Din vacanţă

Un luptător - The Fighter

Ar trebui să scriu cuvintele astea ‘nainte să le pierd

sau să-ţi scriu un cântec doar fiindcă le cred.

Poate-ai să vrei să ştii cine sunt vreodată

fără chitară în mâini, după faţadă

Nu, scriitor nu-s...

Ochii mei n-ascund secrete, nici pe-adevăr nu-s stăpân.

Am fost pentru tine şi sunt tot cine sunt:

minciuna şi promisiunea, artist în lumină

şi, în locul pe care-l păzeşti încă, iarbă în grădină.

Nici prefăcut nu-s.

Sunt un luptător, chiar dacă în cuvinte.

Sunt un luptător, unii mă vor ţine minte.

Mâinile mele pot mai mult să apere, să ferească

decât pe mine de ce are să se oglindească.

Sunt cartea aceea neterminată,

chiuveta plină de vase, calul care nu câştigă jocul,

preotul ce păcătuieşte încă, scânteia care stârneşte focul.

Sunt un luptător, chiar dacă în cuvinte.

Sunt un luptător, unii mă vor ţine minte.

La braţ cu însingurarea, ştiindu-i amarul de-acum,

îmi oblojesc încă o rană la răscruce de drum,

număr farurile maşinilor care trec pe lângă mine

aşa cum trec zilele... multe, puţine.

Sunt un luptător, chiar dacă în cuvinte.

Sunt un luptător, unii mă vor ţine minte.

Sunt un luptător, nu m-au învăţat alţii înainte.

Sunt luptător din naştere, chiar dacă în cuvinte.

Ar trebui să scriu cuvintele astea ‘nainte să le pierd

sau să-ţi scriu un cântec doar fiindcă le cred.

Blog în vacanţă

Cine eşti tu?

Mi-a fost greu să aleg. În cei câţiva ani buni de când citesc pe monitor am întâlnit atâţia oameni minunaţi. Aproape că mi-a venit să dau bir cu fugiţii. M-am gândit la ei, la toţi cei care mi-au devenit dragi până am ajuns la înapoi începuturi, la timpul în care am descoperit lumea aceasta virtuală în care talentul nu e virtual, la timpul în care nici prin gând nu-mi trecuse că aş putea să scriu pe un blog şi citeam minunându-mă poveşti inventate de tineri de-o seamă cu copiii mei.

Când am cunoscut-o îşi spunea Krisz. Sensibilă, delicată, îi ghiceai dedesubt încăpăţânarea şi determinarea. Asprimea z-ului din finalul pseudonimului ei era sigur un indiciu. Era în ultimul an de liceu şi scria tulburător cu o siguranţă a cuvântului demnă de scriitoarea care va deveni, cred eu. Şi cu un extraordinar talent de a ciopli sentimentele personajelor ei, de a le aşeza în lumină în unghiul perfect sub ninsoarea de magnolii din fundal. Am citit Hazard Games capitol după capitol, mirare după mirare, admirând, aşteptând continuarea poveştii de dragoste dintre eroii altui roman. Doar numele lor erau aceleaşi. Personajele deveniseră ceea ce Krisz plămădise în mintea şi inima ei.

Mai târziu, studentă fiind, împreună cu Alexia, şi-a dedicat timpul drămuit altui blog, promovând cărţi printre cei de vârsta ei, organizând concursuri, atrăgând edituri ca sponsori, dăruind cărţi. A realizat interviuri cu scriitori de peste hotare şi a iniţiat campanii care au dus la traducera şi publicarea în România a unor romane. 

În acelaşi timp Walking on Letters e locul de întâlnire al tinerilor scriitori de fanfiction cu cititorii lor. Dintre cei care îşi ascut creioanele şi minţile în acest fel se vor alege cu siguranţă câteva condeie despre care se va vorbi.

Ca s-o înţelegem mai bine, ca şi cum faptele ei într-ale cuvântului n-ar spune de-ajuns, am să închei cu un citat pe care şi l-a ales ca motto pe blogurile pe care scrie: 

"Cred că nicio carte nu rezistă dacă nu zideşti în ea o parte din sufletul tău." (Cella Serghi)

P.S. Eu sunt tare curioasă să aflu despre cine au ales să ne povestească prietenii din clubul psi.

Puţin altfel...

Izvorul are faţa întunecată, lucioasă. Nu-i ghiceşti adâncimile, aşa cum e, încremenit în nemişcare la fel ca piatra înnegrită de vreme care-l ţine închis în cuprinsul ei. Viaţa lui, vâltoarea din care renaşte limpede în fiecare clipă e ascunsă în miezul pământului. Nu-i vede nimeni vreodată clocotul din care se adună înainte de a urca în pacea luminii. Nimeni nu aude cum îi şuieră vârtejul, nimeni nu ştie cum îşi câştigă libertatea drumului între rocile dure, erodând cu răbdare fisuri, înnoind haina pământului dinăuntru înafară, într-o dezordine desăvârşită de lipsa de decizii, în lipsa unui decident. Lumea se petrece, petrece, trece pe lângă, peste şi prin apa lui. El este mereu asemenea lui şi totdeauna altul. Schimbarea-i pare neînsemnată, dar din ea i se trage prospeţimea apelor. De aceea au nevoie de el, de aceea l-au prins în cercul de piatră. Oamenilor le place să-l despice şi să-l împartă în ciuturi. Apoi îl duc în casele lor, în gurile lor, în inimile lor. Acolo are parte iarăşi de vâltori şi învaţă - el, atât de bătrân - ordinea şi ritmul devenind copil.
E, totuşi, puţin altfel decât ceilalţi copii... fiindcă el e la sfârşitul vieţii.

Ce alte înţelesuri au izvorât din alăturarea celor douăsprezece cuvinte vă invit să descoperiţi din tabelul găzduit de psi.