Închipuiri

Costin-Liviu Barnaru şedea adâncit în gânduri în fotoliul din faţa ferestrei camerei de hotel. Asfinţitul astrului portocaliu care dădea viaţă planetei pe care se afla în acea zi îi captase atenţia pentru câteva minute, dar în scurt timp problema care îl preocupa pusese din nou stăpânire pe mintea lui şi, din păcate, nu reuşea să-i găsească o rezolvare. Mai degrabă ar fi reuşit să dezlege nodul gordian cu mâinile goale.

Cutreierase galaxia în lung şi-n lat, în sus şi-n jos, cruciş şi curmeziş, mânat de munca şi pasiunea lui. Văzuse lumile cele noi, învechite de-acum. Din lucrarea sa "Influenţa mediului asupra firii umane" lipsea un singur capitol, o singură lume. Se apropia de sfârşitul călătoriilor. Şi al călătoriei. Timpul nu-i mai era prieten, iar toate încercările lui de a ajunge pe Impulsair se sfârşiseră cu eşecuri. Nici nu era de mirare acest fapt. Pentru că nimeni nu intrase vreodată pe planetă de câteva sute de ani tereştri, încă de la încheierea războiului care avusese loc acolo în primii ani de colonizare. Nici măcar localnicii care, dintr-un motiv sau altul, alegeau să o părăsească nu primeau permisiunea de a reveni acasă.

Cândva, în zorii civilizaţiei, omul preistoric a început să strângă... pietricele colorate, primele monede. Apoi monedele au căpătat strălucirea bronzului, argintului, aurului, iar grămezile adunate au crescut, aşa cum a crescut şi dorinţa omului de a avea, până când această trăsătură a devenit dominanta speciei umane. Într-un anumit moment al evoluţiei sale omul a încetat să fie, a încetat să afle, a încetat să ştie. Omul modern are. Şi ca să aibă ori ca să aibă mai mult a renunţat la vechile, demodatele valori morale.

Pe Impulsair, la sfârşitul războiului, graniţele interplanetare au fost închise şi "a avea" a fost cu desăvârşire interzis. După atâtea generaţii, impulsairienii pierduseră cu totul noţiunea de proprietate. Iar cei care conduceau planeta aveau obligaţia să vegheze şi să prevină orice contaminare cu această idee nesănătoasă pentru societate.

Tot ce se petrecea pe Impulsair îi era cunoscut. Cenzura funcţiona într-un singur sens. Autorităţile locale lăsau pe oricine şi orice să răzbată în afară, dar nu primeau nimic înăuntru. Nimic. Niciun cuvânt, niciun gând. Cu atât mai puţin l-ar fi primit pe el. Iar el era atât de curios! Voia să vadă cu ochii lui minunea aceea de lume. Să vorbească cu oamenii, să-i întrebe, să-i înţeleagă şi, mai presus de orice, să afle dacă erau cu adevărat mulţumiţi. Pentru că aceasta ar fi însemnat că omenirea are încă viitor.

Costin-Liviu Barnaru şi Impulsair sunt anagramări din care puteţi deduce părerea mea despre viitorul omenirii. Sper să n-am dreptate.
Alte închipuiri, poate mai optimiste, puteţi citi aici.

Întâmplare... programată

În urmă cu doi ani îşi terminase studiile şi începuse să-şi clădească o carieră cu pasiune şi cu bucuria împlinirii venită din faptul că profesia îi venea ca o mănuşă potrivită, nici largă, nici prea strâmtă, ci croită exact pe măsura lui. Era pe cale să devină expert programator. După anii studenţiei petrecuţi între colegi şi prieteni, cu nopţi de studiu intens alternând cu altele de distracţie tinerească, munca serioasă şi susţinută din debutul carierei îi adusese, în afară de satisfacţii, multă oboseală şi îl prinsese într-un cerc din care nu găsea ieşirea. Din ce în ce mai des simţea apăsarea singurătăţii, seara, atunci când se retrăgea în locuinţa sa confortabilă. 

