Cafeneaua de marți - Întâmplare cu final neașteptat

E uimitor cât de mult ne poate schimba destinul ceva atât de simplu și de banal cum e un blog!

Nu-mi aduc aminte ce m-o fi motivat în seara aceea de început de decembrie, acum aproape nouă ani, să mă înham la acest drum. Poate dorința de a împărtăși cu cei câțiva prieteni mult mai tineri decât mine pe care mi-i făcusem în lumea virtuală bruma de poezioare scrise mai toate când eram de vârsta lor... Poate...

Eram încă timidă, stăpânită de o reticență aproape paralizantă. "Mi-am luat inima în dinți" e o expresie care spune prea puțin despre cât curaj şi câtă putere mi-au fost necesare ca să scot în lume, oricât de mică era cea a cititorilor mei atunci, bucățile acelea de suflet deghizate în litere ce alcătuiau versuri mai mult sau mai puțin stângace.

Nu m-am gândit că voi începe iarăși să scriu și nu mi-am dorit faimă, așa cum nu-mi doresc nici astăzi. Dar nici nu m-am așteptat ca acea hotărâre spontană și aparent fără importanță să pună o amprentă atât de puternică pe tot ceea ce e esențial în ființa mea.

Fără blogul cu poezele aș fi scris sporadic și prost, mi-ar fi lipsit nenumărate clipe de emoție, bucurie, împlinire. Aș fi fost mult mai săracă sufletește. Mare parte din ce mi-a trecut prin gând și a devenit cuvânt scris în acești ani ar fi suferit un proces de aneantizare trist și lipsit de durere, când eu însămi aș fi fost pierdută într-o amorțeală care nu-mi era deloc străină.

N-am intenția să fac cine știe ce filosofie din acest articol, ci doar să pun pe "hârtie" o revelație neașteptată care m-a trăznit citind "Ploaia de primăvară" a Dianei și m-a cufundat într-o stare de contemplare din care m-am extras cu greu. Mi-a fost de mare ajutor Eddie care parcă a ticluit duzina de săptămâna trecută special pentru mine.

În final vreau să lansez o provocare, o temă de discuție la o ceașcă de cafea întârziată. Mi-ar face mare plăcere dacă mi-ați împărtăși ce hotărâre aparent minoră s-a dovedit în timp a avea repercusiuni pozitive neașteptate asupra vieții voastre.

Cafeneaua de marți - Păreri de cititor

Am fost și sunt, într-ale cuvintelor, înainte de toate, cititor. Cititor de proză, de poezie, de carte, de bloguri. Citesc cu plăcere orice e bine scris și îmi fură atenția. Să nu încercați să-mi vorbiți când mă vedeți cu nasul în vreo carte sau mișcând ușor de jos în sus imaginea de pe ecranul telefonului. Sau încercați, dar înarmați-vă cu răbdare, căci s-ar putea să răspund după câteva minute și să vă rog să repetați ce mi-ați spus. Și nici a doua oară nu e garantat că aud.

Dar, ca un text să mă prindă în mrejele lui, e nevoie nu doar de un mesaj interesant, ci și de un stil plăcut, care să nu umilească limba română și să nu mă zgârie pe creier.

N-am să vorbesc despre diacritice, pe care le iubesc pentru simplul motiv că e mult mai ușor să înțelegi un mesaj atunci când nu trebuie să enumeri în minte paronime și să alegi dintre ele pe cel potrivit în context, și n-am să vorbesc nici despre exprimările agramate, pentru că acestea ori mă indignează, ori îmi stârnesc râsul.

Mama mea e vinovată de faptul că mă zburlesc precum pisica atunci când citesc sau aud cuvinte folosite cu sens eronat. Părerea mea e că atunci când nu suntem siguri de sensul unui cuvânt e mai bine să-l evităm, dacă nu avem chef să punem mâna nu pe dicționar, că e greoi si demodat, ci pe minunea de telefon din dotare ca să-l luăm la întrebări pe prietenul Google. (Mama e vinovată pentru că și acum, când am aproape cincizeci de ani, îmi face observație dacă scap vreo perlă în prezența ei.)

O altă chestie care îmi lasă un gust amar e traducerea cuvânt cu cuvânt a unor expresii din limba engleză și împlântarea lor în vorbirea curentă și în scrierile noastre. Nu mă îndoiesc că, la cât de mult sunt utilizate, cel puțin unele dintre ele vor fi asimilate și considerate corecte, căci limba e vie și se îmbogățește. Dar îmbogățirea aceasta, tot după părerea mea, duce la dispariția altor expresii - românești până în măduva oaselor. Și să smulgi fie și o bucățică din măduva limbii române mi se pare dureros.

