Cartea sufletului

Mă destram în file cum se destramă toamna în foi.

Ea poartă uneori pe copertă soarele, sleit de puteri, alteori niște nori în care lumina își face culcuș ca să aibă visătorii de unde s-o culeagă. Eu port cu încăpățânare în chip de copertă inima.

Și mă tot destram, filă cu filă, tril cu tril, aripă cu aripă, speranță cu speranță. Mă urmăresc un timp în siaj, fluturi naivi așteptând un semn că încă îmi sunt de folos. Nu toți se pierd, nu toți se rătăcesc. Pe cei norocoși îi adun de pe zboruri și îi îndes în călimară, să urzească fir de poveste, să țeasă dantelă de vers...

E atâta liniște în toată destrămarea acesta,

că, uite, a început să plouă, tot liniștit, de parcă și toamna s-ar feri să nu-mi tulbure fluturii cu prea mult zgomot.

Lăsând deoparte destrămările metaforice, tema propusă de Eddie se potrivește... copertă pe ceea ce voiam să vă povestesc.

Poezia pe care o sărbătoream acum vreo doi ani la zece mii de vizualizări a ajuns acum la o suta de mii. Și, chiar dacă am văzut-o crescând cu câteva zeci sau, mai răruț, sute de accesări zilnic, parcă tot nu îmi vine să cred. Le mulțumesc tuturor celor care, într-un fel sau altul, au promovat-o.

Pentru că titlul zicerii de azi e cartea sufletului și nu poezia sufletului, am să spun și despre o carte. Se va numi "Lecția de zbor", va avea 120-130 de pagini pline cu poezele din cele deja apărute pe blog, e în faza de corectură și e musai să fie gata mai devreme de luna mai, căci va fi mărturie la nunta fetei mele.

Ținând seama de toate cele de mai sus, prezic cu părere de rău că voi scrie sporadic spre deloc, doar când mi-or da destrămările pe dinafară, dar că, așa cum mă știu, un ochi tot am să mai arunc prin spațiul virtual, că dependența e mare și chiar dacă are antidot, eu una n-am găsit motiv să-l caut.

Știu că nu e marți, știu că n-am mai deschis cafeneaua de vreo doi ani, habar n-am dacă am să apuc să vă răspund la timp, asta în cazul în care voi răspundeți invitației, dar eu vă aștept la o ceașcă de gânduri aburinde și de vorbe calde ca să ne cunoaștem sau să ne recunoaștem.

Concis... și nu prea

Un menestrel ce poartă mască de bufon
mergea pe-alee, prin grădină, spre palat,
să întâlnească-n bal un sfetnic și-un baron
în timp ce-o intrigă de epocă l-a captivat.

Povestea asta are-o continuare
pe care nu v-o spun, căci nu o știu.
De-ați auzit-o undeva, în lumea mare,
aștept să mi-o șoptiți, iar eu s-o scriu.

Aș inventa, ca altădată,
istorii despre menestrei,
dar inspirația-i plecată
la bal cu pețitorii ei.

Ca să-mi mai spăl cele păcate,
link-uri aici, aici și-aici vă las
către povești adevărate
sau născociri dintr-un alt ceas.

Acum, c-am arătat cât de concis
se leagă-n versuri fără sens duzina,
mă-ntreb ca anacondele, bătu-le-ar vina,
cât e de grav și cât m-am compromis.

Și, ca să mă găsiți ușor
și să vă umpleți de mirare,
înscriu la Eddie-acest izvor
de cugetări nespus de-amare.
(2017)

Pururea tânăr (Forever Young)

Să dansăm cu stil, să dansăm un timp...

Raiul poate aştepta, cerul numai îl privim.

Sperând ce-i mai bun, aşteptăm ce-i mai rău.

Ai să ne arunci sau nu în hău?

Lasă-ne să murim tineri sau lasă-ne să trăim o veşnicie.

Nu-i a noastră puterea, dar nu spunem niciodată nicicând.

Jucându-ne în groapa cu nisip, viaţa e-o scurtă călătorie,

Muzica-i pentru omul plângând.

Poţi să-ţi închipui cum e cursa câştigătoare?

Întoarce feţele noastre strălucitoare către soare

Ne slăvim conducătorii într-un glas comun.

Muzica-i cântată de nebun.

