De Paşti, acum mulţi, mulţi ani, m-am întâlnit prima dată cu durerea. Durerea aceea venită din ireparabil, fără alt leac decât timpul, oarecum ineficient şi el pentru că amintirea revine an de an, răscolită de acordurile Învierii.
În 1986 Paştele a picat la începutul lunii mai. Ne amintim cu toţii aceasta din cauza accidentului de la Cernobîl. Au fost patru zile libere, ultima fiind duminica Paştelui. Am profitat de mini-vacanţă şi am mers împreună cu familia la Ceahlău, la Bica, bunica mea de pe mamă. Încerc să-mi amintesc zilele acelea, dar trecerea timpului le-a estompat. Ştiu că ne-am pregătit după tradiţie cu miel, cozonac şi pască, ouă roşii... Nu mai ţin minte cine ce a făcut, nici cum a crescut cozonacul, nici câte ouă au crăpat la fiert sau în ce culori au fost vopsite.
Chiar dacă zilele acelea s-au scufundat în uitare, Bica a fost şi a rămas pentru mine o a doua mamă. În vacanţele de vară petrecute an de an la ea, Bica a modelat cu vrere şi, poate, şi fără lutul sufletului meu. E greu să pun în cuvinte ce a însemnat Bica. Am încercat cândva într-"
O casă bătrână" din care am să transcriu aici versurile în care mi-am amintit-o.
Şi fumul se leagă şi-n el îţi apare
bunica iubită cu inima mare,
care-a cuprins copiii, nepoţii,
şi cei ce-au păşit pragul casei, cu toţii.
Auzi înc-odată râsul ei plin de viaţă
şi simţi mângâierea cea dulce pe faţă,
şi grija, şi sfatul, şi vorba-nţeleaptă,
şi acul şi aţa în mâini prima dată,
vacanţa cea mare cu miros de şerbet,
dulceţuri alese închise-n bufet.
Şi vezi, în trecut, aburi moi de cafea
ce taine ascund, voci de catifea,
uitate demult, şoptind de dureri
şi vorbele ei ce-aduc mângâieri.
Mă întorc la începutul de mai al anului 1986. Probabil că sâmbătă seara am fost la slujba de Înviere, dar şi peste această amintire s-au suprapus alte slujbe de Înviere la care am fost înainte şi după aceea în curtea bisericii din Ceahlău, un loc al liniştii chiar şi atunci când tot satul se adună înăuntru, cei vii alături de cei plecaţi, dar prezenţi în inimile celor care aprind lumânări pe morminte.
Duminică, după masa de prânz la care ne-am înfruptat din toate bucatele pregătite, ne-am urcat în maşină şi ne-am întors acasă, la Iaşi. A doua zi trebuia să fim cei mari la serviciu, cei mici la şcoală. Pe Bica am lăsat-o cu o colică biliară sau cum îi spunea ea, o criză de fiere. Nu era prima dată că i se întâmpla şi eram şi noi, şi ea încredinţaţi că în două-trei zile va fi din nou sănătoasă. Seara am primit un telefon. Bica murise în somn. Peste câteva zile trebuia să împlinească şaizeci şi cinci de ani.
Luni am făcut cale întoarsă după ce ne-am aprovizionat cu cele necesare pentru înmormântare şi praznic, cine ştie cum, în anii aceia în care alimentele erau "raţionalizate".
Atunci m-am întâlnit prima dată cu durerea aceea adâncă ce parcă te trage înspre pământ ca o piatră pe suflet. Mi-era milă de Bica, de cât de puţin rămăsese din femeia energică şi plină de viaţă. Mi-era milă de mama. O priveam plângând şi mi-era milă. Nu îndrăzneam să încerc să înţeleg ce era în inima ei.
La înmormântare, în loc de "Veşnica pomenire", preotul şi dascălii au cântat "Hristos a înviat"...
În fiecare an, de Înviere la miezul nopţii, ascult "Hristos a înviat" şi-mi amintesc, printre lacrimi, de Bica.
A plecat dincolo de cuvinte
Într-o seară de mai,
O păstrez în inimă, în minte
Ca pe-un colţ de rai.
A luat cuvintele cu ea
Şi le-a făcut de lut,
Apoi copilăria mea
A plâns şi a tăcut.
Acum încerc să modelez
Din lutul îndărătnic,
Să spun cuvintele cu miez
Şi să le-aprind în sfeştnic.
În palidă lumina lor
Să-i văd chipul zâmbind,
Să-mi treacă doar puţin de dor
Când candelă-i aprind.
Nu sunt cuvinte să-i măsoare
Hohotul plin de râs,
Iubirea cea ocrotitoare
În care m-a cuprins.
Somnul nu l-a înduplecat
Cu basmul ce vrăjeşte,
Dar pentru mine a creat
O lume de poveste.
Iar sfaturile ei de-atunci
Încă-mi răsar în minte,
Le trec uşor şi către prunci
Şi-i mulţumesc cuminte.
I-aş mulţumi de-aş mai putea
Pentru învăţătură.
Când aţa mi se încâlcea
La prima-mpunsătură
Mi-a arătat cum să întind
Pe pânză flori alese
Şi cum culorile se prind
Cu acul care ţese.
În seri de vară cu visare,
Cu muzică şi-o carte
Ţinută-n mâini de fiecare
Zburam către departe
Şi-apoi ne întorceam din zbor
Şi împărţeam cuvinte,
Iar astăzi mi-e atât de dor
Să mi le-aduc aminte!
A luat cuvintele cu ea
Când a plecat de-acasă.
S-a stins copilăria mea,
Tăcerea-i grea şi-apasă...
(2012)
Alte stări de spirit, mai voiase, sper, se adună în tabel la Eddie.
