sacrificiul pe care îl faci în încercarea de a te construi după idealul pe care singur ţi-l alegi, de a-ţi urma şi împlini visul.

Alte păreri găsiţi în celelalte articole participante: Sacrificiul în opinia mea, Sacrificium, Dragostea e tot ce rămâne!, Ţi-aş..., Ecouri mute

Un dram de înţelegere

"Sinceritate şi Adevăr - Sinceri cu noi înşine, sinceri cu ceilalţi. Poate fi sinceritatea totală? Dar adevărul poate fi absolut? Mai este sinceritatea o virtute sau a devenit o slăbiciune?" ne întreabă Elly Weiss, cea care a binemeritat titlul de lider de opinie la ediţia trecută a Blog Power.

Demult albul a devenit cel puţin vag cenuşiu, iar idealul a coborât cu picioarele goale în ţărână.

Ideea de alb a rămas aceeaşi, dar albul, întocmai ca o rufă spălată de multe ori şi care refuză cu încăpăţânare să se rupă, a devenit mai mult amintirea ideii de alb. Şi negrul s-a decolorat în variabile proporţii şi şi-a pierdut absolutul, dar povestea de astăzi e despre partea deschisă la culoare a zonelor cenuşii dintre lumină şi întuneric.

Adevărul poate fi absolut atunci când vorbim despre noţiuni ştiinţifice, pi va fi mereu 3,14…, teorema lui Pitagora se va reconfirma în fiecare triunghi dreptunghic, iar molecula de apă va conţine întotdeauna doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen. Atunci când ne gândim la fiinţele vii adevărul nu mai are o valoare fixă şi repetabilă, ci se înscrie între nişte valori de minim şi de maxim şi, de cele mai multe ori, ieşirea din intervalul acesta înseamnă reîntoarcerea la materia lipsită de viaţă. Iar dacă vorbim despre fiinţele gânditoare adevărul arată ca foarte complicate corpuri geometrice, cu multiple faţete, nu totdeauna netede.

Unealta noastră principală de aflare a adevărului e sinceritatea, o calitate îndeobşte apreciată. Sigur că e ideal să fim sinceri cu noi înşine, dar reuşita fiecăruia în a atinge acest ideal e influenţată de capacitatea de autoevaluare, de gradul de subiectivitate, de indulgenţa sau de spiritul critic faţă de propria persoană, diferite de la om la om. În acelaşi timp trăirile şi ideile ni se schimbă continuu şi un lucru susţinut astăzi cu tărie din convingere, mâine poate să fie înlăturat ca fiind fals.

Sinceritatea faţă de ceilalţi, mai ales faţă de cei pe care îi iubim este considerată dovadă de corectitudine în dragoste sau prietenie… până la un punct. Căci o sinceritate brutală poate să pună capăt oricărei relaţii, fie ea prietenie, iubire sau simplă cunoştinţă. Adevărul unuia nu e mereu adevărul celuilalt, adevărul unui grup poate fi fals pentru un individ, iar afirmarea şi impunerea unei convingeri poate deranja sau chiar răni pe cel care are o convingere diferită. De aceea cred cu tărie că atunci când ne referim la fiinţe gânditoare adevărul nu poate fi absolut, iar sinceritatea nu e o virtute.

Dar dacă îţi deschizi sufletul şi îl laşi la vedere, în bătaia vântului şi a ploii, doar din dorinţa de a-l încălzi la soarele altui suflet, e sinceritatea o slăbiciune? După noroc, după ştiinţa fiecăruia de citi semnele vremii în ochii celui spre care deschide porţi, de a-i măsura sinceritatea. Sunt oameni circumspecţi sau suspicioşi care cântăresc timp îndelungat pe cei din jur şi îşi aleg prietenii doar atunci când sunt siguri că încrederea nu le va fi înşelată, după cum sunt şi oameni care primesc în sufletele lor cu un zâmbet pe toţi călătorii care bat în poartă; au parte de destule dezamăgiri, iar în final păstrează în inimi tot pe cei care nu le-au înşelat încrederea. Primii ar putea să nu recunoască un suflet pereche şi să-l piardă înainte de a-i acorda o şansă, ceilalţi vor suferi mai mult. Sinceritatea ca slăbiciune e o alegere personală, şi, ca toate alegerile, trebuie asumată cu tot cu urmări.

În loc de încheiere mă întorc la geometria în spaţiu a adevărului. Adevărul este deseori complicat, diferit din unghiuri diferite, altfel pentru fiecare persoană. Prinşi într-o discuţie în contradictoriu ne lăsăm mânaţi de patimă şi ne susţinem adevărul personal până în pânzele albe. Un dram de înţelepciune ne-ar îndemna să facem un pas în spate şi să încercăm să vedem imaginea de perspectivă, un dram de înţelegere ne-ar îndemna să ne aşezăm în locul interlocutorului şi să privim şi din punctul lui de vedere, un dram de bunăvoinţă ne-ar îndemna să acceptăm că fiecare are dreptul să-şi aleagă adevărul potrivit, atâta timp cât nu lezează pe nimeni.