Pururea tânăr

Vreau să rămân pururea tânăr

Chiar vrei să trăieşti pentru totdeauna?

O veşnicie şi încă una.

Unii sunt ca apa, alţii ard sublim,

Unii sunt o melodie, alţii sunt doar ritm.

Mai devreme sau mai târziu toţi vor pieri.

De ce nu rămân tineri, zi după zi?

E-atât de greu să trăieşti o viaţă fără un ţel.

Ca un cal bătrân, nu vreau să mă sting la fel.

Tinereţea-i ca diamantele lucind în lumină întruna,

Iar diamantele sunt pentru totdeauna.

Atâtea aventuri astăzi n-au putut să se întâmple,

Atâtea cântece am uitat să cântăm,

Atâtea visuri ivite din senin între tâmple!

Să se împlinească-am vrea să le lăsăm.

Pururea tânăr

Vreau să rămân pururea tânăr

Chiar vrei să trăieşti pentru totdeauna?

O veşnicie şi încă una.

Pururea tânăr

Vreau să rămân pururea tânăr

Chiar vrei să trăieşti pentru totdeauna?

Am tradus pentru provocarea de luni. Vă invit să citiţi şi alte gânduri despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pornind din tabelul găzduit de Eddie.

Stare de spirit

De Paşti, acum mulţi, mulţi ani, m-am întâlnit prima dată cu durerea. Durerea aceea venită din ireparabil, fără alt leac decât timpul, oarecum ineficient şi el pentru că amintirea revine an de an, răscolită de acordurile Învierii.

În 1986 Paştele a picat la începutul lunii mai. Ne amintim cu toţii aceasta din cauza accidentului de la Cernobîl. Au fost patru zile libere, ultima fiind duminica Paştelui. Am profitat de mini-vacanţă şi am mers împreună cu familia la Ceahlău, la Bica, bunica mea de pe mamă. Încerc să-mi amintesc zilele acelea, dar trecerea timpului le-a estompat. Ştiu că ne-am pregătit după tradiţie cu miel, cozonac şi pască, ouă roşii... Nu mai ţin minte cine ce a făcut, nici cum a crescut cozonacul, nici câte ouă au crăpat la fiert sau în ce culori au fost vopsite.

Chiar dacă zilele acelea s-au scufundat în uitare, Bica a fost şi a rămas pentru mine o a doua mamă. În vacanţele de vară petrecute an de an la ea, Bica a modelat cu vrere şi, poate, şi fără lutul sufletului meu. E greu să pun în cuvinte ce a însemnat Bica. Am încercat cândva într-"O casă bătrână" din care am să transcriu aici versurile în care mi-am amintit-o.

Şi fumul se leagă şi-n el îţi apare

bunica iubită cu inima mare,

care-a cuprins copiii, nepoţii,

şi cei ce-au păşit pragul casei, cu toţii.

Auzi înc-odată râsul ei plin de viaţă

şi simţi mângâierea cea dulce pe faţă,

şi grija, şi sfatul, şi vorba-nţeleaptă,

şi acul şi aţa în mâini prima dată,

vacanţa cea mare cu miros de şerbet,

dulceţuri alese închise-n bufet.

Şi vezi, în trecut, aburi moi de cafea

ce taine ascund, voci de catifea,

uitate demult, şoptind de dureri

şi vorbele ei ce-aduc mângâieri.

Mă întorc la începutul de mai al anului 1986. Probabil că sâmbătă seara am fost la slujba de Înviere, dar şi peste această amintire s-au suprapus alte slujbe de Înviere la care am fost înainte şi după aceea în curtea bisericii din Ceahlău, un loc al liniştii chiar şi atunci când tot satul se adună înăuntru, cei vii alături de cei plecaţi, dar prezenţi în inimile celor care aprind lumânări pe morminte.

Duminică, după masa de prânz la care ne-am înfruptat din toate bucatele pregătite, ne-am urcat în maşină şi ne-am întors acasă, la Iaşi. A doua zi trebuia să fim cei mari la serviciu, cei mici la şcoală. Pe Bica am lăsat-o cu o colică biliară sau cum îi spunea ea, o criză de fiere. Nu era prima dată că i se întâmpla şi eram şi noi, şi ea încredinţaţi că în două-trei zile va fi din nou sănătoasă. Seara am primit un telefon. Bica murise în somn. Peste câteva zile trebuia să împlinească şaizeci şi cinci de ani.