De aceea se afla astăzi în faţa terminalului de la evidenţa populaţiei, completând o cerere. Programul îi va găsi partenera de viaţă perfectă, dintre toate domnişoarele care hotărâseră, la fel ca şi el, că doresc să înceapă o familie. În următoarea lună programul va aranja întâlnirea lor. Total întâmplătoare. Era sigur o va recunoaşte dintr-o mie pe viitoarea sa soţie, că se vor îndrăgosti la prima vedere, că povestea lor va continua aşa cum se încheiau basmele din copilărie cu "vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi". Programul nu greşea niciodată. Îl aştepta o viaţă tihnită, în siguranţă, alături de o femeie calmă şi caldă, aşa cum îşi imaginase de atâtea ori.

Trecuse mai mult de o săptămână de când completase cererea. În oraş se desfăşura Festivalul Educaţiei, o manifestare care se repeta anual de la începutul mileniului. Era o mare sărbătoare culturală care includea spectacole de teatru, operă, concerte, mese rotunde pe teme diverse, concursuri, lansări de opere literare şi reunea artişti, profesori, celebrităţi şi public, proveniţi din toate colţurile cunoscute ale Universului. Oraşul trăia, respira, se revărsa şi se strângea pe cele câteva străzi istorice din centru, ca şi în sălile noi şi moderne. El îşi alesese câteva spectacole şi-şi cumpărase din timp bilete. 

În seara aceea a intrat în sală cu aproape o oră mai devreme ca să evite aglomeraţia, şi-a căutat locul şi s-a pregătit să aştepte răbdător având promisiunea unei seri de adevărată desfătare, ţinând seama de artiştii care erau aşteptaţi pe scenă. În dreapta lui s-au aşezat două tinere femei, una liniştită, timidă, cu trăsături regulate, dar şterse, cealaltă exuberantă, veselă, cu foc în privire, căutând în jur neliniştită următoarea idee, următoarea întâmplare, următoarea provocare. Ea trebuia să fie! Au schimbat un surâs şi au ieşit din sală, ţinându-se de mână, împotriva curentului, uitând amândoi de ce veniseră.

Au urmat câteva luni în care timpul părea că se măsoară în nu în secunde, ore sau zile, ci în intensitatea sentimentelor lor, câteva luni în care restul lumii îşi pierduse rostul şi dispăruse în depărtări nebănuite, în timp ce ei se scufundaseră unul în celălalt. Nimic nu-i mai amintea de dorinţa lui de tihnă fiindcă pasiuni nebănuite îi aprindeau în minte imagini ale unui viitor plin de iubire şi neprevăzut. Erau făcuţi unul pentru celălalt şi, pentru a pecetlui legătura lor, nu mai era nevoie decât de un singur lucru: încă o cerere semnată de amândoi la evidenţa populaţiei.

Spre marea lui mirare Programul nu le-a aprobat cererea. Au primit întâi un avertisment care le indica totala nepotrivire a temperamentelor şi a idealurilor lor, apoi două opţiuni: "Ignoră avertismentul" şi "Renunţă la cerere". Cu siguranţă că Programul se înşela! Nimic n-ar fi putut opri vârtejul iubirii lor! Nimic nu le-ar fi putut sta în cale! Au ales prima opţiune şi cererea le-a fost aprobată.

Următorul an a fost cea mai frumoasă, mai împlinită perioadă din toată viaţa lui. Nu-şi amintea ca vreodată să mai fi simţit că are tot ce-şi doreşte, să fi crezut cu mai deplină convingere că fericirea există şi că e starea normală a oricărei fiinţe capabile să gândească şi să iubească. De aceea vestea că ea a acceptat o slujbă pe o altă planetă a venit ca un trăznet. Separarea i se părea de neconceput, iar el nu putea să renunţe la cariera pe care şi-o construise cu atâta perseverenţă şi pasiune. Disputa a fost la fel de aprinsă cum le fusese întotdeauna iubirea şi s-a încheiat cu un tunet. Nu ştia dacă sunetul acela care îi răsuna în urechi era zgomotul uşii trântite de ea la plecare sau explozia din sufletul lui spulberat într-o mie de zări.