Poate că albul şi-a pierdut strălucirea, dar cât timp haina se încăpăţânează să nu se rupă, un adevăr care nu orbeşte şi o sinceritate care nu taie în carne vie, chiar cenuşii, sunt mai preţioase decât perfecţiunea de gheaţă a lipsei de înţelegere.

Şi-au mai susţinut punctul de vedere: Sinceritate & adevăr în opinia mea, Jur să spun adevărul şi numai adevărul..., Minciuna şi păcatul meu, Umbra inimii mele, Durerea unui adevăr..., Minciuna, vacanţa adevărului, Adevărul - bucata de puzzle lipsă, Adevărul este că nu există niciun adevăr

Ca pe strada mare

A fost la început un loc în care am nimerit din întâmplare, în care am găsit bunăvoinţă, înţelegere, acceptare, apoi prietenie sinceră. Un loc în care se scria cu pasiune, cu tinereţe, cu talent. Un loc al primelor încercări, al primelor confirmări, un loc în care am reuşit pentru prima oară să dezvălui secrete, emoţii, în care am înţeles că picătura mea de nebunie nu-i singură şi că o pot lăsa să plouă fără teamă, fără pudoare. Adolescenţi şi tineri mi-au arătat lumea aceasta în care ochii care nu se văd îşi ghicesc culoarea şi suflete se ating cu cuvinte niciodată vorbite, unde literele se plimbă aprinse prin cabluri şi dispozitive electronice şi în incendiul lor se stârnesc artificii de sentiment. Ella şi Drăgana, Krisz şi Andru, Geo şi Cathy mi-au deschis porţi, mi-au arătat că talentul nu are vârstă, că maturitatea în gândire şi înţelegerea sufletului omenesc nu aşteaptă nici majoratul, nici cartea de identitate. Am învăţat de la ele curajul de a-mi aşterne inima pe pagini deschise spre lume. Andrei mi-a arătat mai întâi partea de tehnică necesară conceperii unui blog, apoi ne-am tradus unul altuia poeziile. Nu ştiu să fi trăit vreodată emoţie mai intensă decât aceea care m-a năucit atunci când mi-am văzut gândurile prinse în rime în limba engleză.

A fost după aceea Liviu şi Most Wanted Blog, un loc în care am sperat să ajung, iar atunci când dorinţa mi s-a împlinit m-am simţit acasă. Pentru că vorbele care curgeau erau mereu frumoase, calde şi încurajatoare, pentru că şi oamenii care le rosteau erau frumoşi , blânzi, binevoitori. Aici am devenit blogger, am înţeles rosturile acestui cuvânt, le-am învăţat pe rând şi le-am cuprins. M-am simţit parte dintr-un întreg păzit atent şi cu pricepere de Liviu, omul cu un vis şi cu extraordinară voinţă, omul care a văzut un drum acolo unde era o pădure şi cu încăpăţânare şi perseverenţă îl desţeleneşte. În jurul lui s-a închegat şi creşte o familie în care fiecare membru e o voce distinctă şi valoroasă.

Şi de curând m-am întâlnit cu psi şi clubul ei de iubitori de cuvânt, un loc unde se torc idei din litere prinse în mustăţi de pisici. M-am înfruptat şi eu din seva lor bogată, am desprins din nimic duzina de cuvinte, i-am dat sens şi am legat-o cu fior ca să o dau la schimb pe-o altă duzină în altă săptămână.

Ca pe strada mare, oameni vin şi pleacă, intersectări fără importanţă alternează cu întâlniri de suflet. Paşii mei se succed acum în acelaşi ritm cu al inimilor care bat lângă mine, inimi de oameni adevăraţi, frumoşi şi buni. Voi rămâne cu ei cât vremea blândă va avea îngăduinţă, voi mai cunoaşte cu siguranţă şi alţi trecători pe care îi voi preţui la fel de mult. Unii au lăsat deja semne pe sufletul meu, celorlaţi le-am păstrat un loc nou să îşi pună pecete...

Ne-a ales tema psi: Prieten, mentor, camarad în virtual. Există un blogger din virtual pe care, cunoscându-l şi în real, îl numeşti prieten? Există un blogger care îţi este mentor? Dar camarad?

La Blog Power mai participă şi următoarele articole:
abbibal
Prietenia online

Încă o dată despre Oblio

De obicei nu citesc, înainte de un articol sau de o poezie pentru tema de la Blog Power, ceea ce au scris deja colegii de echipă. Nu vreau să mă influenţeze, nu vreau să fur din ideile lor sau, dacă nu sunt de acord cu ce susţine unul dintre ei, postarea mea să devină un contraargument. De această dată însă am citit primele trei articole înscrise şi, puse alături de părerea mea, am construit un tetraedru perfect. Pe măsură ce se vor înscrie şi alţi bloggeri sunt sigură că voi adăuga alte faţete, dar corpul geometric rezultat va fi de fiecare dată surprinzător de armonios. Mi-am îngăduit să citesc înainte şi pentru că la întrebările de săptămâna acesta răspunsul e al fiecăruia şi nu cred că o altă opinie îl poate influenţa.