Luni am făcut cale întoarsă după ce ne-am aprovizionat cu cele necesare pentru înmormântare şi praznic, cine ştie cum, în anii aceia în care alimentele erau "raţionalizate".

Atunci m-am întâlnit prima dată cu durerea aceea adâncă ce parcă te trage înspre pământ ca o piatră pe suflet. Mi-era milă de Bica, de cât de puţin rămăsese din femeia energică şi plină de viaţă. Mi-era milă de mama. O priveam plângând şi mi-era milă. Nu îndrăzneam să încerc să înţeleg ce era în inima ei.

La înmormântare, în loc de "Veşnica pomenire", preotul şi dascălii au cântat "Hristos a înviat"...

În fiecare an, de Înviere la miezul nopţii, ascult "Hristos a înviat" şi-mi amintesc, printre lacrimi, de Bica.

Bunica

A plecat dincolo de cuvinte

Într-o seară de mai,

O păstrez în inimă, în minte

Ca pe-un colţ de rai.

A luat cuvintele cu ea

Şi le-a făcut de lut,

Apoi copilăria mea

A plâns şi a tăcut.

Acum încerc să modelez

Din lutul îndărătnic,

Să spun cuvintele cu miez

Şi să le-aprind în sfeştnic.

În palidă lumina lor

Să-i văd chipul zâmbind,

Să-mi treacă doar puţin de dor

Când candelă-i aprind.

Nu sunt cuvinte să-i măsoare

Hohotul plin de râs,

Iubirea cea ocrotitoare

În care m-a cuprins.

Somnul nu l-a înduplecat

Cu basmul ce vrăjeşte,

Dar pentru mine a creat

O lume de poveste.

Iar sfaturile ei de-atunci

Încă-mi răsar în minte,

Le trec uşor şi către prunci

Şi-i mulţumesc cuminte.

I-aş mulţumi de-aş mai putea

Pentru învăţătură.

Când aţa mi se încâlcea

La prima-mpunsătură

Mi-a arătat cum să întind

Pe pânză flori alese

Şi cum culorile se prind

Cu acul care ţese.

În seri de vară cu visare,

Cu muzică şi-o carte

Ţinută-n mâini de fiecare

Zburam către departe

Şi-apoi ne întorceam din zbor

Şi împărţeam cuvinte,

Iar astăzi mi-e atât de dor 

Să mi le-aduc aminte!

A luat cuvintele cu ea

Când a plecat de-acasă.

S-a stins copilăria mea,

Tăcerea-i grea şi-apasă...

(2012)

Alte stări de spirit, mai voiase, sper, se adună în tabel la Eddie.

Închipuiri

Costin-Liviu Barnaru şedea adâncit în gânduri în fotoliul din faţa ferestrei camerei de hotel. Asfinţitul astrului portocaliu care dădea viaţă planetei pe care se afla în acea zi îi captase atenţia pentru câteva minute, dar în scurt timp problema care îl preocupa pusese din nou stăpânire pe mintea lui şi, din păcate, nu reuşea să-i găsească o rezolvare. Mai degrabă ar fi reuşit să dezlege nodul gordian cu mâinile goale.

Cutreierase galaxia în lung şi-n lat, în sus şi-n jos, cruciş şi curmeziş, mânat de munca şi pasiunea lui. Văzuse lumile cele noi, învechite de-acum. Din lucrarea sa "Influenţa mediului asupra firii umane" lipsea un singur capitol, o singură lume. Se apropia de sfârşitul călătoriilor. Şi al călătoriei. Timpul nu-i mai era prieten, iar toate încercările lui de a ajunge pe Impulsair se sfârşiseră cu eşecuri. Nici nu era de mirare acest fapt. Pentru că nimeni nu intrase vreodată pe planetă de câteva sute de ani tereştri, încă de la încheierea războiului care avusese loc acolo în primii ani de colonizare. Nici măcar localnicii care, dintr-un motiv sau altul, alegeau să o părăsească nu primeau permisiunea de a reveni acasă.

