Cafeneaua de marți - Întâmplare cu final neașteptat

E uimitor cât de mult ne poate schimba destinul ceva atât de simplu și de banal cum e un blog!

Nu-mi aduc aminte ce m-o fi motivat în seara aceea de început de decembrie, acum aproape nouă ani, să mă înham la acest drum. Poate dorința de a împărtăși cu cei câțiva prieteni mult mai tineri decât mine pe care mi-i făcusem în lumea virtuală bruma de poezioare scrise mai toate când eram de vârsta lor... Poate...

Eram încă timidă, stăpânită de o reticență aproape paralizantă. "Mi-am luat inima în dinți" e o expresie care spune prea puțin despre cât curaj şi câtă putere mi-au fost necesare ca să scot în lume, oricât de mică era cea a cititorilor mei atunci, bucățile acelea de suflet deghizate în litere ce alcătuiau versuri mai mult sau mai puțin stângace.

Nu m-am gândit că voi începe iarăși să scriu și nu mi-am dorit faimă, așa cum nu-mi doresc nici astăzi. Dar nici nu m-am așteptat ca acea hotărâre spontană și aparent fără importanță să pună o amprentă atât de puternică pe tot ceea ce e esențial în ființa mea.

Fără blogul cu poezele aș fi scris sporadic și prost, mi-ar fi lipsit nenumărate clipe de emoție, bucurie, împlinire. Aș fi fost mult mai săracă sufletește. Mare parte din ce mi-a trecut prin gând și a devenit cuvânt scris în acești ani ar fi suferit un proces de aneantizare trist și lipsit de durere, când eu însămi aș fi fost pierdută într-o amorțeală care nu-mi era deloc străină.

N-am intenția să fac cine știe ce filosofie din acest articol, ci doar să pun pe "hârtie" o revelație neașteptată care m-a trăznit citind "Ploaia de primăvară" a Dianei și m-a cufundat într-o stare de contemplare din care m-am extras cu greu. Mi-a fost de mare ajutor Eddie care parcă a ticluit duzina de săptămâna trecută special pentru mine.

În final vreau să lansez o provocare, o temă de discuție la o ceașcă de cafea întârziată. Mi-ar face mare plăcere dacă mi-ați împărtăși ce hotărâre aparent minoră s-a dovedit în timp a avea repercusiuni pozitive neașteptate asupra vieții voastre.

Cartea sufletului

Mă destram în file cum se destramă toamna în foi.

Ea poartă uneori pe copertă soarele, sleit de puteri, alteori niște nori în care lumina își face culcuș ca să aibă visătorii de unde s-o culeagă. Eu port cu încăpățânare în chip de copertă inima.

Și mă tot destram, filă cu filă, tril cu tril, aripă cu aripă, speranță cu speranță. Mă urmăresc un timp în siaj, fluturi naivi așteptând un semn că încă îmi sunt de folos. Nu toți se pierd, nu toți se rătăcesc. Pe cei norocoși îi adun de pe zboruri și îi îndes în călimară, să urzească fir de poveste, să țeasă dantelă de vers...

E atâta liniște în toată destrămarea acesta,

că, uite, a început să plouă, tot liniștit, de parcă și toamna s-ar feri să nu-mi tulbure fluturii cu prea mult zgomot.

Lăsând deoparte destrămările metaforice, tema propusă de Eddie se potrivește... copertă pe ceea ce voiam să vă povestesc.

Poezia pe care o sărbătoream acum vreo doi ani la zece mii de vizualizări a ajuns acum la o suta de mii. Și, chiar dacă am văzut-o crescând cu câteva zeci sau, mai răruț, sute de accesări zilnic, parcă tot nu îmi vine să cred. Le mulțumesc tuturor celor care, într-un fel sau altul, au promovat-o.

Pentru că titlul zicerii de azi e cartea sufletului și nu poezia sufletului, am să spun și despre o carte. Se va numi "Lecția de zbor", va avea 120-130 de pagini pline cu poezele din cele deja apărute pe blog, e în faza de corectură și e musai să fie gata mai devreme de luna mai, căci va fi mărturie la nunta fetei mele.