"Cuvinte din minte, cuvinte din suflet; de ce ai început să scrii? Ce simți când scrii? Cu sufletul sau cu mintea, tu cum scrii?" e subiectul propus de Simona, după ce a convins cei mai mulţi cititori săptămâna trecută.

Despre începuturi am mai povestit: prima iubire, primele mâzgâleli pe hârtie care erau poezie mai mult ca intenţie decât ca finalizare, apoi alte vorbe mai inspirate, deprinderea de a stăpâni cuvintele, de a le domestici ca să devină ascultătoare, să se aşeze fiecare la rostul lui şi, în acelaşi timp, convingerea mea că această preocupare va dispărea odată cu aburii inocenţei şi că nu mă va însoţi prin vârste aşa cum s-a întâmplat (Oblio).

E greu de spus de ce am început să scriu. Pentru că nu-mi mai aduc aminte cum se simţea aceasta acum douăzecişicinci de ani, pentru că nu cred că am ştiut de ce. Probabil că scriam atunci aşa cum scriu şi acum... fără motiv, fără vreun scop anume. Scriam şi scriu despre idei şi emoţii, despre imagini şi sunete care se intersectează cu mine, care mă ating, mă captivează sau mă transformă.

Când scriu uneori aproape că nu simt nimic şi mă las călăuzită de idei pe care încerc să le redau nealterate de faptul că tiparul unui vers poate fi prea strâmt. Alteori emoţii copleşitoare se cer puse în cuvânt şi izbucnesc singure de parcă aş fi doar spectator la ivirea lor. De obicei, când se întâmplă aşa, le însoţesc plecarea din mine cu lacrimi şi am aceeaşi reacţie când le recitesc după ani. Am observat că cititorii, cel puţin cei care aleg să-mi comunice impresiile lor, răspund în concordanţă cu adâncimea gândului sau cu intensitatea emoţiei. Poeziile din prima categorie dau naştere la dezbateri, iar cele din a doua impresionează în plan emoţional. De cele mai multe ori e o împletire între idee şi sentiment fără să pot spune dacă ideea a dobândit valenţe afective sau dacă o emoţie a devenit conştientă de sine.

În cazul meu a scrie a venit cu mult înainte de a scrie pe blog; blogul a fost de fapt momentul în care am reuşit să-mi înving timiditatea şi pudoarea şi să dezvelesc în faţa unor necunoscuţi lucruri pe care de multe ori abia le recunoşteam eu însămi. Am descoperit apoi că necunoscuţii de la început mi-au devenit prieteni sau că au ales să mă citească în linişte, dar fără întrerupere. Am avut confirmări, aprecieri, am aflat că poeziile mele par să merite citite. Şi m-am bucurat într-un fel pe care nu-l cunoscusem înainte.

Acum cred şi, în acelaşi timp,  sper ca dorinţa şi abilitatea de a spune în versuri ce se întâmplă prin sufletul şi prin mintea mea să-mi rămână treze încă multă vreme de acum înainte, să-mi păstrez şi să-mi încânt cititorii, să convertesc la poezie şi pe câţiva din cei care nu cred în ea. Pentru că e multă pasiune în poezie, indiferent la care capăt al peniţei te afli.

Şi-au mai motivat existenţa în cuvânt:
Blogging din suflet... blogging CUminte
Începuturi
S.O.S. Scriu pe blog
File albe
Stiloul, cel mai bun prieten
radiografie sau "restul este poezie"
aluat de cuvânt
Sufletul pe hârtie se eliberează
Eliberare
Amprenta liniilor curbate

Blogging şi creaţie

Blogul cu poezele a trecut de vârsta de doi ani. Înseamnă că s-a ridicat copăcel şi are destulă siguranţă la mers. A fost de la început şi va fi în continuare o modalitate simplă de a-mi face cunoscute poeziile. N-am devenit blogger în momentul în care am făcut întâia postare şi nici multă vreme după aceea. Prima dată când am auzit întrebarea "Eşti bloggeriţă?" am făcut ochii mari, mirată de aşa idee, şi am negat vehement. Cred că am început să mă consider blogger abia cu vreo zece luni în urmă, când am avut de spus şi altceva lumii în afară de versuri şi când am fost primită în familia Most Wanted Blog. Tot atunci am simţit că trebuie să găsesc un alt loc în care să-mi înşir gândurile, cele care nu se lăsau prinse în tiparul poeziei şi aşa au apărut Aburii de cafea. Mai târziu am descoperit că devenind blogger am câştigat mai mulţi cititori pentru Poezele şi m-am simţit încurajată să continui în ambele direcţii. M-au prins în mreje jocurile interactive, concursurile organizate pe MWB care mi-au adus teme de meditaţie şi au fost punct de pornire pentru versuri care altfel nu cred că ar fi apărut.