Cândva, în zorii civilizaţiei, omul preistoric a început să strângă... pietricele colorate, primele monede. Apoi monedele au căpătat strălucirea bronzului, argintului, aurului, iar grămezile adunate au crescut, aşa cum a crescut şi dorinţa omului de a avea, până când această trăsătură a devenit dominanta speciei umane. Într-un anumit moment al evoluţiei sale omul a încetat să fie, a încetat să afle, a încetat să ştie. Omul modern are. Şi ca să aibă ori ca să aibă mai mult a renunţat la vechile, demodatele valori morale.

Pe Impulsair, la sfârşitul războiului, graniţele interplanetare au fost închise şi "a avea" a fost cu desăvârşire interzis. După atâtea generaţii, impulsairienii pierduseră cu totul noţiunea de proprietate. Iar cei care conduceau planeta aveau obligaţia să vegheze şi să prevină orice contaminare cu această idee nesănătoasă pentru societate.

Tot ce se petrecea pe Impulsair îi era cunoscut. Cenzura funcţiona într-un singur sens. Autorităţile locale lăsau pe oricine şi orice să răzbată în afară, dar nu primeau nimic înăuntru. Nimic. Niciun cuvânt, niciun gând. Cu atât mai puţin l-ar fi primit pe el. Iar el era atât de curios! Voia să vadă cu ochii lui minunea aceea de lume. Să vorbească cu oamenii, să-i întrebe, să-i înţeleagă şi, mai presus de orice, să afle dacă erau cu adevărat mulţumiţi. Pentru că aceasta ar fi însemnat că omenirea are încă viitor.

Costin-Liviu Barnaru şi Impulsair sunt anagramări din care puteţi deduce părerea mea despre viitorul omenirii. Sper să n-am dreptate.
Alte închipuiri, poate mai optimiste, puteţi citi aici.

Cochilia

Învelim miezul unui gând cu o convenţie numită cuvânt. Cuvântul e o coajă subţire, o scoică goală. Îi dăm drumul în lume, în sunet trecător ori în mai durabila urmă a unui instrument de scris.
Gândul călătoreşte între oameni în forma aceasta abstractizată. Ajunsă la destinaţie, cochilia e umplută iarăşi cu miez. Identic, asemănător sau diferit...

Scoici pentru visuri

Las cuvintele să picure în lume
ca din rana sângerândă a visării,
sa dea gândurilor mele nume
şi să pună verbe pe aripa zării.

Poate nu s-or pierde toate printre şoapte,
poate ai să prinzi vreun înţeles ascuns
din acele vorbe în vers înşirate,
înţeles la care nici eu n-am ajuns.

Că de-am scurs visarea mea de lacrimi
şi de hohote de râs sau zâmbet, bucuria,
de-am dansat pe ritmul unor patimi
sau, încrâncenată, cu mânia,

când cuvintele s-au depărtat mine
au rămas doar scoici secate de-nţeles,
deşi zămislite-au fost atât de pline.
Şi acum din ele ai de-ales

cochilia care vine ca turnată
peste gândul de ieri dimineaţă,
peste o poveste demult întâmplată,
peste visuri dragi şi peste viaţă.
(2010)

Culegeţi şi alte cochilii pe ţărm la Eddie.

Stele

Nu deschid televizorul de câţiva ani. Nu-l deschid eu, îl deschid alţii. Nu mă uit la televizor, dar îl aud.

De vreo săptămână, poate două, aud în fiecare seară discuţii interminabile despre ora de religie. Şi mă enervez. Pentru că cele două tabere nu vor ajunge vreodată la consens. N-am să-mi exprim părerea. Cititorii mei o ştiu, aşa cum ştiu că nu vreau să polemizez pe o temă în care sintagma "libertatea conştiinţei" şi toleranţa sunt singurele lucruri importante după părerea mea.

De vreo săptămână, poate două, aud în fiecare seară că o anume televiziune e lider de audienţă pe perioada unui show bun exact pentru spălat pe creier. Şi mă enervez. Mă enervez pentru că o instituţie care ar trebui să promoveze cultura şi să aprindă o luminiţă în minţile privitorilor (şi ascultătorilor) nu face decât să îndobitocească şi are neobrăzarea de a se lăuda cu măreaţa realizare.

Stele reale, oameni talentaţi, şi stele de mucava îşi aduc aportul pentru că emisiunea are rating. E important să fii "pe sticlă". Aduce bani. Emisiunea are rating pentru că stelele îşi aduc aportul... Dacă emisiunea are rating, aduce bani. Un cerc vicios. Care viciază. Banii sunt cuvântul cheie. Singurul zeu căruia i se închină toată omenirea.