Rătăcea pe străzi cu sufletul pustiu. În faţa lui un bărbat şi o femeie ţinându-se de mână. În mintea lui aceeaşi tristeţe, aceleaşi gânduri învârtite şi răsucite pe toate părţile. Femeia l-a privit o clipă şi i-a surâs a recunoaştere. Parcă şi el o cunoştea. Era cealaltă, cea timidă, liniştită, ştearsă. S-a oprit să-l aştepte. Au intrat toţi trei într-o cafenea. L-a întrebat dacă mai ştie ceva despre prietena ei, fosta lui soţie. Nu, nu ştia nimic. Nici ea nu mai auzise nimic. I-a spus apoi că făcuse cererea la evidenţa populaţiei şi că, timidă fiind, îşi rugase prietena să o însoţească peste tot în zilele ce au urmat, că prietena ei îl plăcuse şi că o convinsese să renunţe la el. Programul îi găsise şi ei între timp un partener potrivit. Împreună vor avea o viaţă tihnită, aşa cum îşi dorise şi el înainte ca vârtejul care-i fusese soţie să-i sucească minţile şi lumea. Programul nu greşea niciodată.

Rătăcea pe străzi cu sufletul pustiu. Nu regreta nimic. N-ar fi schimbat nimic nici dacă ar fi putut.

Oare chiar nu greşea Programul niciodată? Oare n-ar trebui refăcut Programul? Oare chiar era nevoie de Program?

Tot programate sunt întâlnirile duzinei şi cele de la psi-luneli. Ştim cele douăsprezece cuvinte sau titlul de deasupra scrierii. Restul e întâmplare. Şi pentru mine, şi pentru ei, cei înscrişi la psi în tabel.

Priveşte către viitor!

"Dragul meu,

Mâine mă vor judeca. Vor hotărî dacă eu sunt clona sau sunt cea adevărată.

Stau de patru luni între cei patru pereţi albi care îmi amintesc atât de bine de prima parte a vieţii mele. De fapt, de cea mai mare parte a vieţii mele... Am locuit timp de douăzeci şi patru de ani în Sanatoriul situat la mare depărtare de orice aşezare omenească, izolată într-o cameră fără ferestre, luminată artificial şaisprezece ore zilnic. Am văzut doar câteva figuri omeneşti în toţi acei ani, cele ale personalului de îngrijire, şi am cunoscut cu adevărat un singur om, pe Profesor. De la el am învăţat tot ce ştiu. Când am ieşit din Sanatoriu am ajuns la concluzia că Profesorul era un mare erudit pentru că nu e nimic în lume despre care să nu-mi fi povestit măcar în treacăt. I-a fost greu, îmi dau seama acum, să mă facă să văd cu ochii minţii toate minunile de afară. Singura diferenţă copleşitoare a fost că în realitate toate lucrurile sunt mult mai strălucitoare decât mi le-am imaginat.

Lui îi datorez viaţa mea în libertate, el a sădit în mine sămânţa dorului şi a setei de cunoaştere. Apoi m-a vizitat în ceasurile de întuneric şi m-a scos pe furiş din Sanatoriu. Atunci i-am auzit glasul pentru ultima oară: "Eşti pregătită... Du-te şi-ţi împlineşte destinul!" M-a îmbrăţişat şi a dispărut în noapte.

Despre mirările mele şi despre încântarea cu care am descoperit lumea mi-ar fi tare drag să povestesc, dar mi-ar trebui mai mult decât ceasurile rămase până la judecată. Aşa că am să ţin cărarea dreaptă a întâmplării mele. Ai înţeles mai dinainte că eu sunt clona, că socrii tăi m-au comandat Sanatoriului ca poliţă de asigurare pentru viaţa şi sănătatea fiicei lor atunci când ea avea doar un an. Ea a crescut înconjurată de dragostea lor, eu de patru pereţi fără ferestre. Ea avea în faţă un viitor colorat de lumina soarelui, eu am avut doar un prezent cenuşiu cu şaisprezece ore de lumină artificială alternând cu cele opt de întuneric deplin. Ea a trăit printre prieteni, eu l-am cunoscut doar pe Profesor.