Am respectat de la început câteva reguli de conduită, aceleaşi reguli pe care le-am învăţat în copilărie: politeţe, corectitudine, limbaj civilizat. Am folosit ghilimele şi am învăţat repede cum se pune un link spre sursă, după ce ai primit permisiunea de a cita. Am pretins acelaşi comportament din partea celorlalţi, iar atunci când m-am lovit de rea-voinţă am fost destul de inventivă şi de înverşunată în demersurile pe care le-am făcut pentru a obţine cuvenitele ghilimele.

Fac parte dintr-o generaţie care n-a crescut cu calculatorul la îndemână. Am învăţat după vârsta de 30 de ani tot ce ştiu acum... Am întrebat, am furat meserie, am descoperit singură... 

Cei mai mulţi bloggeri români sunt mai tineri decât mine. Tinereţea e furtunoasă, plină de pasiune, de elan. Îmi place să-i descopăr, îi admir şi încă învăţ. Celor care mă cuceresc cu talentul şi dăruirea investite în blogging nu mă sfiesc să le arăt cât de mult le apreciez realizările. Am cunoscut adolescenţi talentaţi, care au mari şanse să devină scriitori dacă nu-şi uită visele. Am cunoscut oameni cu suflete calde şi minţi luminate. Am rămas de multe ori uimită în faţa energiei cu care unii dintre ei construiesc o lume din idei şi sentimente atât de reale, încât cu greu o poţi numi virtuală. Mi-am făcut prieteni, prieteni adevăraţi de care mă despart sute de kilometri, dar cu care am gustat din cafeaua aromată a vorbelor rostite moale despre ce i s-a mai întâmplat inimii şi cugetului. Am primit în dar gânduri bune şi am dăruit şi eu asemenea.

E o lume care are un mare avantaj: poţi să-i deschizi doar uşile potrivite şi să ocoleşti personajele negative. Mai mult decât în lumea reală, în blogosferă cine se aseamănă se adună. Şi adunarea în care m-am nimerit eu e tare frumoasă.

Articol scris pentru şi înscris la Blog Power, ediţia despre "Codul rutier al blogosferei". Aceeaşi temă e abordată şi în articolele:
Frână şi acceleraţie
Codul rutier al blogosferei - propuneri
Codul blogosferei
Ghid de blogging - un ghid de bun simţ
Fii autentic!
Nu sunt scriitoare

Iarnă, inevitabilă iarnă...

Nu-mi place iarna, n-o aştept, n-o doresc şi dacă n-ar fi, nu mi-ar lipsi. Dar e încăpăţânată şi vine, inevitabilă, după fiecare toamnă în care sufletul meu se întoarce împreună cu ploaia către rădăcini. Vine cu dureri de oase şi picioare îngheţate, cu prea multă noapte, cu amintiri de demult despre odăi reci, tuse interminabilă şi căldura din bucătărie de la flacăra aragzului.

            Sigur că au fost şi întâmplări frumoase, oameni de zăpadă şi cazemate, cizme care nu alunecau oricâte piedici li s-ar fi pus, brazi până în tavan şi împodobiţi cum numai ochii de copil îi pot ţine minte, chiar şi Moş Crăciun scoţând darurile din desagă. Peste ele s-au aşezat celelalte amintiri, umbre triste, şi le-au făcut pe primele mai mici, le-au înghesuit prin unghere din care cu greu mai ies la iveală.

            Când vine, cerul lăptos şi câmpul alb se contopesc, iar orizontul e atât de neclar că pare inexistent, în arbori răsar cuiburi de omăt şi împletituri de argint, iar prin sate, peste culorile vii ale caselor şi gardurilor, se ridică în valuri nemişcate un ocean alb şi strălucitor. Casele au parcă o dorinţă de a înălţa ode în văzduh şi îşi construiesc la streşini orgi de gheaţă.

Ai spune că nu-i vietate rămasă în ger, dacă stoluri de ciori n-ar păta lumea aceasta pură. Şi dacă scrutezi în depărtare, pe vreo movilă sau pe o creangă prea subţire, pe-un vârf de copac, vezi uliul măsurând întinderile cu mândrie de prădător. Sunt zile mohorâte, în care nu-i prea multă bucurie pentru privire, dar sunt şi zile în care aerul e atât de clar şi lumina e înmulţită de albul zăpezii, iar cerul incredibil de albastru. Atunci gerul muşcă mai aprig şi lipeşte degetele pe clanţa uşii şi nările la prima respiraţie.

Oricât de mult n-o vreau, de câte ori îşi întinde peisajele incredibile pe lângă drum, în curte şi în zare, o iert. Îi admir frumuseţea îngheţată şi mă înclin în faţa ei. Şi ar fi perfectă dacă ar ţine numai vreo două săptămâni, în care timp mie mi s-ar îngădui să mă alint în faţa sobei, cu un pled gros la picioare şi un motan leneş în poală care ar măsura cu torsul lui asfinţitul.