Încercam să leg aceste gânduri de stelele provocării de azi în timp ce găteam în bucătărie. M-a prins noaptea printre oale şi cratiţe. Am ieşit în curte. Am privit cerul printre ramurile copacilor. Şi mi-am amintit o altă seară, la munte, în miez de iarnă, acum douăzeci şi şapte de ani, când am scris:

Linişte

Copacii au stele pe vârfuri
Şi vântul le leagănă.
Luna s-a suit pe un munte,
Mă tem c-o să se rostogolească.
Ascult… cântă un greier
În inima mea
Şi-i atâta linişte…
(1988)

Oglinzi de stele - cei care au răspuns provocării de săptămâna aceasta şi s-au înscris în tabel la Eddie.

Dincolo de nume

Ne cresc şi ne educă oameni, învăţăm de la oameni, trăim printre oameni, citim, ascultăm, privim oameni. Suntem în mare parte ceea ce alţi oameni au pus în noi. Iar ei sunt în mare parte ceea ce alţi oameni, poate şi noi, au pus în ei.

În mare parte... Există în fiecare dintre noi câte ceva ce ne face diferiţi, un strop de originalitate, un gând negândit înante, un punct de vedere nou, o altă perspectivă asupra lumii. Dar stropul acesta de originalitate e înecat de prejudecăţi, de convenţii sociale, de ereditatea noastră culturală, fără intenţie şi, de cele mai multe ori, fără ca măcar să ne dăm seama cât de mult din atitudinea şi acţiunile noastre sunt influenţate de ceea ce am fost învăţaţi să fim.

Nu e nimic rău în a te conforma regulilor. O cale bătătorită înlesneşte succesul, dă siguranţă, ne ajută să ne întâlnim la răscruci şi să ne strângem mâinile, sau rândurile, după caz, după nevoi...

Din când în când un om se scutură de toată sau numai de o parte din moştenirea aceasta şi priveşte în jur cu ochi noi, limpezi şi îşi leagă experienţele anterioare într-un alt fel decât a făcut-o până atunci. Alte concluzii se rostogolesc întocmai ca bulgărele de zăpadă, iar lumea capătă înţelesuri noi, surprinzătoare. Trec generaţii până când bulgărele creşte îndeajuns ca să fie băgat în seamă, dar atunci când se întâmplă cad prejudecăţi. Câteodată le înlocuiesc altele, cu un pas mai aproape de adevăr...

Din când în când mă scutur şi eu de bagaje şi încerc să privesc lumea cu ochi noi, limpezi, să văd lucruri, oameni, întâmplări dincolo de numele lor. E un exerciţiu interesant, cu concluzii surprinzătoare. Nu mă răzvrătesc, trăiesc conformându-mă regulilor, dar pot alege din grămadă câteva prejudecăţi. Cândva, în viitor, acestea vor dispărea. Pentru că nu sunt singură. Alţii au lansat deja bulgării. Poate că şi eu am aruncat un bulgăre... în mintea copiilor mei.

Provocarea lansată de Claudia scrisă cu o săptămână întârziere, o idee care stă la dospit de ceva vreme. Gânduri dincolo de nume în alte viziuni se regăsesc în tabelul găzduit de Eddie.

Ceainicul

Din ceainicul amintirilor răsare un tablou...

Cândva, demult, în timp ce un acul pick-up-ului umplea odaia şi inima cu Valsurile lui Chopin, iar aburii de ceai negru se întrepătrundeau cu fumul albăstrui de ţigară într-o dantelă transparentă, un surâs veghea orele târzii şi picura dulcea otravă a iubirii în sufletul meu tânăr şi naiv. O poveste de iubire niciodată începută, ca o aripă de vis împrăştiată de lumina crudă a zilei, o vreme a bucuriei, a speranţei şi a durerii, împletite într-un tot aproape de neînţeles... toate acestea au devenit zece ani mai târziu

Chopin, ceai negru şi-o ţigară

Iubirea noastră a trăit
un timp… un an sau poate-o seară.
Chopin, ceai negru şi-o ţigară
ne-au fost prieteni, ne-au păzit.

