Femeia întoarsă (5)

Seara se apropia cu futună, cu vânt nebun şi răcoros, cu nori încruntaţi, cu valuri încâlcite şi cenuşii. Setea mea de ploaie avea să se aline. O pândeam cu nelinişte şi cu nerăbdare la fel de mare cu cea a pământului, a ierbii, a trandafirului aprins pe pervaz. Îi ieşisem în întâmpinare pe terasă primind fiorii vântului să-mi petreacă în suflet.

Ploaia a venit cu firele împrăştiate de vânt, apoi s-a aşezat, deasă şi vie, a stins arşiţa, a ostoit seceta, mi-a spălat tristeţea. M-a legănat în ritmul ei, mi-a adormit gândurile, mi-a lăsat treaz numai sufletul, învârtit în dans, m-a rătăcit prin mine, în locuri adânci şi departe. Când s-a oprit umbrele erau deja prelungi, iar aerul era limpede ca o inimă de copil. Şi tot aşa era şi inima mea.

Am deschis ochii, am privit în afară... În faţa mea, la poartă, visul de demult prinsese contur. Mă ţintuia cu privirea în care sufletul meu îşi găsise oglindă, aşa cum se întâmplase în cealaltă noapte, în cealaltă ploaie. I-am ieşit înainte, cum mai devreme întâmpinasem ploaia. Pe buzele mele arse, pe buzele lui arse a înflorit un surâs, acelaşi. Iar surâsul acela a întors în mine femeia...

Povestea rămăsese fără sfârşit, iar provocarea de la psi de săptămâna aceasta m-a ajutat să-i găsesc  zâmbetul de final.
Celelalte fragmente din poveste stau şi ele sub semnul ploii, iar alte femei care s-au întors vă aşteaptă să le întâlniţi pe terasă la psi.

Fata morgana (4)

Trecuseră vreo două săptămâni din noaptea aceea în care alunecasem printre ploi şi trandafiri scuturaţi în volbura dinăuntrul meu şi lăsasem o uşă întredeschisă către vis, către lumina lui înşelătoare. Rutina îşi recucerise tronul de prinţesă ponosită, dar cu drepturi întemeiate şi depline.

Mergeam spre casă, mă prelingeam obosită şi amorţită de căldura după-amiezii. Căutam umbra castanilor de lângă drum. Răscoleam cerul cu ochii aşteptând ca vântul să astupe soarele cu un petec de nor. Arşiţa muşca din pământ, seca viaţa din toate vietăţile, măcina urmele de răbdare pe care le adunam cu greu. Mi-era dor de ploaie, de răcoarea ei, de sunetul ei monoton... Ştiam că-i cald şi în casă, dar promisiunea umbrei şi-a unei guri de apă rece mă trăgea înainte.

Locuiam la marginea unui orăşel, într-o zonă ce semăna mai mult a sat. Poarta avea mâner de metal, fierbinte la ora aceea din zi. Cu mintea rătăcind aiurea, visând la vacanţa ce se apropia, la răcoarea pădurilor, am intrat în curte, apoi în casă, unde erau câteva grade mai puţin decât afară şi, pentru o vreme, prea scurtă, am putut răsufla aer, nu foc.

Pentru o clipă am crezut că mintea îmi joacă o festă, că arşiţa venise din deşert, dintre nisipuri împreună cu fata morgana. Pe pervazul ferestrei ce dădea pe terasă se aprinsese o flacără, îngheţată în nemişcare sau, ca o rană, se închegase din petale sângerii un trandafir. Era ca şi cum jurnalul meu cu iluzii se deschisese şi scăpase afară un vis... şi în jurul meu se făcuse noapte, ploaia cadenţa o melodie despre iubiri stinse, iar din singura pată de lumină se aduna din petale scuturate, ca să-mi urce pe pervaz, floarea stacojie...

Mai aproape de pământ (3)

Cu astfel de gânduri se trezise. Lumina strecurată prin perdeaua demodată era slabă, ploaia contenise, dar cerul atârna greu la fereastră. Era duminică, putea să mai lenevească în pat, să-şi limpezească amintirile, să le ordoneze în sertare şi să tragă concluzii. Presimţea o nelinişte profundă, din acelea care îl obligau să ia hotărâri.

Viaţa lui se aşezase pe drumul pe care şi-l dorise şi n-ar fi vrut să facă schimbări. Îi era bine aşa, având câţiva prieteni cu care se întâlnea o dată, poate de două ori pe săptămână, cu slujba care îl ţinea ocupat şi de care era aproape mulţumit. Şi îi era bine şi în clipele când, singur şi netulburat, se scufunda în sine şi căuta să înţeleagă ce se mai petrecuse în adânc de la ultima explorare.

Înainte de a se întoarce spre casă o zărise, sau îşi închipuise că o zărise... Îi rămăsese în minte o imagine destul de neclară, închisă în penumbră. A avut senzaţia că se uită în oglindă, pentru că în spatele ochilor aceia stătea o inimă la fel de împietrită ca a lui. Era ca şi cum s-ar fi recunoscut, iar aceasta l-a umplut de uimire. Uimire pe care a găsit-o imediat scrisă şi pe chipul din faţa lui. S-a întors cu greu, ceva înăuntrul lui se împotrivea, şi era sigur că, dacă ar fi privit în urmă, în ochii ei s-ar fi oglindit iarăşi regretul lui. Oare era sufletul lui pereche? Gândul acesta venise cu un zâmbet ironic şi îl dădu repede la o parte.