            Pentru Blog Power - ediţia a 9-a au mai scris despre  "O iarnă perfectă":
Cora Bogdan -  Iarna mea
Vanessa -  Poveste în alb

O iarnă perfectă

Avem parte de o iarnă care a venit târziu, dar s-a dovedit o iarnă grea. Chiar dacă nu mă număr printre cei care iubesc iarna, ştiu că ea aduce bucurie multora.

Aş vrea să ne imaginăm o iarnă perfectă. Să vedem cum ar fi ea pentru fiecare participant la Blog Power. Regulile s-au schimbat şi de data aceasta ar trebui să lămurim în scrierile noastre trei direcţii ale subiectului ales. Acestea sunt:

Ce înseamnă iarna pentru tine?

Ce amintiri de neuitat păstrezi din ierni trecute?

Cum îţi imaginezi o iarnă perfectă?

La mulţi ani!

La mulţi ani! Să fii sănătoasă, să porţi iubirea în inimă, să alini suferinţa celor dragi, cu zâmbetul pe buze, fără să te plângi, fără să plângi, să ne fii adăpost de vreme rea, să faci soarele să răsară în miez de noapte, să râzi şi să te bucuri cu forţa spiritului tău liber şi înţelept, să ne cuprinzi cu duioşie şi blândeţe pentru încă o vreme, dacă se poate fără sfârşit.

Am primit de la tine dragostea de frumos, onestitatea, corectitudinea, mândria, neînduplecarea învelită în diplomaţie, înţelegerea, acceptarea, toleranţa, simţul umorului... exagerat chiar, după unele păreri, spiritul pătrunzător, încrederea în oameni, independenţa, asumarea răspunderii, puterea de a răzbate printre obstacole,  blândeţea şi dragostea de mamă. Le-ai dăruit în fiecare zi, ai construit cu ele o ţară, o lume în care am devenit eu...

Astăzi mi-aduc aminte...

Mi-aduc aminte un chip îngrijorat

Şi o abia ghicită încruntare

Când îi spuneam sau nu că mi s-a dat

Ori trupului, ori inimii cuvântul doare.

Mi-aduc aminte braţe delicate

În care nu era putere să sucească

Lumea pe dos, dar pentru care "nu se poate"

Nu exista în ordinea firească.

Mi-aduc aminte de un cântec mut

Ce legănându-mi somnul şi trezia

M-a tot păzit de cele de care m-am temut,

Discret şi-atent, toată copilăria.

Mi-aduc aminte de singurul meu sculptor

Fără unelte dure, numai cu iubire,

Cioplind la mine, amprentele cu dor

Mi le-a lăsat nepreţuită moştenire.

Scris de ziua mamei, în săptămâna în care tema aleasă de Nymphetamine pentru Blog Power este "Familia-patria cea mică".

Au mai povestit despre patriile lor:

Familia de pe strada Victoriei 

Tribut pentru ei

Asta-i pentru noi!

De ce-aş pleca? De ce-am rămas?

N-am plecat, am rămas acasă. Acum e unul din momentele în care mă bucur sincer, pentru că nu am de răspuns la întrebarea "De ce ai plecat?". Mi-au mai rămas celelalte două întrebări: "De ce aş pleca?" şi "De ce n-am plecat?"

În ultimii doi-trei ani mi se întâmplă din ce în ce mai des să mă gândesc cu părere de rău că bine-ar fi fost dacă aş fi plecat ca să scap de schimbarea continuă care a devenit mai stabilă decât orice în România. Când un lucru sau un sistem începe să funcţioneze şi ne-am obişnuit cu el se schimbă... pentru că s-a schimbat guvernul sau un ministru. Nimic nu e bun din ceea ce a gândit opoziţia şi atunci facem cu toţii, vrem, nu vrem, stânga 'mprejur şi o luăm de la capăt, pe neuronii noştrii, din ce în ce mai împuţinaţi şi mai isterizaţi, bineînţeles. Ori dacă nu ne mai iese stânga 'mprejur putem să încercăm statul cu susul în jos cu speranţa de a evita ameţeala de la atâtea piruete.

Alt lucru care îmi consumă timp şi îmi scade buna dispoziţie e atitudinea "las' că merge şi aşa" de care te loveşti peste tot, la ghişee, la cizmar, la instalator, la vânzătoarea de la magazinul din colţ de unde cumperi pâinea în fiecare zi sau atunci când trebuie să caşti ochii cât cepele dacă ai hotărât că ar trebui să faci o investiţie mai importantă pentru casă. Preţul e preţ, şi nu te iartă nimeni de un sfanţ (ceea ce e firesc), dar nu ştii niciodată dacă ceea ce iei acasă e ceea ce ai vrut să cumperi.

Mai e şi atitudinea omului cu servietă şi grad de inspector, care îţi găseşte nereguli dacă vrea. Şi e bine să îl convingi că nu vrea, că şi aşa munceşti pe a zecea parte din banii pe care i-ai face afară cu aceeaşi calificare şi  ultimul lucru de care ai nevoie e o amendă. Sau faptul că de multe ori instituţiile statului (mai ales cele care colectează taxele) te tratează ca pe un infractor.