Când, mai întâi, ne-am întâlnit
într-o odaie amândoi
am stat de veghe-ascunşi de ploi,
privind în noi spre infinit.

Ne-am încălzit în seara lungă
cu un ceai negru şi amar,
în aburi de mărgăritar
lăsând iubirea să ne-ajungă.

Am mai aprins şi o ţigară
şi fumul albăstrui ne-a dus
prin clipele de la apus
într-a visării dulce ţară.

Şi răsuna ca într-o vrajă,
de peste tot, de nicăieri,
Chopin în blânde adieri,
iar noi stăteam iubirii strajă.

Demult în lume ai plecat,
ţigara-i stinsă, ceaiul rece,
iar la pian nu mai petrece
Chopin în valsuri de-altădat’.

Odaia inimii-i pustie
şi numai amintiri sihastre,
un abur cald, fumuri albastre,
cântecul vechi sunt pe vecie…

Din amintiri va să-mi răsară
şi dor trecut să-mi reînvie,
cât mi-ar fi ora de târzie,
Chpin, ceai negru şi-o ţigară...
(1999)

Alte gânduri ieşite din aburul aromat al ceainicului s-au condensat în tabelul deschis la Eddie.

Noiembrie

1 noiembrie

2 noiembrie

3 noiembrie

3 noiembrie

3 noiembrie

3 noiembrie

3 noiembrie

Vântul rece de noiembrie (Cold November Wind)

Willie Nelson - Cold November wind by KnochensaegeWMR

Un vânt rece de noiembrie poate sufletul să-ţi sfâşie...

Până şi frunzele se-ascund toate de vântul de noiembrie.

După căldura verii şi tandreţea din toamnă

vântul rece de noiembrie taie adânc dintr-o toană.

Pentru vântul rece de noiembrie nu eşti niciodată pregătit.

Credeai că iubirea te înconjoară până când vântul te-a găsit.

După căldura unei iubirii care te-a pătruns, te-a cuprins,

vântul rece de noiembrie te-a aruncat şi nimic nu te-a prins

Ne întrebăm de ce anotimpurile iubirii se schimbă când frigul ne sfâşie.

Poate că iubirea ne-a fost smulsă de vântul rece de noiembrie.

După căldura verii şi tandreţea din toamnă

vântul rece de noiembrie taie adânc dintr-o toană.

Ne întrebăm de ce anotimpurile iubirii se schimbă când frigul ne sfâşie.

Poate că iubirea ne-a fost smulsă de vântul rece de noiembrie.

Căutam o imagine pentru poezia scrisă pentru provocarea de luni când atenţia mi-a fost atrasă de versurile acestui cântec. Am căutat melodia şi am fost cucerită de blândeţea interpretării, de vraja instrumentelor... Şi pentru că e aproape de tema provocării, cântecul, însoţit de traducerea versurilor, se înscrie în tabel la Eddie, de unde vă invit să străbateţi toate cărările lui noiembrie.

Inel cu diamant (Diamond Ring)

Inel cu diamant purtat pe mâna ta

va spune lumii-ntregi că eşti numai a mea.

Inel cu diamant, inel cu diamant...

Eşti universul meu, iubito, inel cu diamant.

Trandafir roşu adus acasă pentru tine,

trandafir sângeriu îmi spune că eşti adevărată.

Trandafir roşu ca o flacără ce creşte în mine,

trandafir roşu, floare însângerată.

Când ţi-e foame, am să-ţi fiu hrană,

când ţi-e sete bea dintr-a iubirii mele cană,

când plângi am să mă fac lacrimă pentru tine,

nu e nimic ce n-aş face ca să-ţi fie bine.

Nu ştii că în fiecare noapte, când dormi, sângerez

fiindcă nu ştiu dacă mă visezi?

Vreau să fiu universul tău...

Inel cu diamant purtat pe mâna ta

va spune lumii-ntregi că eşti numai a mea.

Inel cu diamant, inel cu diamant...

Eşti universul meu, iubito, inel cu diamant,

eşti universul meu, dragă, inel cu diamant,

sunt regele tău, eşti regina mea,

m-ai înlănţuit c-un legământ, purtând un inel cu diamant...