Am să fac unele considerații privitoare la stil. Îmi plac scrierile în proză care curg melodios, în care poți să recunoști autorul după structura frazei. Sunt fermecată atunci când găsesc alături cuvinte pe care nu m-aș fi gândit să le pun împreună, iar din această construcție se conturează imagini sau idei cu o claritate surprinzătoare.

Admir coerența, naturalețea limbajului. Aici m-aș opri la utilizarea corectă a timpurilor verbale. Dacă atunci când povestim ceva oral folosim perfectul compus și imperfectul, de ce am utiliza în scris perfectul simplu?

Am lăsat la urmă poezia, fiindcă mi-e cea mai aproape de suflet. Mai mult decât în cazul prozei mă atrage și mă prinde ritmul, indiferent dacă citesc versuri cu rimă sau fără. Ritmul completează și întregește mesajul unui poem, îl apropie de muzică.

Îmi plac poeziile cu versuri albe sau libere dense în figuri de stil, nu cele în care o frază banală e înșirată pe mai multe rânduri.

Rimele sunt, de asemenea, o provocare. Apreciez mai mult o rimă imperfectă decât răsucirea nefirească a cuvintelor în propoziție și plasarea verbului la sfârșitul versului pentru o rimă facilă. Mă fascinează rimele neobișnuite, între părți de vorbire diferite sau cuvinte cu cratimă.

Îmi plac scrierile rotunde, cele care se încheie cu o concluzie exprimată de autor sau lăsată în seama cititorului. Îmi plac scrierile care au un rost, un mesaj exprimat sau subînțeles, cele care mă pun pe gânduri, mă provoacă, mă stârnesc la gând și cuvânt.

Forța unui text vine de obicei din curajul autorului de a se despuia de gânduri și emoții atât de intime și de personale încât pare aproape indecentă expunerea lor. Adevărul lor e cel care creează emoție cititorului, cel care trece barierele. De cele mai multe ori cititorul își regăsește propriile gânduri și sentimente și autorul scapă de sub lupă nedisecat.

Toate acestea le-am descoperit citind. De când scriu eu însămi, citesc cu alți ochi. Mă interesează și observ detalii de tehnică peste care altfel aș fi trecut fără să le bag în seamă. Părerea mea e că fără să fi citit câteva rafturi de cărți (sau varianta lor virtuală) e greu sau imposibil să scrii acceptabil, cu oricât talent ai fi dăruit. E ca și cum ai vrea să pictezi pe întuneric. E adevărat că Beethoven a compus și după ce a surzit, dar nici el n-a fost surd din naștere.

E marți, vă invit la o ceașcă mare de cafea, făcută pe gustul fiecăruia, plină de gânduri aburinde despre cum scriem. Voi ce păreri de cititor aveți?

Cartea sufletului

Mă destram în file cum se destramă toamna în foi.

Ea poartă uneori pe copertă soarele, sleit de puteri, alteori niște nori în care lumina își face culcuș ca să aibă visătorii de unde s-o culeagă. Eu port cu încăpățânare în chip de copertă inima.

Și mă tot destram, filă cu filă, tril cu tril, aripă cu aripă, speranță cu speranță. Mă urmăresc un timp în siaj, fluturi naivi așteptând un semn că încă îmi sunt de folos. Nu toți se pierd, nu toți se rătăcesc. Pe cei norocoși îi adun de pe zboruri și îi îndes în călimară, să urzească fir de poveste, să țeasă dantelă de vers...

E atâta liniște în toată destrămarea acesta,

că, uite, a început să plouă, tot liniștit, de parcă și toamna s-ar feri să nu-mi tulbure fluturii cu prea mult zgomot.

Lăsând deoparte destrămările metaforice, tema propusă de Eddie se potrivește... copertă pe ceea ce voiam să vă povestesc.

Poezia pe care o sărbătoream acum vreo doi ani la zece mii de vizualizări a ajuns acum la o suta de mii. Și, chiar dacă am văzut-o crescând cu câteva zeci sau, mai răruț, sute de accesări zilnic, parcă tot nu îmi vine să cred. Le mulțumesc tuturor celor care, într-un fel sau altul, au promovat-o.

Pentru că titlul zicerii de azi e cartea sufletului și nu poezia sufletului, am să spun și despre o carte. Se va numi "Lecția de zbor", va avea 120-130 de pagini pline cu poezele din cele deja apărute pe blog, e în faza de corectură și e musai să fie gata mai devreme de luna mai, căci va fi mărturie la nunta fetei mele.