Ținând seama de toate cele de mai sus, prezic cu părere de rău că voi scrie sporadic spre deloc, doar când mi-or da destrămările pe dinafară, dar că, așa cum mă știu, un ochi tot am să mai arunc prin spațiul virtual, că dependența e mare și chiar dacă are antidot, eu una n-am găsit motiv să-l caut.

Știu că nu e marți, știu că n-am mai deschis cafeneaua de vreo doi ani, habar n-am dacă am să apuc să vă răspund la timp, asta în cazul în care voi răspundeți invitației, dar eu vă aștept la o ceașcă de gânduri aburinde și de vorbe calde ca să ne cunoaștem sau să ne recunoaștem.

Concis... și nu prea

Un menestrel ce poartă mască de bufon
mergea pe-alee, prin grădină, spre palat,
să întâlnească-n bal un sfetnic și-un baron
în timp ce-o intrigă de epocă l-a captivat.

Povestea asta are-o continuare
pe care nu v-o spun, căci nu o știu.
De-ați auzit-o undeva, în lumea mare,
aștept să mi-o șoptiți, iar eu s-o scriu.

Aș inventa, ca altădată,
istorii despre menestrei,
dar inspirația-i plecată
la bal cu pețitorii ei.

Ca să-mi mai spăl cele păcate,
link-uri aici, aici și-aici vă las
către povești adevărate
sau născociri dintr-un alt ceas.

Acum, c-am arătat cât de concis
se leagă-n versuri fără sens duzina,
mă-ntreb ca anacondele, bătu-le-ar vina,
cât e de grav și cât m-am compromis.

Și, ca să mă găsiți ușor
și să vă umpleți de mirare,
înscriu la Eddie-acest izvor
de cugetări nespus de-amare.
(2017)

Calendar de aprilie

Un început de aprilie neobişnuit, cu fulgi de zăpadă în locul ninsorii de petale înmiresmate, cu vânt pătrunzător şi cu un cer negru şi apăsător n-a fost o păcăleală, ci realitatea ultimei săptămâni. Păcălala a venit de unde mă aşteptam mai puţin şi mi-a lăsat un gust amar: dex online a abordat un stil total agramat, aşa cum se vede din print screen-ul următor.

Din fericire dex-ul şi-a revenit, iar primăvara pare să-şi intre în drepturi, timidă încă. În drumul meu spre serviciu vânez cu privirea nagâţi, raţe sălbatice, berze şi egrete pe bălţile din apropirea şoselei, iar câmpul, o tablă de şah întinsă pe dealuri, alternează pătrate brune cu cele pe care grâul îşi vălureşte covorul verde de mătase.

Perioada premergătoare momentului pascal e aglomerată. Casa trebuie răscolită şi pusă iarăşi în ordine, iar cozonacii, păştile şi ouăle vopsite vor completa atmosfera de sărbătoare, alături de durerea de spate, nelipsită de la eveniment în ultimii ani. Sigur că pentru câteva zile vom uita de carnea de purcel, pui sau vită, pentru că post n-am ţinut, şi ne vom înfrupta cu ciorbă, friptură şi drob de miel, asortate cu salate şi caş proaspăt.

Flori de mărgăritar îşi vor deschide cupele cu parfum pe masa din sufragerie încărcând aerul cu prospeţime.

Timpul, ceasornic fără rugină, îşi desface de pe mosor firul zămislit dintr-o fibră indestructibilă. 

Alte scrieri cu aceleaşi douăsprezece cuvinte găsiţi aici.

Pe ţărmul veşniciei

Stă netulburat pe ţărmul veşniciei. Pe mare, printre valuri îl aşteaptă mereu acelaşi vapor.

Timp infinit îi par secundele ce-i trec printre mirări şi printre degetele răsfirate. Le cerne ca şi cum ar fi nisipul spuberat de vânt în marginea furtunii mereu neterminate în care se umpluse de iubire. O purta în adâncuri de suflet ca un copil care nu se despărţea vreodată de jucăria preferată.

Un om desenează netulburat, în fiecare seară, cu cărbune pe cer, veşnicia.

Astfel de gânduri mi-au adus cele douăsprezece cuvinte ale săptămânii. Sau poate că melodia cu care Eddie le-a însoţit m-a inspirat.