N-a trebuit să o caut, Profesorul îmi dăduse adresa ei, adresa voastră. N-a fost mirată când m-a văzut. Aflase de dispariţia mea din Sanatoriu. Uimirea i s-a întipărit pe chip abia atunci când otrava din ceai i-a înţepenit muşchii. Am chemat ambulanţa, au reuşit să o menţină în viaţă, dar cu toate eforturile depuse, a rămas în comă profundă. Bineînţeles că am susţinut că ea e clona şi că şocul provocat de lovitura la cap m-a lăsat cu o amnezie destul de selectivă, după cum au constatat doctorii. Acum e în locul meu la Sanatoriu. Ea nu va trebui să îndure singurătatea şi lipsa de speranţă.

M-am integrat repede în familie, dar numai în aparenţă. Aveam resentimente faţă de cei care îmi dăduseră, pe lângă bagajul genetic, un destin atât de crud. Nu le-am putut ţine ascunse şi îndoielile lor în privinţa mea au crescut.

În schimb, tu m-ai susţinut în această încercare. Cred că ai ştiut mereu că eu sunt cealaltă. Te-am prins privindu-mă pe furiş, măsurându-mi gesturile la început, descoperindu-mă apoi pe dinăuntru emoţie cu emoţie, gând cu gând. Am înţeles că m-ai acceptat pentru că mă preferai pe mine, pentru că mă voiai mai mult decât pe ea. N-am ştiut de ce şi nici n-am vrut să ştiu. Apoi, într-o zi, am ştiut că mă iubeşti. Şi tot atunci am început să învăţ cum să fiu fericită. Cu paşi mici şi nesiguri, aşa cum învaţă copiii mersul. Când ei m-au acuzat şi m-au trimis în închisoare am simţit amândoi la fel despărţirea. Ne furaseră fiecăruia o parte din suflet.

Sper că mâine verdictul ne va fi favorabil şi ne vom reîntregi. Mărturia ta despre tatuajul meu ne va salva, poate. M-ai surprins la proces spunând că îl făcusem în secret a doua zi după nuntă, după nunta... voastră.

Dacă voi fi găsită vinovată, existenţa mea va deveni inutilă deoarece originalul nu mai are nevoie de mine. Nu voi mai avea niciun drept, nici măcar pe acela de a te întâlni pentru câteva clipe ca să-mi iau rămas bun şi să-ţi mulţumesc pentru că m-ai învăţat să fiu iubită, pentru că m-ai lăsat să te iubesc... De aceea am scris aceste rânduri şi sper să ţi le pot strecura la finalul procesului.

Să nu te gândeşti la mine cu tristeţe! Trăieşte-ţi viaţa cu pasiune, aşa cum mi-ai arătat mie! Priveşte mereu către viitor! Pentru că îl ai în faţă, viu colorat şi strălucitor!"

Am găsit această scrisoare printre lucrurile bunicilor. Era semnată cu numele bunicii mele. Probabil că stătuse ascunsă mulţi ani şi mama o găsise atunci când a vândut casa şi o păstrase şi ea fără să sufle o vorbă.

Eram nepotul unei clone. Sunt oameni care susţin despre clone că erau monştri. Dar cum să fi fost altfel, închise într-un prezent cenuşiu, private de libertate şi de orice viitor.

Acum secretul putea fi dezvăluit. Clonarea umană fusese interzisă după ce câteva organizaţii reuşiseră să-şi facă auzite punctele de vedere cu privire la imoralitatea ei. Deşi nu se recunoştea, factorii decisivi în înterzicerea clonării fuseseră, ca de obicei, cei demografici şi mai ales cei economici. Planeta era deja mult prea aglomerată şi fără existenţa clonelor, care consumau alimente şi energie, iar costurile totale erau plătite scump, şi nu în bani, de către întreaga omenire.

Bunica mea se numărase printre iniţiatorii acestor mişcări şi le dedicase mare parte din viaţă. Adusese în discuţie publică sistemul de Sanatorii în care clonele umane erau ţinute în condiţii mai restrictive decât cele de care aveau parte animalele la ferme. După ce îi muriseră părinţii o deconectase de la aparate pe cea considerată clona ei, renunţând astfel la privilegiul de a avea la dispoziţie propria ei bancă de organe şi ţesuturi.

