O călătorie magică

Bat în taste, semnez electronic, raportez online, scot la imprimantă, semnez cu pixul, pun două ştampile - reţetă compensată.

Bat în taste, semnez electronic, raportez online, scot la imprimantă 45 de pagini numai pe o parte, semnez cu pixul după fiecare capitol şi pun două ştampile, ştampilez numai cu o ştampilă toate celelalte pagini - raportare lunară - plimb hârtii.

Mi-a expirat semnătura electronică - plimb hârtii.

Mi-a expirat contractul cu casa - plimb hârtii.

Bat în taste, scot la imprimantă, semnez cu pixul, pun două ştampile - raportare program de screening pentru depistarea cancerului de col uterin - plimb hârtii.

De raportarea trimestrială la D.S.P. se ocupă asistenta: bate în taste, scrie cu pixul, eu semnez şi ea pune ştampilele, apoi plimbă hârtiile. M-am scos!

Cursuri şi simpozioane - ore de educaţie medicală continuă - minimum 40 pe an, cu specificaţia că nu se ştie la care vezi certificatul de participare şi la care nu. Ca măsură de prevedere dublăm numărul. Norocul meu că locuiesc într-un oraş universitar! Plimbările sunt mai scurte.

Apoi sunt plimbările domestice de alimente, produse de curăţenie, haine...

Navetă cinci zile pe săptămână, 50 km dus, 50 km întors. Plimbările anterioare sunt de obicei incluse în cei 50 km întors, care se înmulţesc uşor.

Nimic magic până aici. Călătoria magică începe astfel: gândesc, bat în taste, surâd, bat în taste, plâng, bat în taste, citesc, recitesc, nu semnez, nu ştampilez, apăs publicaţi. La celălalt capăt de drum sunteţi voi...

psi, dor, Scorpio, Vero de sâmbătă, Vero, roxana, lili3d,  SomeWords, cita, Dictatura justiţiei, tibi

Dansând

Au dansat împreună cu mine, ani mulţi, până când unii s-au făcut durere, alţii au crăpat.

Primele mele sandale cu toc de 10 cm, marca Guban. Le-am încălţat întâia dată nu la dans, ci la teatru. La întoarcere acasă îmi tremurau picioarele ca la ied. Au împlinit venerabila vârstă de 28 de ani. De fapt sunt în floarea tinereţii, nu-i aşa?

Frumoşi, extraordinar de bine croiţi, pe un calapod potrivit mie şi incredibil de ieftini, mi-au fost cei mai dragi. Au dansat până au crăpat. Despre ei am povestit în Pantofii roşii de bal.

Când i-am cumpărat am ştiut că îi voi purta cu durere, dar erau prea frumoşi şi potriviţi rochiei noi. N-au dansat prea mult şi, de aceea încă arată superb.

Ultimii pantofi cu toc înalt. Puţin mai largi ca să nu-mi strângă degetele ca în menghină.

Pantofii care dansează singuri. Cu ei am redescoperit bucuria de a pluti purtată de valurile melodiilor dragi.

Postarea a fost inspirată de tema pentru luni dată de psi, dar am realizat-o pentru Happy Weekend, urarea venită săptămânal către noi de la Elly.

Ieşirea din cerc (sau arbitrariul dublei măsuri)

Intrarea în cerc e uşoară şi plină de bucurie, de uimire în faţa unor oameni minunaţi pe care abia aştepţi să-i descoperi şi să le afli cuvintele. Cuvintele pot minţi, dar, dacă citeşti destul de multe din cele răsfrânte de oglinda unui singur om, de cele mai multe ori afli şi omul, îl intuieşti pas cu pas, idee cu idee, emoţie cu emoţie. Unii pot înşela o vreme cu aparentă strălucire. Vremea e schimbătoare şi, când bat ploile, când se aşterne ceaţa, strălucirile se spală şi lasă cenuşiul tern să răzbească la suprafaţă.

Într-un cerc, centrul e foarte important. Toate punctele din interiorul cercului se află la o distanţă cel mult egală cu raza cercului. Un centru fix, bine ancorat în adevărul propriu va face cercul stabil. Ce te faci însă atunci când centrul e mânat de orgolii şi de motive pe care numai el le ştie pe traiectorii neaşteptate sau când raza cercului se întâmplă să-şi schimbe lungimea? Un punct incomod s-ar putea trezi trăgând de perfecţiunea rotundă, deformând-o, apoi părăsind-o, mai mult pentru a-şi conserva adevărul personal decât pentru a păstra un cerc pe care de ceva timp îl vedea oricum plin de colţuri.