Totdeauna (Always)

Acest Romeo e rănit,

dar n-ai să mă vezi sângerând,

Nu e decât un simţământ

pe care mi l-ai stârnit.

Plouă de când m-ai părăsit...

Fără tine mă scufund în prăpăd.

Ştii, nu m-am lăsat biruit,

dar înc-o oră nu mai ştiu, nu mai văd ...

Nu pot cânta de iubire

aşa cum ar trebui să cânt.

Nu mai are cine să mă inspire,

singur pe pământ.

Am să te iubesc totdeauna,

aşa cum ţi-am spus,

pentru toată vremea şi ceva în plus.

Totdeauna...

Fotografiile care mi-au rămas

sunt amintiri dintr-un alt ceas.

Am râs sau am plâns din cauza lor,

una din ele m-a lăsat într-un dor.

Ce n-aş da să-mi răsfir degetele prin părul tău,

să-ţi ating buzele, să te cuprind şi mi-e greu

fiindcă mă tem că n-ai înţeles

că nu-s decât un om şi-am greşit... mult prea des.

Când te cuprinde şi te strânge la piept,

când îţi murmură cuvinte înflăcărate,

în locul lui aş vrea să le şoptesc pe toate,

să ştii că până la sfârşitul vremii te aştept,

că am să te iubesc totdeauna,

aşa cum ţi-am spus,

pentru toată vremea şi ceva în plus.

Totdeauna...

Dacă mi-ai cere să plâng pentru tine,

aş putea;

dacă mi-ai cere să mor pentru tine,

n-aş ezita.

Uită-te la mine,

aş da orice să-ţi pot spune aceste cuvinte.

Nu mai e noroc în zarurile acestea învârtite în aruncare,

dar dacă vrei să mai facem o încercare,

ne-am pune vechile noastre visuri în bagaj

şi vieţile noastre dinainte le-am pune gaj

şi vom găsi un loc unde încă e soare...

Am să te iubesc totdeauna,

aşa cum ţi-am spus,

pentru toată vremea şi ceva în plus.

Totdeauna...

Am să-ţi fiu alături până când stelele îşi vor pierde lumina,

până când se va sfărâma cerul şi n-oi mai găsi rime pentru cuvinte.

Până în ultima clipă te voi păstra în minte

şi am să te iubesc totdeauna...

Am să te iubesc totdeauna,

aşa cum ţi-am spus,

pentru toată vremea şi ceva în plus.

Totdeauna...

Alte scrieri cu aceeaşi duzină de cuvinte aflaţi urmând link-urile din tabelul găzduit de Eddie.

Coşmarul (2)

(continuare de aici)

Fusese treaz? Visase?

Trecuseră nopţi, anotimpuri, ani... Încă se întreba. Amintirile îi spuneau că trăise cu adevărat întâlnirea aceea. Raţiunea, în schimb, îi râdea în faţă. Nu s-ar fi trezit... Nu s-ar mai fi trezit. E drept că pentru prima dată nu se trezise speriat, ci slăbit, cu buzele arse de sete, cu gâtul uscat şi tuşind ca şi cum ar fi respirat praf de cretă. Explicabil, îi argumenta maliţios raţiunea, de vreme ce a adormit înainte de masă.

De atunci n-o mai visase. Ar fi trebuit să se simtă eliberat, nu ca şi cum ar fi fost alungat din paradis pentru totdeauna. N-ar fi trebuit să adoarmă chemând-o ori să se trezească dezamăgit că încă o dată ea nu răspunsese chemării lui.

Ea? Ea exista? Noaptea ochilor ei era atât de adâncă încât îi înghiţise orice gând şi-l coborâse până la fund în întunericul uitării. Mintea lui singură n-ar fi putut plăsmui o asemenea privire. Poate că de fapt fiecare coşmar se întâmplase în realitate. Cum altfel i-ar fi recunoscut gustul? Sau poate că nu se întâlniseră niciodată şi gustul acela era rodul imaginaţiei sale, era dorinţa lui cea mai fierbinte, neîmplinită vreodată şi sortită să rămână aşa pentru totdeauna. Dar ce anume i-ar fi putut dezlănţui asemenea dorinţă?