Poate că intrase printre oameni săvârşind o crimă, nu din răzbunare, ci din dorinţa de a-şi câştiga dreptul la o viaţă normală. Dar alături de soţul ei, înconjurată de familie, a devenit o persoană deosebită. Bunica a fost o supravieţuitoare şi preţuise toate darurile vieţii cu o pasiune pe care abia acum o înţelegeam.

Mi-o amintesc aţintind depărtările şi spunând acele cuvinte, repetate de atâtea ori încât au devenit principiul călăuzitor al familiei noastre: "Trăieşte viaţa cu pasiune şi priveşte mereu către viitor! Pentru că îl ai în faţă, viu colorat şi strălucitor!"

Irealia, lider de opinie pentru a treia oară consecutiv (record absolut şi de bătut pentru cei ce iubesc competiţia) a propus o temă care mai întâi mi-a amuţit gândurile:

"Clonarea umană - act salvator sau mână criminală?

- Fiinţele create prin clonare ar putea fi considerate oameni cu identitate proprie? E moral să folosim clonele umane ca piese de schimb?

- Care ar fi părţile benefice şi părţile negative ale clonării umane? Se poate juca omul de-a Dumnezeu?

- Global, resursele planetei se vor consuma în maxim câteva sute de ani; este necesară clonarea umană şi de ce ?"

Dacă am reuşit să răspund la întrebări veţi judeca după ce veţi citi şi celelalte articole participante la Blog Power: Clona, Tu, nu tu, celălalt tu!, Până la Adevăr..., Darul lui Poseidon, Clonarea umană, Clonarea umană - de ce nu?, Clonarea umană

Nunta mută

A aşteptat nerăbdătoare ziua aceasta, dar s-a pregătit pentru ea cu totul altfel decât oricare altă mireasă. Mâine îi va dezvălui celui pe care îl iubeşte marele ei secret. Speră că el va înţelege aşa cum trebuie. Pentru că şi el regretă. Speră că, nu numai că va accepta, dar va şti să aprecieze şi să se bucure împreună cu ea.

Chiar dacă se hotărâse să meargă la culcare devreme, ca să fie odihnită şi strălucitoare în ziua nunţii, somnul o ocolea. De fapt amintirile nu-i dădeau pace. Şi gândul la înţelesul ascuns pe care îl descoperise de curând.

Ştia că în ultimii câţiva ani îşi dezamăgise familia şi prietenii. Nu-i acceptaseră niciodată interesul pentru istorie şi, mai ales, interesul pentru antichitate.

Ea fusese unul dintre copiii cei mai dotaţi ai generaţiei ei, o telepată de excepţie. Părinţii ei încă se mai mândreau cu faptul că fiica lor nu scosese vreodată vreun sunet, că emisese primele gânduri la vârsta de şase luni şi că nu îi pusese niciodată în situaţia neplăcută şi jenantă de a-şi vedea progenitura gângurind.

Tot datorită capacităţii telepatice deosebite trecuse prin şcoală în timp record, extrăgând din minţile profesorilor ei ştiinţa într-un ritm ameţitor şi acumulând cunoştinţe din domenii atât de diferite încât s-ar fi putut îndrepta cu succes către orice meserie. Părinţii, profesorii, prietenii, toţi cei care o cunoşteau se aşteptau să urmeze o carieră didactică sau să se specializeze în neuroemisie, să cerceteze şi să dezvolte capacităţile de comunicare telepatică ale creierului uman. Dar ea alesese să-şi dedice inteligenţa, pasiunea şi timpul acelui domeniu atât de hulit, către care se îndreptau doar cei puţin înzestraţi, şi anume studiul istoriei antice. Nu era nevoie de cine ştie ce dotare ca să scormoneşti vechi baze de date sau teancuri de hârtii prăfuite, acoperite de semne care de mult nu mai însemnau nimic pentru omenire.