Am cunoştinţe care au făcut din şpagă o adevărată artă. Nu deschid o uşă fără o sacoşică pregătită, chiar dacă ceea ce solicită e corect şi treaba celui de la care solicită e să îi furnizeze serviciul respectiv. Şi atunci amărâţii care nu au atâtea sacoşe sau sunt mai puţin "inspiraţi" ori "diplomaţi" găsesc uşi închise, mutre acre şi amânări până la Sfântul Aşteaptă pentru lucruri care li se cuvin de drept.

Mă gândesc cu jind la cât de liniştită, aproape anostă mi-ar fi viaţa fără toate aceste probleme, la cât timp liber aş avea, la câtă economie aş face la gândire pentru croit strategii de intrare pe cutare uşă sau de găsire a celui mai bun cizmar ca să îmi ţină feţele la tocuri măcar un sezon.

De ce n-am plecat? Îmi aduc aminte că în copilărie îmi era greu când plecam la bunicii din partea tatălui, îmi era greu să mă obişnuiesc cu limba lor ascuţită şi iute, cu glumele despre "şoldoveni cu limba lată". Mai târziu m-am gândit că mi-ar fi fost şi mai greu să aud tot timpul, chiar tot timpul, o altă limbă.

Apoi, la vremea când am terminat eu studiile, să pleci însemna să o iei de la capăt: ultimii doi ani de facultate, specializare, examene, altfel de examaene decât cele cu care eram învăţată. Aveam deja familie, aveam un acoperiş deasupra capului şi chiar dacă se întâmpla să plâng în ziua de salariu, părinţii erau aproape şi ne ajutau.

Mai târziu lucrurile au început să meargă puţin mai bine şi n-aş fi avut puterea să-mi las copiii în urmă. Iar acum, când am ajuns exasperată de atâta schimbare, acel luat de la capăt la sfârşitul facultăţii nu mi se mai pare atât de înspământător. Numai că anii au trecut, alegerile au fost făcute şi acum nu rămâne decât să-mi asum consecinţele.

În jurul meu sunt mulţi părinţi cu copiii plecaţi peste mări şi ţări şi, cu toată durerea spun, îmi doresc acelaşi lucru şi pentru copiii mei, dacă în România n-o să se întâmple vreo minune astfel ca schimbarea aceasta cronică să aducă normalitate, şi siguranţă, şi o recunoaştere a valorilor adevărate.

Articol scris pentru Blog Power din prea multe adunate şi acuma revărsate. Tema a fost propusă din nou de Nuţa Istrate Gangan (Woman with W): ''România : De ce ai rămâne,de ce ai pleca...Şi de ce ai plecat?"

Alte articole înscrise în concurs:
România - pro şi contra
Inglorious Romania sau ţara lu' Speranţa  Nehotărăscu

Despre Ea şi El, cu prietenie

M-am gândit mult dacă să povestesc la persoana întâi sau să teoretizez despre prietenia dintre Ea şi El. E un subiect frumos, şi cald, şi drag mie pentru că eu cred că e posibilă, că nu are, atunci când e adevărată, ascunzişuri şi umbre, că poate fi profundă, înţeleaptă şi rezistentă.

Începutul unei astfel de prietenii poate fi într-o atracţie ascunsă? Cred că da, dar în acest caz găsesc mai multe posibilităţi de evoluţie. Dacă din motive obiective, unul dintre ei sau amândoi preferă să pastreze secretul altei simţiri, prietenia lor poate exista ca un surogat de iubire, ca o scuză pentru a fi în apropiere de inima şi de gândurile persoanei care a iscat sentimente sau dorinţe nepermise. Probabil că după un timp jocul devine obositor sau frustrant, lipsit de satisfacţii, iar prietenia aceasta oarecum interesată se sfârşeşte. Ori, în varianta frumoasă, atracţia se estompează, pusă în umbră de calitatea prieteniei, care rămâne, în vreme ce simţămintele ascunse se transformă în amintire preţioasă.

La fel de bine, un El şi o Ea se cunosc şi nu văd înaintea lor pe Ileana Cosânzeana, respectiv pe Făt Frumos, lucrează împreună, îşi apreciază calităţile, îşi tolerează defectele, descoperă că au câteve puncte de vedere comune, că au copii de vârste apropiate care le pun aceleaşi probleme, că pot să se sfătuiască şi să-şi dea o mână de ajutor, cu grijă să nu abuzeze prea mult de bunăvoinţa celuilalt... După un timp îşi dau seama că sunt buni prieteni. Poate că nu-şi vor dezvălui cele mai ascunse secrete, nu vor sta la palavre cu orele, dar se vor bucura de ceea ce aduce prietenia în viaţa oricui: înţelegere, încredere, sprijin. Există totuşi un pericol, acela de a trece de la o prietenie sinceră la ceva mai mult şi ne întoarcem cu dezbaterea la paragraful anterior...