Incertitudinea îl înnebunea. Căutase în scrieri vechi, îi întrebase pe cei mai bătrâni decât el. Nimeni nu cunoscuse o astfel de creatură. Nici legendele pe care nu le mai credea cineva nu o pomeneau. Rătăcise noapte după noapte pe aceleaşi străzi cu speranţa că o va reîntâlni până când oamenii începuseră să-l cunoască şi să-l privească suspicioşi.

După un timp abandonase căutările şi se resemnase. Ca să nu-şi piardă minţile. Se întorsese la rutina vânătorilor nocturne din necesitate şi fără plăcerea dinainte, ca un soldat obosit de marşuri, obosit de lupte. Trăia aproape mecanic vremuri cenuşii, monotone. Lumea trecea pe lângă el scârţâind sâcâitor din osii bătrâne.

Existenţa lui se împărţise în înainte de ea şi după... Înainte nu-şi închipuia că el îi vorbeşte, că ea îi răspunde, înainte visul îi era coşmar. Între timp coşmarul îi devenise vis...

***

― Mă chemi, mă tot chemi... glasul ei suna moale şi egal.
― Te chem.
― De ce? Lasă-mă să plec... Răspunsul ei ar fi părut o rugă dacă n-ar fi fost străbătut de o umbră de iritare.
― Să pleci? Pleacă! aproape strigase la ea.
― Nu mă mai chema!
― Nu pleca, îi şoptise stins, fără speranţă. Vino! Vreau să ştiu, vreau să înţeleg... cine eşti, ce eşti.
Linişte, prea multă linişte, niciun răspuns, clipe lungi, aşteptare...
― Te chem...

Se trezise zâmbind, o visase din nou după atâta vreme. Nu se îndura să deschidă ochii. Aşa putea prelungi sentimentul de împlinire pe care i-l dăruise visul. Ştia că odată ridicat din pat, trezit de-a binelea, dorul de ea va redeveni acut. Somnul nu-i fugise de tot. Dacă ar reuşi să adoarmă repede ar putea să continue visul de unde se oprise. Ca să afle, ca să înţeleagă...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept... Nu ştia dacă e treaz şi nici nu-i păsa. Se temea să se mişte, se temea să respire, se temea să deschidă ochii. Nu de ea se temea. Îi era frică să n-o piardă din nou, să nu dispară în neantul din care ieşise, fugărită de o zbatere de pleoapă, de o fulgerare de gând, de inima lui frântă, bătând prea repede, prea tare...

― Uită-te la mine... şoapta ei mângâia ca o adiere în labirintul inimii lui. Deschise ochii ca să se scufunde în noaptea ochilor ei, privire captivă în privire, suflet înlănţuit căutând-şi limanul. Buzele ei pline, arcuite într-un surâs blând nu coborau să-l cerceteze.
― Am venit.
Adunându-se din risipire, a rostit întrebarea care-l bântuise neîncetat atâta amar de vreme:
― Cine eşti?

― Coborâtoare din iele
încununată cu dafin
noaptea mea n-are stele
dansu-mi leagănă patimi
dorinţe mi-aleargă prin sânge
sângele meu ispiteşte
cine m-atinge se frânge
se frânge cin' se fereşte
cade din noapte în vis
visul se face coşmar
coşmarul îl prinde-n abis
adânc şi fără hotar
descânt rătăcirea ta oarbă
în noapte-o alung şi-o abat
sărutul în noi să ne soarbă
uitare în dor neuitat.

(continuarea aici)

Douăsprezece cuvinte - un joc, pretext pentru gând să-şi afle un loc; jucători - jucăuşi pun cuvintelor rost rostuind ce-au zidit, ce-au cioplit, ce au fost; între noi e-o răscruce unde căi se-ntretaie; pe căi trec surâsuri sub umbrele de ploaie.

Puţin altfel...