Un punct incomod e un punct care se încăpăţânează să respecte aceleaşi legi în timp ce centrul cercului, urmat de majoritatea celorlalte puncte îşi schimbă ecuaţiile. Şi ai spune că punctul incomod are un caracter obtuz ori că e demodat şi prins în clişee învechite, că nu e receptiv la nou, la schimbarea în bine, pe larg explicată de la centru, dacă n-ai observa că regula special inventată pentru înlăturarea lui a fost repede dată uitării.

Pe traiectorii divergente faţă de cerc se întâlnesc destule puncte care l-au părăsit, unele în linişte, altele afirmându-şi punctul de vedere, mai toate acuzate de câte o vină pe care probabil că nu au avut-o.

Rămân neatinse respectul şi admiraţia faţă de oamenii minunaţi, cu adevărat minunaţi pe care i-ai întâlnit în cerc şi bucuria că i-ai întâlnit. Rămân tristeţea unui vis căzut în uitare şi un strop de înţelepciune câştigată. Gustul amar se stinge când se aştern în suflet alte zâmbete, daruri de la oameni-dar: psi, almanahe, grişka, tibi(şi a doua oară), Scorpio, dordefemeie, Dictatura justiţiei, Abisurile, altcersenin.

Articolul e continuare la Pentru mine... a fost odată. L-am scris pentru că la tema propusă de psi pentru astăzi mintea mea nu a vrut să ia altă cale decât a acelei ieşiri din acel cerc, chiar dacă îmi propusesem să alung în tăcere orice gând ce ar fi încercat să treacă în cuvânt. Se pare că gândul a fost mai puternic decât voinţa mea când am constatat că "gardurile" înălţate pentru mine au dispărut peste noapte şi regula nouă pe care n-am vrut s-o respect nu mai există.

Tradiţii

clubul psi

Nu fac bilanţuri la sfârşit de an. Nu adun, nu număr, nu scad...

Înmulţesc, dar nu ca la matematică. Înmulţesc apusurile de soare, motiv de uimire de fiecare dată. Motiv de nemulţumire, că nu mi-s cuvintele de-ajuns ca să pictez, că nu mi-s degetele vrednice de pensoane şi uleiuri.

La fel cu apusurile... oamenii. Cei care mă uimesc, cei care nu mi-s de-ajuns. Cei cărora le sorb cuvântul, gândul şi ce-mi mai arată oglinda...

Oglindă, oglinjoară,
luciul tău ce înconjoară?
Ce străbate mai departe printre apele-ţi senine
cu stele căzute-n tine?

Nu mă adun, nu mă număr, nu mă scad. Uneori mă înalţ puţin într-un gând răsărit în altă oglindă, departe... aproape. Uneori cobor în genuni de durere adâncite de oglinzi care nu-mi mai sunt demult străine. Alteori surâd unei vorbe înalte cu multe feţe, tăiate neaşteptat, perfect şlefuite... Dacă ar fi aruncată noaptea sus, sus de tot, s-ar prinde pe cer între celelalte.

Oglinzile sunt ale lor. Mă caut în ele. Din când în când îmi văd crâmpeie din trecut, din întâmplarea-mi ascunsă, din şoaptele vieţii şi ale înţelegerii. Câteodată văd neînţelesuri, le despic în fire subţiri, le scarmăn, le torc, le ţes. La cules se-adună rodul şi surâsul, înţelesul şi cuprinsul.

Alături mi-am aşezat oglinda şi eu. Privind din unghiul potrivit, din oglindă în oglindă, din oglindire în oglindire, în oglindire am descoperit cărarea către zare. Aproape că am înţeles infinitul. Aici, acasă, în clubul psi.

Oglinzile sunt ale lor: abisuri, almanahe, altcersenin, anacondele, cammely, cita, cristi, D'agatha, dia na, Dictatura justiţiei, dor, incognito, mitzaa, Scorpio, SimonaR, tibi, vavaly, Vero, virusache, motanul Grişka şi pisica şefă, psi.