Ținând seama de toate cele de mai sus, prezic cu părere de rău că voi scrie sporadic spre deloc, doar când mi-or da destrămările pe dinafară, dar că, așa cum mă știu, un ochi tot am să mai arunc prin spațiul virtual, că dependența e mare și chiar dacă are antidot, eu una n-am găsit motiv să-l caut.

Știu că nu e marți, știu că n-am mai deschis cafeneaua de vreo doi ani, habar n-am dacă am să apuc să vă răspund la timp, asta în cazul în care voi răspundeți invitației, dar eu vă aștept la o ceașcă de gânduri aburinde și de vorbe calde ca să ne cunoaștem sau să ne recunoaștem.

10 000

Nu mi-am sărbătorit niciodată blogurile, nici Blogul cu poezele, apărut în 2009, cu puţin înainte de Crăciun, nici acest blog, nu secundar, ci mai mult accesoriu, despre care am constatat cu surprindere că a împlinit patru ani la începutul lunii iunie. Şi nici acum n-am intenţia să-l celebrez.

Am, însă, de sărbătorit o poezie care a adunat 10 000 de vizualizări, o poezie care are de acum în spate o mică poveste şi despre care cred şi sper că mai are încă de călătorit prin suflete.

Am scris-o în mai 2011 pentru un concurs organizat de MWB, printre autorii căruia mă număram la vremea aceea. Concursul se numea Moştenirea, iar premiile s-au acordat după numărul de voturi adunat de la cititori. Poezia mea s-a clasat pe locul al treilea. 

După aproape doi ani, în martie 2013 am participat cu ea la campania Copii fără etichete organizată de Blogal Initiative şi de Salvaţi copiii. Acesta a fost momentul şi evenimentul de la care "moştenirea" mea şi-a început cu adevărat călătoria. A fost preluată integral sau parţial pe două pagini de Facebook şi a fost distribuită de sute de ori, a apărut pe bloguri, forumuri, într-un ziar online şi în vreo două clipuri pe Youtube (pe acestea din urmă am fost nevoită să le raportez la Google şi au fost şterse, aşa cum am făcut şi în cazul unor postări pe bloguri, deoarece posesorii lor au omis şi apoi au refuzat să menţioneze că poezia îmi aparţine). Celor care au dorit să ducă mai departe cuvintele mele le mulţumesc, pentru că ştiu că şi lor le datorez o părticică din bucuria de astăzi.

Dacă v-am făcut curioşi şi n-aţi accesat deja link-urile de mai sus, transcriu aici:

Copil frumos!

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns

în locul unde n-au pătruns

nici răutatea, nici mânia,

în locul unde e stăpână bucuria.

Şi ţi-aş păstra desţelenită

grădina vieţii, şi-nflorită,

ca un surâs să fie fiecare floare,

pe chipul tău să râdă lumina de la soare.

Şi ţi-aş aşterne dragoste în cale,

din suflet aş lăsa să scuture petale,

ca să nu simţi nici pietre ascuţite şi nici spini,

să nu te rătăceşti prin mărăcini.

Vise înalte ţi-aş păzi în palmă,

iar zborurilor tale le-aş ţine vremea calmă,

şi timpul l-aş supune şi l-aş îmblânzi,

l-aş pune în clepsidră şi ţi l-aş dărui.

Dar nu ştiu cum să fac acestea toate,

nu era scris în nicio carte,

şi nu cred că a fost vreun înţelept

care ştia ceva şi a păstrat secret.

Şi-atunci tot ce rămâne e să îţi dau poveţe,

să te învăţ că lumea are multe feţe,

să îţi arăt cum sufletul se oţeleşte,

dar dragostea din el e cea care te creşte.

Să-ţi spun că din durere iei putere,

că pentru a clădi un vis de multe ori se cere

să laşi bucăţi de suflet să se sfâşie din tine;

dar să nu-ţi pară rău când tot ce faci e bine!

Să nu uiţi idealuri chiar dacă ţi se pare

că s-au pierdut cândva în neagră depărtare!

Oricât de întuneric, mai sunt câteva stele;

să cauţi mereu zborul şi să ajungi la ele!

De cazi, să te ridici mai sus

şi să răsari chiar dacă soarele-a apus!

Dacă pierzi astăzi, poţi învinge mâine;

să nu-ţi vinzi inima pe-un colţ de pâine!

Să nu uiţi niciodată să fii bun şi drept,

să nu te pleci, dar să fii înţelept!

Şi vieţii să-i surâzi, să ştii cum să te bucuri

de împliniri înalte şi de mărunte lucruri!

Iar la sfârşit, când scazi şi când aduni,

când timpul ce-ţi rămâne e cât să-l ţii în pumni,

să-ţi fie gândul liniştit şi inima senină

că ai trăit frumos şi viaţa ţi-a fost plină.