Mai sunt şi pericole externe, cum ar fi gura lumii şi gelozia nejustificată, iar acestea pot sfârşi repede şi eficient prietenia dintre Ea şi El, pentru că cei doi vor prefera mai degrabă să renunţe la prietenie decât să-şi creeze probleme unul celuilalt.

Deşi am teoretizat mult, am pus şi ceva experienţă personală pe ici, pe colo... Am să închei într-o notă mai optimistă, cu o poezie scrisă acum câteva luni. La o primă lectură, se înţelege că e vorba de iubire în versurile ei şi am lăsat acest lucru să se întâmple cu bună ştiinţă. Dar în mintea şi în inima mea atunci când am înşirat cuvintele în vers era frumuseţea prieteniei adevărate. Mi-ar face plăcere dacă poezia ar fi înţeleasă şi în această lumină.

Dacă vreodată...

Ochiul tău senin ar pătrunde prin perdelele de ceaţă

ca să ajungă până la mine.

Eu mi-aş întoarce sufletul pe dos în orice dimineaţă

fără teamă şi fără ruşine.

Ţi-aş arăta ce-i în umbra cuvintelor şi unde îmi ţin

vorbele nerostite;

cele ce-ar dezvălui prea mult, prea deplin,

celelalte ce taie ca nişte cuţite.

M-aş rătăci cu tine prin poeme,

prin pădurea lor nestrăbătută de paşi străini.

Aş lăsa inima să te cheme,

aş feri din cale mărăcini.

Am găsi împreună gânduri înfrunzite

şi flori de emoţii am culege mănunchi.

Ne-am pleca sub răchite şi sălcii despletite

la izvorul de lacrimi în genunchi.

În apa lui clară, în unda lui lină

ne-am clăti frunţile descreţite,

ne-am privi sufletele ţinându-se de mână

limpezite în valuri infinite.

Dacă ai fost vreodată cu mine prin poeme

şi le-ai simţit fremătând,

dacă am împărţit şi loc, şi vreme,

şi-am avut uneori acelaşi gând,

înseamnă c-am îngemănat ce-am fost,

ce suntem şi ce-om fi,

înseamnă că am dat inimii rost

şi ce-am zidit din cărămizi de suflet nu se va nărui.

Scris cu drag pentru Blog Power, ediţie nouă în care liderul de opinie de săptămâna aceasta (şi în alte dăţi anterioare concursului), Nuţa Istrate Gangan (Woman with W) a propus tema "El si Ea.Doar prieteni?"
Alte articole înscrise în concurs:
Unui fost străin
Doar prieteni

Cel mai bun prieten

Despre tema pe care am propus-o se pot scrie pagini nenumărate, abordând-o din tot atâtea unghiuri câte minţi s-ar apleca asupra ei. M-am gândit să las deoparte clasificările, avantajele şi dezavantajele, acţiunile ce decurg din legătura aceasta construită între oameni. 

M-am gândit să vorbesc despre cum se simte o prietenie adevărată. Pentru că de multe, de prea multe ori, fiind limitaţi de timp sau de posibilităţile materiale, nu avem cum să ne ajutăm prietenul aflat în nevoie. Şi, cu toate acestea, rămânem "cel mai bun prieten" unul pentru celălalt.

Prietenul adevărat e cel cu care poţi vorbi oricând despre orice. Chiar dacă nu l-ai văzut de ani buni, în clipa în care te aşezi faţă în faţă cu el, cu o ceaşcă de cafea sau de ceai pe masă, cuvintele vin calde şi limpezi, sincere, fără ocolişuri şi leagă două suflete. Ştii că ideile tale ajung la destinaţie nedeformate şi sunt înţelese aşa cum le-ai gândit. Ştii că vei fi ascultat, nu doar auzit. Ştii că bucuria ta îi va fi bucurie, iar necazul tău îi va stârni compasiunea. Ştii că veţi râde cu poftă glumind împreună, că nu e nevoie să explici că un banc nu e o aluzie la adresa lui. Ştii că nu se va supăra pe tine pentru că l-ai neglijat o vreme, aşa cum nici tu nu te-ai supăra. 

Lângă prietenul acesta te simţi totdeauna confortabil, liniştit, în siguranţă. Îţi ridici văluri şi măşti de pe chip. Demolezi faţade şi baricade. Îţi laşi inima la vedere fără scut şi fără platoşă pentru că ştii că nu ai nevoie de ele.

Tot citind psi-luneli mi-am adus aminte de cele două cântece de la finalul acestui articol. Şi, pentru că ştiam că e voie, m-am gândit să le ascultăm împreună, toţi prietenii din clubul psi.

Articol înscris la Blog Power

Alte articole înscrise în concurs: Prieteni adevăraţi!, Prieten adevărat, Mostră de prietenie, Prietenie îndurerată

Blog Power - Prieten adevărat

Am avut o mare bucurie în seara aceasta şi vreau să mulţumesc celor care au concurat alături de mine şi au ţinut ştacheta ridicată cu talentul şi dăruirea lor, celor care au avut curiozitatea să citească articolul înscris de mine în concurs, celor care l-au apreciat mai mult decât mă aşteptam şi, nu în ultimul rând, iniţiatorului acestui concurs care susţine blogging-ul cu pasiune si perseverenţă.