Omenirea evoluase atât de mult după ce se eliberase acea parte a creierului care răspunde de telepatie. Ideile şi emoţiile curg libere şi adevărate de la emiţător ajungând cu precizie la interlocutorul ales de acesta. Trecuseră secole de când se renunţase la vorbire, mai întâi, şi apoi la comunicarea prin acele noţiuni limitate numite cuvinte. Telepatic se transmit fluxuri de idei, astfel încât studiul istoriei antice fusese pentru ea o adevărată provocare. Mintea ei nu era obişnuită să gândească în fragmente atât de mici pe care să le înţeleagă şi să le interpreteze în funcţie de felul în care erau alăturate.

Dealtfel acesta era motivul principal pentru care se considera că renunţarea la cuvânt fusese pasul hotărâtor pentru evoluţia omenirii. Gândul şi emoţia erau sincere, în timp ce cuvântul era deseori interpretabil şi, în trecutul îndepărtat, fusese izvor de neînţelegeri şi de conflicte. Dar pe ea tocmai existenţa unor posibilităţi multiple de a jongla cu sensul cuvintelor o fascinase şi o determinase să studieze cultura antică.

Învăţase destul de greu semnele numite de antici litere pentru că, în absenţa vorbirii, i se păruseră semne abstracte, lipsite de logică, atâta timp cât nu erau înşiruite ca să alcătuiască cuvinte. După ce descoperise înţelesul fiecărui cuvânt se adâncise în studiul literaturii. Găsise cu încântare folos pentru însuşirea cea mai blamată a cuvântului. Fiind interpretabile, cuvintele alăturate în moduri neaşteptate şi neobişnuite erau un izvor nesecat de metafore. Existase în antichitate o artă de a picta cu vorbe, de a exprima sentimente, o artă dispărută acum şi înlocuită de puritatea ideeii şi a emoţiei transmise telepatic.

Îi mai rămăsese un singur lucru neînţeles şi nimeni nu reuşise să i-l lămurească: diferenţa între proză şi poezie. Găsise referiri la ritm şi la rimă, dar, pentru că nu auzise niciodată vreun cuvânt rostit, nu înţelegea cum s-ar putea crea ritm altfel decât cu instrumente muzicale, iar despre rimă, deşi observase că era generată de repetarea la sfârşitul versurilor a unor grupuri de litere, nu ar fi putut spune care era rostul şi beneficiul folosirii ei.

Căutările ei prin arhive au adus-o în faţa unor înregistrări audio ale unor poezii, recitate de actori. Înţelesese din cronici că această profesie era arta de a transmite emoţie fără de a uza de telepatie, ci numai de mimică, gest şi rostire. După ce a corelat textele scrise cu înregistrările şi a priceput transpunerea sunetelor în litere a resimţit din plin puterea uitată a acestei arte. Şi tot atunci poezia i s-a dezvăluit pe de-a întregul, ca un alt fel de muzică. Iar ceea ce a uimit-o cel mai mult a fost vocea umană, timbrul cald sau ascuţit, tonul moale sau rece şi dur ca oţelul, tăios ori blând, cu care se adăugau înţelesuri noi vorbelor rostie. Cuprinsă de vrajă, a continuat să scormonească arhivele digitale, a găsit spectacole de teatru, filme şi muzică. Muzică interpretată nu cu instrumente, ci de voci care transmiteau emoţie atât de desăvârşit cum nici un instrumentist al vremii ei, oricât de virtuoz şi oricât de mult ajutat de telepatie, n-ar fi reuşit.

Chiar dacă regulile privind fişierele audio erau deosebit de stricte şi interziceau copierea lor, n-a putut să nu-i împărtăşească logodnicului ei ceea ce aflase, mai ales că viitorul ei soţ era compozitor, iar talentul lui era deja recunoscut şi apreciat. Reticent la început, a depăşit apoi prejudecăţile, prins şi el în mreje de frumuseţea desăvârşită a vocii omului antic. În mintea lui şi-a făcut loc regretul pentru ceea ce considera o pierdere imensă pentru muzică şi, în final, pentru omenire.

Aceste gânduri i-au ţinut departe somnul în noaptea dinaintea nunţii. Era fericită că îşi va trăi cei mai frumoşi ani alături de un om care îi înţelege pasiunea pentru trecut. Iar această ultimă constatare a avut darul de a alunga neliniştea şi de a-i preda conştiinţa visului.