Ştiu că nu e marţi şi nu e zi de cafenea, dar vă invit să povestiţi despre articolul, povestea, poezia sau orice alt tip de postare pe blog de la care aveţi cele mai mari satisfacţii şi bucurii. 

Obsesie sau pasiune?

Am pasiuni. Unii le-ar spune obsesii. Pentru că mă acaparează, pentru că mă mână, pentru că mă absorb, pentru că mă definesc.

Sunt pasiuni care mi s-au strecurat în suflet încetul cu încetul, altele care s-au declanşat brusc şi pot spune cu precizie data la care s-a întâmplat aceasta. Toate au un numitor comun. Cu cât mă scufund mai adânc în ele, cu cât le cunosc mai bine, întorcându-le privirii faţetă cu faţetă şi apoi sâmbure cu sâmbure, cu atât mi-s mai dragi şi cu atât mai greu de lepădat.

Aş putea să vorbesc ceasuri întregi despre ele, dar aş plictisi. Degeaba aş povesti despre o voce, despre precizia unei mişcări, despre o emoţie închisă în cuvânt. Pasiunea trebuie simţită, trăită, nu poate fi explicată şi înţeleasă.

Aveţi pasiuni? Obsesii? Vă lăsaţi conduşi de ele? Cât de mult? Vă scufundaţi în ele? Cât de adânc? De ce da sau de ce nu? Vă aştept la o ceaşcă de cafea şi la una de vorbă... cu pasiune, despre pasiune.

P.S. Observaţi cât loc ocupă pasiunile mele în spaţiul acestui aricol. Chiar seamănă a obsesii... :))

Cafeneaua de marţi

E multă linişte în clubul nostru. O linişte creatoare, o linişte care lasă pe fiecare să scrie după gândul şi sufletul său. Regulile au devenit opţionale, mai mult un obicei de care nu ne despărţim uşor, aşa cum se întâmplă mai mereu cu deprinderile vechi. Eu, una, mă bucur că e aşa şi consider aceasta un câştig apărut de când Eddie păstoreşte cu discreţie jocurile noastre.

Cu toate acestea, îmi lipseşte de la un timp dialogul cu voi. Poate că nu ne cunoaştem îndeajuns, şi respect dreptul fiecăruia la a-şi proteja viaţa personală, sau poate că am rămas în club doar cei mai puţin vorbăreţi, cei care preferăm să ne destăinuim mai mult printre metafore. Mă declar vinovată la ambele "capete de acuzare". (am pus ghilimele pentru că nu am intenţionat, de fapt, să acuz pe cineva de ceva.) De aceea nici n-am participat vreodată prea mult la discuţiile grupului şi aproape de loc la provocările cafenelei.

Am încercat să menţin legătura de gând şi cuvânt cu fiecare dintre voi, fără să ţin seama de câtă afinitate e între mine şi scrierile voastre. Chiar dacă nu-mi regăsesc propriile trăiri, propriile idei, a privi în interiorul altei minţi e mereu un miracol şi deseori o sursă de inspiraţie.

Inspiraţie... Acesta e motivul pentru care am intrat în acest club pe care l-am privit întotdeauna ca pe un cenaclu, nu neapărat literar. Duzina şi provocarea de luni sunt caii înhămaţi la căruţa mea de cuvinte. Nu scriu totdeauna cât de bine aş dori, dar scriu şi câteodată "nechemată vine secunda de geniu la micul dejun" (Aurel Dumitraşcu) spre propria mea încântare şi, sper, a cititorilor mei. Pe lângă jocuri, scrierile voastre devin frecvent punctul de pornire pentru scrierile mele.

Ar fi nedrept să închei fără să vorbesc despre zâmbete şi lacrimi, de amintiri pe care mi le-aţi stârnit de atâtea ori prin ecranul monitorului şi pentru toată această emoţie vă sunt recunoscătoare.

La final vă invit să răspundeţi la câteva întrebări. Dacă doriţi şi la care dintre ele doriţi.

De ce sunteţi în acest club? Ce aşteptări aveţi de la ceilalţi membri ai grupului nostru? Credeţi că ar fi util să comunicăm mai mult între noi? De ce da, de ce nu? Dacă da, consideraţi că resuscitarea cafenelei ar fi suficientă sau aveţi alte sugestii?

Am să încalc şi eu regulile şi am să public articolul duminică. Vă aştept la discuţii timp de o săptămână sau chiar mai mult. Nu vă promit să că am să răspund imediat, ci doar că am să răspund. Am convingerea că vom fi înţelegători unii cu ceilalţi, înţelegători în toate sensurile care vă vin în minte.