Blog Power a depăşit momentul primelor încercări şi continuă, sper eu, cât mai mult timp şi cu din ce în ce mai mulţi participanţi. Iar mie îmi revine sarcina deloc uşoară, dar plăcută de a propune tema pentru săptămâna următoare. M-am gândit să ţin seama de sugestia exprimată în comentarii şi să propun un subiect mai larg care să poată fi abordat din perspective variate.

Dragostea e ca o floare. Lăsată în paragină se ofileşte. Prietenia, prietenia adevărată, seamănă cu un copac. Dacă îl cauţi, îl găseşti în acelaşi loc după ani şi ani. Pornind de la acest gând aş fi încântată să continuăm discuţia despre prietenie, trecând din lumea virtuală în cea reală şi să încercăm să descoperim ce înseamnă adevărata prietenie.

Înscrierea articolelor pentru concurs se face printr-un comentariu pe Most Wanted Blog

Agora virtuală

Internetul e o lume în sine, populată de personaje adevărate sau fictive, o sursă de informaţii veridice sau nu, un loc în care îţi poţi petrece timpul liber fără să fii dat afară la sfârşitul spectacolului sau la închiderea programului. Dacă nu reuşeşti să păstrezi un echilibru, poţi să te rătăceşti în labirintul lui şi să rămâi înăuntru mai mult decât ar trebui. După ce s-au inventat poşta electonică, messenger-ul, magazine, televiziune şi radio online, etc. trebuia să apară şi agora: reţelele de socializare, dintre care cea mai de success pare a fi facebook. Ne întâlnim pe facebook, aşa cum cei din antichitate se întâlneau în piaţa din centrul oraşului… doar că astăzi oraşul e lumea întreagă.

Cuvântul “a socializa” era rar folosit înainte de facebook şi de surorile ei mai mici şi cred că sensul lui în acest context e exagerat. Mi s-ar părea mai potrivit termenul “a comunica”. Pentru că pe facebook comunici celor ce sunt dispuşi să citească o idée, o stare de spirit, o preocupare de moment, porţi o discuţie de cele mai multe ori superficială, dar nu îţi faci publică, decât în mică măsură, viaţa privată.

Cei cu care comunici sunt denumiţi de facebook prieteni, dar atunci când cântăreşti ce reprezintă fiecare dintre persoanele numite astfel constaţi că le poţi împărţi în mai multe categorii.

Sunt cei pe care îi ştii de o viaţă, colegi de şcoală, rude, cel mai bun prieten din liceu. Cu unii încă te întâlneşti la o cafea, sau ieşi în parc cu copii la plimbare, pe alţii îi auzi din când în când la telefon, iar de câţiva viaţa te-a despărţit în timp şi spaţiu, dar tot mai vrei să afli câte ceva despre ei.

Apoi sunt alţii pe care i-ai cunoscut pe internet, care te-au impresionat cu o zicere profundă sau ai în comun cu ei nişte idei, pasiuni şi emoţii şi îi simţi aproape de inimă, cel puţin o vreme.

Mai sunt şi unii despre care nu ştii nimic şi care s-au rătăcit în lista de prieteni din motive neimportante sau necunoscute. Dacă joci un joc pe facebook ai nevoie de prieteni care sa te ajute… jocurile sunt concepute în aşa fel încât să te oblige să “socializezi” şi un număr mare de prieteni se dovedeşte folositor în aceste circumstanţe. Dacă primeşti ajutor, devii recunoscător şi îţi creezi obligaţii, astfel încât vei întoarce favoarea cu prima ocazie. Până la urmă, nimeni nu ar refuza să facă un cadou, chiar unui necunoscut, dacă acest cadou se generează spontan.

Prieteniile pe facebook pot fi la fel de profunde ca cele clasice sau pot fi vagi şi nesigure, pot dura zile sau ani, pot fi intense sau superficiale, pot apărea din interes (promovarea unui site sau publicitate cu scop commercial). Implicarea emoţională, deschiderea către persoane pe care nu le-ai întâlnit faţă în faţă niciodată ţin de exact aceiaşi factori care ne ghidează şi în cazul relaţiior din viaţa reală. Prieteniile virtuale au inconvenientul că se bazează doar pe cuvânt şi le lipseşte expresia întipărită pe chipul interlocutorului, limbajul gesturilor şi poate că se construiesc mai greu, cu mai multe precauţii.

Întocmai ca într-o piaţă, pe facebook se impart zâmbete şi saluturi, se vinde şi se cumpără, se spun glume şi vorbe de duh, se împărtăşesc idei şi emoţii, se intersectează vieţi, se întretaie destine.

Articol participant la Concursul interactiv de blogging Blog Power

Alte articole participante:
Prieteni si "Prieteni":)
Friends On Facebook!
Socializare
Facebook sau Failsbook?