Trebuia să ştie mai mult, trebuia să afle secretul care secase inima aceea, trebuia să se întoarcă acolo, la poarta la care ucisese aseară un trandafir. Şi nu era sigur că era acesta un lucru bun. Se temea pentru liniştea lui, se temea de amintiri de demult care trezite l-ar fi umplut nu de durere, ci de amar. Durerea murise o dată cu inima lui, dar rămăsese amarul, bine ţinut în frâu, atât de bine încât de cele mai multe ori uita de el.

Drumul lui avea înainte o răspântie. Pe o parte era viitorul aşa cum şi-l scrisese singur, fără surprize, fără supărări şi fără bucurii mari. Pe cealaltă parte ar păşi în necunoscut, ar trăi din nou, ar putea cunoaşte fericirea, dacă n-o fi doar o vorbă mare, sau ar întâlni iar deziluzia, cea care i-a stat alături mai statornică decât oricine sau orice. Pentru că, după ce a trecut de vârsta viselor mari, după ce i s-a ajustat lungimea aripilor şi înălţimea zborului, toate din jur s-au dovedit a fi mai aproape de pământ decât de cer.

În altă noapte, în altă ploaie… (2)

Inima îi era o scoică secată. Demult nu mai bătuse grăbită pentru cine ştie ce emoţie minoră, iar de sentimente profunde învăţase să se ascundă, să le evite. Nu reuşea întotdeauna, dar nimeni altcineva nu bănuia. Când se întâmpla să aibă vreo scăpare, ştia cum să o reprime, iar masca cea rece era rareori o minciună.

Nu înţelegea prea bine ce se întâmplase noaptea trecută. De ce umblase prin ploaie pe străzile înguste, încercând să găsească aproape disperat un petec de asfalt sau o piatră pe care să calce şi sfârşind cu noroiul întins de pe pantofi în sus pe pantaloni până la genunchi? De ce îşi zgâriase mâinile ca să culeagă un trandafir pe care ploaia îl arsese deja? Şi ce anume îl făcuse să se oprească? Lumina de la fereastră, melodia aceea care îi amintise de vremea când inima lui ştia încă să alerge sau umbra tăcută care părea să numere picăturile de ploaie ce cădeau în singurul petec de lumină de pe stradă?

S-a trezit acolo şi a simţit brusc frigul şi umezeala, a devenit conştient de apa care i se scurgea pe frunte, pe ochi, pe obraji, de trandafirul pe care îl ţinea stâns, fără milă pentru mâinile lui. L-a ucis cu ciudă, l-a scuturat petală cu petală, murmurând melodia aceea ce pusese stăpânire pe mintea lui.

Simţea privirea ei, chiar dacă stătea cu capul plecat, cu ochii închişi. Un gând ca un hohot scurt de râs i-a trecut fugar prin minte: umbrele aţintesc cu privirea… şi în clipa următoare a înţeles că ar vrea să-i pună un chip, să-i vadă seninul sau neliniştea, sau tristeţea…

Nu înţelegea prea bine ce se petrecuse, dar simţea că străzile acelea înguste îl vor chema înapoi, că paşii lui se vor supune… în altă noapte, în altă ploaie…

Lacrimi… petale de trandafir (1)

          Încă o noapte albă…Oare a câta?... Încă o pagină albă aşteptând cuvinte vii să se culce cuminţi, aliniate în rânduri drepte. Şi o melodie curgând la nesfârşit, o melodie tristă care îmi ia sufletul şi mi-l duce în adânc, acolo unde se nasc sentimentele, acolo unde nici cuvinte nu se găsesc, ca să le spună pe nume.

Versurile acelea ale cântecului, versuri despre iubiri stinse, nu mă ating pentru că demult nu mai cred în Ea. Când am întâlnit-o ultima oară nu i-am spus la revedere… nu  i-am spus nici adio… am lăsat-o să plece. N-o mai aştept, n-o mai doresc, nu-mi lipseşte. Dar melodia răscoleşte prin memoria sentimentelor, ispiteşte visări, stârneşte foşnet în pădurea gândului, deschide porţi zăvorâte cu lacăte grele.

Şi pentru că nu vor cuvintele să se îndure de noaptea mea albă, de foaia mea albă, de neliniştea din mine pe care ploaia măruntă de afară o creşte, ies pe terasă să număr picăturile care strălucesc în ochiul de lumină aruncat de la fereastră în faţa casei.

Într-aşa o noapte, când cerul îşi plânge remuşcările, ce nevoie ar împinge un suflet să rătăcească pe drum, la margine de lume? De ce s-ar prelinge ca o umbră pe la poarta mea, fredonând acelaşi cântec trist pe care l-am făcut refren la insomnia care mă bântuie? Fără vorbe, murmurând uşor, ca o şoaptă a întunericului, a scuturat în ochiul de lumină un trandafir. Întâi s-au scurs picăturile de ploaie cuprinse de petale stacojii într-o tandră îmbrăţişare, apoi petalele s-au desprins una câte una ca lacrimile ultimei iubiri şi s-au culcat cuminţi în singura pată de lumină. Melodia curgea odată cu ploaia, odată cu petalele, odată cu lacrimi neplânse în inima mea; îmi mângâia tristeţi… melodia, ori poate petalele, ori cel care, venit din memoria sentimentelor, le adusese pe toate…

În faţa mea, pe foaia albă se culcaseră cuminţi cuvintele, în două rânduri drepte: "Nu ştiu ce vrei, dar îmi placi. Nu pleca te rog. Eşti doar o iluzie, dar iluziile îmi răsfoiesc jurnalul destinului."

A fost o provocare, aceea de a scrie o poveste care să conţină citatul din final. Îi aparţine Elenei Costea, autoarea cărţii "Atracţie".