Un cântec drag (cei care mă citiţi de mai multă vreme ştiţi) aştepta clipa potrivită şi oarece inspiraţie pentru a-i traduce versurile în română. A fost primul lucru care mi-a venit în minte când am văzut provocarea şi n-am găsit vreun motiv să rezist tentaţiei. Alte diamante strălucitoare sunt expuse în vitrină la Eddie.

Călătorind

Viaţa întreagă-i o călătorie

căreia, dinainte, nu-i ştim itinerariul.

Cu toate-acestea ne îmbie

teama, curajul să-i aflăm scenariul.

Îl scriem singuri pas cu pas,

cu gândul şi cuvântul îl croim,

ne căutăm norocul de pripas.

Întâi visăm, pe urmă făptuim.

Dar sunt şi visători a căror faptă

trece cuvântul în sunet şi în vers

şi inimii îi cântă despre viaţa toată

a unui singur om, iscând un univers.

Azi vă invit să vă lăsaţi în voia

a două melodii, purtaţi de mână

în universul ce trăieşte înapoia

faţadelor. Simţirea ne rămână.

E viaţa mea (It's My Life)

Acesta nu-i un cântec despre cei cu inima frântă,

Despre cei ce-şi plâng de milă, căci în ei nimic nu cântă

N-am de gând doar o faţă-n mulţime să fiu

Îmi veţi auzi vocea când am să strig că sunt viu.

E viaţa mea

Acum, nu când n-are să fie

N-am să trăiesc o veşnicie

Vreau să trăiesc acum cât sunt viu.

E viaţa mea

Inima mi-e deschisă ca o autostradă

Trăiesc “În felul meu” Frankie poate să vină să vadă

Vreau să trăiesc acum cât sunt viu

Fiindcă e viaţa mea.

E-un cântec despre cel hotărât, curajos

Despre Tommy şi Gina care n-au fost mai prejos

Mâine va fi mai greu, nu faceţi vreo greşeală

Norocul ni-l facem singuri, nu-i nicio îndoială.

E viaţa mea

Acum, nu când n-are să fie

N-am să trăiesc o veşnicie

Vreau să trăiesc acum cât sunt viu.

E viaţa mea

Inima mi-e deschisă ca o autostradă

Trăiesc “În felul meu” Frankie poate să vină să vadă

Vreau să trăiesc acum cât sunt viu

Fiindcă e viaţa mea.

Fii mândru, nu te plânge

Când ţi se cere socoteală şi-apoi

Nu te supune, nu te frânge

Nu da înapoi

E viaţa mea

Acum, nu când n-are să fie

N-am să trăiesc o veşnicie

Vreau să trăiesc acum cât sunt viu.

E viaţa mea

Inima mi-e deschisă ca o autostradă

Trăiesc “În felul meu” Frankie poate să vină să vadă

Vreau să trăiesc acum cât sunt viu

Fiindcă e viaţa mea.

În felul meu (My way)

Acum, mai e puţin,

Cortina cade ultima dată

Şi, clar, vreau să susţin

Că întâmplarea mi-e-adevărată.

Mi-a fost timpul preaplin,

Am străbătut alt drum mereu

Şi-am mers, mai mult de-atât, în felul meu.

Regrete, am câteva,

Dar iarăşi spun, sunt prea puţine,

Făcând tot ce-a trebuit, fără ocol şi cât mai bine,

Croind tipar de drum, pas după pas, pe-acest traseu

Şi-am mers, mai mult de-atât, în felul meu.

S-a întâmplat să muşc mai mult

Şi-am mestecat ceva mai greu,

Dar îndoieli, dac-am avut,

Am judecat şi n-am crezut,

Nu m-am ascuns, le-am înfruntat în felul meu.

Iubind, am râs şi-am plâns,

După căderi, izbânzi depline...

Acum, lacrimi s-au stins şi toate mi-s dragi într-adins,

Că ştiu că-mi aparţin şi pot să spun fără ruşine:

“O, nu, o, nu, nu-s eu, în felul meu!”

Şi ce-i un om, ce-am devenit?

Dacă nu eu, m-am risipit!

Spunând ce sunt cu-adevărat,

Nu gând de om îngenunchiat,

Am încasat ce mi s-a dat

În felul meu.

Toţi călătorii acestei provocări
au punctul terminus al căutării lor
acolo unde duc mereu cărări...
Nu Roma, ci tabelul de la Eddie din pridvor.