***

Ceremonia mută a unirii dintre o tânără, pasionată de istorie, şi un compozitor de succes s-a desfăşurat în prezenţa părinţilor, rudelor, prietenilor lor, care îi scăldau în valuri de empatie şi fluvii de urări de bine. Şi-au făcut promisiunile telepatic, parte din ele lăsate libere spre a fi recepţionate de toţi cei prezenţi. Celelalte, mai intime, ca şi cele despre hotărârea lor de a continua cercetările şi de a descoperi cât mai mult din frumuseţea trecutului, s-au scurs numai între ei şi i-au legat şi cu puterea pasiunii lor comune, care completa şi întreţinea iubirea crescută între ei.

Seara, rămaşi singuri între patru pereţi, după ce au închis cu grijă ferestrele şi au încuiat uşile, au lăsat muzica furată din arhive, cuvânt ritmat, cântat de voci aproape divine, să-i învăluie, să-i umple de emoţie, să-i poarte în paşi de dans în acel început de viaţă în doi. Venise momentul pentru care s-a pregătit şi a exersat îndelung, momentul adevăratei ei promisiuni, făcută cu gândurile prinse în închisoarea propriei minţi. Cu o voce încă firavă, dar vibrând de tumultul emoţiei din inima ei, a rostit zâmbind neinterpretabilele cuvinte: "Te iubesc!"

Provocarea de la psi de săptămâna aceasta a dat titlu unei poveşti despre o lume mută, poveste ieşită din idei neterminate în articole mai vechi şi care s-au legat într-un fel de care mă mir singură. Alte nunţi se desfăşoară în tăcere absolută prin lume, cu mirii înscrişi în tabel la psi, spre ştiinţa tuturor. Altfel cum am afla despre ei, în atâta muţenie?

Pe sub Porţi

Locuia de trei anotimpuri în palat împreună cu ceilalţi Păstrători ai Secretului. Cu toţii se treziseră înainte de ivirea zorilor ca să-l primească pe Cel Aşteptat. Era ziua în care soarele răsărea pe sub Porţi.

Stătea de vorbă cu prieteni din tinereţe. Îi crezuse pierduţi şi îi regăsise acum un an, când ajunsese pe Drumul Amintirilor în Oraşul-Oglindă. Se adunaseră în jurul statuii Celui Dintâi. Cel Dintâi, aşa îi spuneau pentru că îi uitaseră numele, dar toţi Păstrătorii Secretului îi erau recunoscători pentru traiul lipsit de griji pe care îl duceau.

Dintre toţi, el se adaptase cel mai uşor şi înţelesese cel mai repede, pentru că nu crezuse niciodată în Zei. Zeii erau pentru cei slabi. Lui nu-i trebuise sprijin. Nu le ceruse niciodată nimic. Trăise, muncise, se luptase cu viaţa, cu ceilalţi, cu el însuşi. Mai mult cu el însuşi. A dus singur fiecare luptă. Şi-a construit drumul în faţa fiecărui pas. A desţelenit, a netezit, a astupat, a înălţat. Nu i-a fost uşor totdeauna. A greşit şi s-a întors. A pornit încă o dată, dar nu li s-a închinat. Nici nu i-a blestemat. La ce i-ar fi folosit?

A crezut în el, în puterea lui, în hotărârea lui. Cu ele a răzbit. Nici când a fost înfrânt nu i-a chemat în ajutor, nici când i s-a sfărâmat sufletul prima oară. A găsit tot în el puterea, mai multă decât bănuia că are, mai multă decât a avut nevoie. S-a gândit atunci că n-ar fi vrut să ştie câtă e de toată. Ar fi trebuit o durere la fel de mare ca s-o măsoare. Şi cum să vrea aşa o durere?

Au mai fost cutremure şi după aceea, dar ştia deja că zâmbetul se întoarce şi inima se repară. Cu semne, cu cicatrici care nu dispar, dar se repară şi ticăie acolo, nebăgată în seamă, cu precizie de ceasornic.

Nici rău n-a făcut. Nu cu bună ştiinţă. Iar dacă a greşit cuiva, a încercat să se răscumpere cu vorba ori cu fapta.