Izvorul are faţa întunecată, lucioasă. Nu-i ghiceşti adâncimile, aşa cum e, încremenit în nemişcare la fel ca piatra înnegrită de vreme care-l ţine închis în cuprinsul ei. Viaţa lui, vâltoarea din care renaşte limpede în fiecare clipă e ascunsă în miezul pământului. Nu-i vede nimeni vreodată clocotul din care se adună înainte de a urca în pacea luminii. Nimeni nu aude cum îi şuieră vârtejul, nimeni nu ştie cum îşi câştigă libertatea drumului între rocile dure, erodând cu răbdare fisuri, înnoind haina pământului dinăuntru înafară, într-o dezordine desăvârşită de lipsa de decizii, în lipsa unui decident. Lumea se petrece, petrece, trece pe lângă, peste şi prin apa lui. El este mereu asemenea lui şi totdeauna altul. Schimbarea-i pare neînsemnată, dar din ea i se trage prospeţimea apelor. De aceea au nevoie de el, de aceea l-au prins în cercul de piatră. Oamenilor le place să-l despice şi să-l împartă în ciuturi. Apoi îl duc în casele lor, în gurile lor, în inimile lor. Acolo are parte iarăşi de vâltori şi învaţă - el, atât de bătrân - ordinea şi ritmul devenind copil.
E, totuşi, puţin altfel decât ceilalţi copii... fiindcă el e la sfârşitul vieţii.

Ce alte înţelesuri au izvorât din alăturarea celor douăsprezece cuvinte vă invit să descoperiţi din tabelul găzduit de psi.

Fotogramatică

sadictare

nuielevat

risipitornada

uriasca

alabastrudnic

turtitan

cremaculat

bolovânturi

cireasambla

propusca

imaginarativ

cuşcământ.

Cuvintele n-au vrut să mă asculte.

Le-am pedepsit înlocuindu-le cu multe

Fotogramatici sau cu anotimpane a(s)muţite

Şi-n îngheţare pe vecie-ncremenite.

Mai multă inspiraţie oricât de ger ar fi

La cei care-au supus duzina găsiţi: în club la psi.
Şi de la Elly ne ajunge o urare:
E Happy Weekend pentru fiecare!

Drumul (spre casă)

Rege cu identitate falsificată, vorbind despre demnitate şi libertate, când în realitate cuvintele sunt doar motiv pentru drumul către un ţel de mărire, la fel de primejdios astăzi ca în secole trecute, lasă semn ruşinos în istorie.

Tel din sârmă inoxidabilă, rege strălucitor pe raftul cu ustensile de bucătărie, cu identitate trecută pe eticheta falsificată cu motiv clar de a fi vândut la suprapreţ, libertate asumată pe drumul necinstei cu o lipsă de demnitate întâlnită în negustorie de secole, se înnegreşte în realitate după prima folosire, semn primejdios şi tardiv al înşelăciunii.

Se ştie de secole că în realitate ai libertate de gândire şi demnitate atât timp cât îţi păstrezi o identitate proprie, niciodată falsificată pentru un ţel oricât de înalt sau cu motiv de a evita un loc primejdios, semn că eşti rege suveran pe drumul ales în viaţa personală.

Au folosit aceleaşi douăsprezece cuvinte prietenii din clubul psi.
În fotografii: drumul meu spre casă într-o zi de toamnă scăldată în lumină şi culoare.
Articol înscris şi la Happy Weekend, găzduit de Elly.

Amurg

Amurgul violet pusese punct unei zile chinuitoare şi unui amor resuscitat de prea multe ori. Le-am lăsat să se stingă împreună, să se prelingă pe zare, către întuneric, fără păreri de rău, doar cu o senzaţie de amar în cerul gurii.

De dimineaţă m-am trezit cu roua uscată pe pleoape împreună cu ultima lacrimă şi cu buzele crestate adânc de secetă. Somnul venise târziu şi fusese agitat. De aceea parcă îmi bătuse vântul prin pletele împrăştiate pe pernă şi desenase arabescuri pe care le voi descâlci greu şi cu durere. La fel îmi era şi inima, încâlcită în suferinţe trecute de prea multe ori sub tăcere. Mă temeam că voi avea parte de  îndelungată cădere în negura tristeţii înainte ca blânda uitare să-mi netezească simţirile.

Până atunci îmi va şopti în minte un zumzet al amintirilor cu miros de mucegai pe care va trebui să învăţ să-l ignor. Dacă nu, mi se va cuibări în inimă şi-o va lega pentru multă vreme. Nu va îmbrăţişa zorii, nu va zburda în soarele amiezii, nu va săruta asfinţitul...

Duzina de cuvinte de săptămâna aceasta, propusă de psi şi preluată de cei înscrişi în tabelul de pe blogul ei.