Trecuseră exact trei anotimpuri, de când sorţii îl aleseseră pe el să fie sol. Să treacă pe sub Porţi şi să ducă Zeilor pergamentul pe care Înţelepţii înşiraseră necazurile poporului său şi planurile de viitor. Pentru primele cereau ajutor, pentru celelalte, binecuvântare.

De când numele lui ieşise din urnă, se gândise mult. Zeii, dacă erau dincolo de Porţi, nu-l cunoşteau. Nu le vorbise niciodată şi nici ei nu i se arătaseră vreodată. Poate că n-or să-l bage în seamă şi vor ignora solia. Se temuse să le spună Înţelepţilor despre necredinţa lui. Cei ca el erau rari, foarte rari. Şi nu se întâmplase până atunci ca cineva să refuze sarcina din astfel de motiv. Fuseseră unii care aveau copii sau părinţi în grijă, iar numele lor ajunsese din greşeală în urnă. Atunci era ales un altul. Dar până acum nimeni nu spusese că nu crede în Zeii de dincolo de Porţi.

Îşi amintea apusul de atunci. Mai erau câteva bătăi de inimă, iuţi şi puternice. Aştepta cu pergamentul în mână ca soarele să se alinieze cu zarea în faţa Porţilor. Atunci era clipa când trebuia să pornească solia. Din toţi cei care, din trei în trei anotimpuri, trecuseră pe sub Porţi, nici unul nu se întorsese. Nici unul nu venise înapoi să le vorbească despre Zei. E drept că ceea ce era scris în pergament se împlinea în fiecare an. Dar el observase că Înţelepţii nu cereau niciodată lucruri peste puterea omului fiindcă nu voiau să-i mânie pe Zei cu dorinţe deşarte.

Când soarele rămăsese doar jumătate deasupra zării, cu pergamentul strâns la piept, a păşit pe sub Porţi.În faţa lui era drumul către Zei, credeau ceilalţi, către necunoscut, îşi spunea el. A mers drept înainte către zare cât a fost noaptea de lungă.

A mers prin întuneric cu gândul rămas în lumina trecutului său, trecut pe care simţea că îl pierde pentru totdeauna, fără să ştie nici din ce viitor îşi va construi alte amintiri. A mers prin întuneric, prin tristeţe şi prin spaimă. Drumul acela e cu adevărat Drumul Amintirilor. Fiecare pas i-a adus în minte o zi, o întâmplare, o luptă, un eşec, o împlinire, un prieten, un fiu, o iubire... toate lăsate în urmă în colbul prin care păşea. Fiecare pas i-a adus o lacrimă.

În zori, Înţelepţii au venit la Porţi şi nu l-au mai văzut pentru că el trecuse deja de zare. Dincolo de zare, în faţa lui, erau celelalte Porţi. Soarele era deja jumătate deasupra orizontului şi răsărea pe sub ele. Îl întâmpinaseră Preoţii Oraşului-Oglindă. I se închinaseră pentru că el era trimisul Zeilor şi îi ceruseră pergamentul. Acolo erau scrise dorinţele Zeilor care trebuiau împlinite cu orice chip. Dacă nu, necazurile se vor abate asupra poporului din Oraş.

De atunci trăieşte în cinste şi belşug în palat, alături de ceilalţi Păstrători ai Secretului, cei care, ca şi el, au intrat pe sub Porţi o dată cu soarele, trimişi către Zei sau de Zei. Cine mai ştie? În jurul palatului creşte Oraşul-Oglindă, iar ei aşteaptă ca din trei în trei anotimpuri să primească veşti de acasă. De aceea s-au adunat în zori, în jurul statuii Celui Dintâi.

Făcuseră pariuri asupra numelui celui care va intra anul acesta pe sub Porţi. Îl vor primi cum se cuvine, oricine ar fi. Îl vor învăţa să păstreze Secretul, aşa cum fusese lăsat de Cel Dintâi, cel care avusese ideea de a deveni din sol către Zei, trimisul Zeilor.

Pe sub porţi ne-a trimis psi în căutare de poveste. Fiecare a găsit deschise alte porţi şi ne călăuzeşte către ele tabelul de la club.