Călătorind

Viaţa întreagă-i o călătorie

căreia, dinainte, nu-i ştim itinerariul.

Cu toate-acestea ne îmbie

teama, curajul să-i aflăm scenariul.

Îl scriem singuri pas cu pas,

cu gândul şi cuvântul îl croim,

ne căutăm norocul de pripas.

Întâi visăm, pe urmă făptuim.

Dar sunt şi visători a căror faptă

trece cuvântul în sunet şi în vers

şi inimii îi cântă despre viaţa toată

a unui singur om, iscând un univers.

Azi vă invit să vă lăsaţi în voia

a două melodii, purtaţi de mână

în universul ce trăieşte înapoia

faţadelor. Simţirea ne rămână.

E viaţa mea (It's My Life)

Acesta nu-i un cântec despre cei cu inima frântă,

Despre cei ce-şi plâng de milă, căci în ei nimic nu cântă

N-am de gând doar o faţă-n mulţime să fiu

Îmi veţi auzi vocea când am să strig că sunt viu.

E viaţa mea

Acum, nu când n-are să fie

N-am să trăiesc o veşnicie

Vreau să trăiesc acum cât sunt viu.

E viaţa mea

Inima mi-e deschisă ca o autostradă

Trăiesc “În felul meu” Frankie poate să vină să vadă

Vreau să trăiesc acum cât sunt viu

Fiindcă e viaţa mea.

E-un cântec despre cel hotărât, curajos

Despre Tommy şi Gina care n-au fost mai prejos

Mâine va fi mai greu, nu faceţi vreo greşeală

Norocul ni-l facem singuri, nu-i nicio îndoială.

E viaţa mea

Acum, nu când n-are să fie

N-am să trăiesc o veşnicie

Vreau să trăiesc acum cât sunt viu.

E viaţa mea

Inima mi-e deschisă ca o autostradă

Trăiesc “În felul meu” Frankie poate să vină să vadă

Vreau să trăiesc acum cât sunt viu

Fiindcă e viaţa mea.

Fii mândru, nu te plânge

Când ţi se cere socoteală şi-apoi

Nu te supune, nu te frânge

Nu da înapoi

E viaţa mea

Acum, nu când n-are să fie

N-am să trăiesc o veşnicie

Vreau să trăiesc acum cât sunt viu.

E viaţa mea

Inima mi-e deschisă ca o autostradă

Trăiesc “În felul meu” Frankie poate să vină să vadă

Vreau să trăiesc acum cât sunt viu

Fiindcă e viaţa mea.

În felul meu (My way)

Acum, mai e puţin,

Cortina cade ultima dată

Şi, clar, vreau să susţin

Că întâmplarea mi-e-adevărată.

Mi-a fost timpul preaplin,

Am străbătut alt drum mereu

Şi-am mers, mai mult de-atât, în felul meu.

Regrete, am câteva,

Dar iarăşi spun, sunt prea puţine,

Făcând tot ce-a trebuit, fără ocol şi cât mai bine,

Croind tipar de drum, pas după pas, pe-acest traseu

Şi-am mers, mai mult de-atât, în felul meu.

S-a întâmplat să muşc mai mult

Şi-am mestecat ceva mai greu,

Dar îndoieli, dac-am avut,

Am judecat şi n-am crezut,

Nu m-am ascuns, le-am înfruntat în felul meu.

Iubind, am râs şi-am plâns,

După căderi, izbânzi depline...

Acum, lacrimi s-au stins şi toate mi-s dragi într-adins,

Că ştiu că-mi aparţin şi pot să spun fără ruşine:

“O, nu, o, nu, nu-s eu, în felul meu!”

Şi ce-i un om, ce-am devenit?

Dacă nu eu, m-am risipit!

Spunând ce sunt cu-adevărat,

Nu gând de om îngenunchiat,

Am încasat ce mi s-a dat

În felul meu.

Toţi călătorii acestei provocări
au punctul terminus al căutării lor
acolo unde duc mereu cărări...
Nu Roma, ci tabelul de la Eddie din pridvor.

Întrebare şi... banc - psi-luneală după imagine

Caricatura de azi mi-a adus aminte de un banc pe care l-am versificat, dezvoltat şi interpretat mai jos:

O stirpe de viermi, banală,
locuia-n înghesuială
într-un... (scuze-mi cer) rahat
consistent şi parfumat.
Micul vierme curios,
cu-abdomenu-ntors pe dos
şi cu ideluri 'nalte
ca poziţia să-şi salte
spre aleasa societate
o-ntreabă pe mama lui:

- N-am putea pleca hai-hui
să găsim o altă casă,
o banană siropoasă,
moale, dulce, diafană?
- Da, copile, am putea,
dacă dinadins am vrea,
să trăim într-o banană.
- Da-ntr-un măr de-am încerca
să trăim, ne-am îneca?
- Nu, copile, şi-ntr-un măr
ne-ar plăcea, într-adevăr!
- Atunci, mamă, zi-mi şi mie
de ce stăm unde adie
un miros atât de greu?
Dacă aş alege eu
altă casă-aş căuta.
În rahat deloc n-aş sta!
O mâncare mai aleasă
mi-aş dori să-m fie casă!
- Fiule, noi ne-am născut,
am trăit de la-nceput,
chiar de când s-a pomenit
neamul nostru renumit,
în acest rahat de soi.
Ţara noastră-i un gunoi
şi-l mâncăm. Dacă nu-ţi place
taci din gură! N-am ce-ţi face!
Şi-ntr-un măr dacă ne-am duce,
noi purtăm aceeaşi cruce.
Unde facem o cărare
putreziciunea apare.
Fructul dulce, aromat
se preface în rahat.

Micul vierme a deprins
să devină într-adins
patriot şi să înghită
fără greaţa lui subită
tot rahatul inerent.
Să concluzionăm decent...
Mama vierme, mâncătoare
de rahat de clasă mare,
tot nume de vierme poartă,
nicidecum de patrioată.
Micul vierme, resemnat
să mănânce tot rahat,
nu e nici el patriot,
ci un vierme mai netot...

Şi-n final, de vi se pare
c-am scris astă întâmplare
despre viermi, dar am ţintit
să vorbesc mai ocolit
de persoane însemnate,
să ştiţi că aveţi dreptate!
Mâncătorii de căcat,
locuind în orice ţară,
tot ar face să dispară
bunul gust... ori simţ. Rahat!

Ce răspunsuri la întrebare au dat ceilalţi psilunatici aflaţi urmărind link-urile din tabelul găzduit de psi.

La ora la care va apărea această psi-luneală eu mă voi afla la munte. Mă voi strădui să aflu tainele noului telefon din dotare care, deocamdată, pare mai deştept decât mine. Totuşi, postările viitoare vor fi scrise fără diacritice. Promit să le corectez la întoarcere.

Autocritică - psi-luneală după imagine

Săptămâna aceasta am ales cuvintele duzinei, dar numai cuvintele. Imaginea n-am ales-o eu. N-am vrut să-mi tai singură craca de sub picioare.

Imaginea în sine... nici nu m-am uitat bine la ea. Pentru că mesajul m-a izbit năucitor ca o măciucă cioturoasă. Nu cu amintirea acelui cântec al formaţiei Asia, ci cu amintirea unei încercări de poezie a cărei autoare mă declar cu nesfârşită jenă. Am circumstanţe atenuante: mă hotărâsem să părăsesc versul alb şi mă chinuiam să-mi prind sentimentele în corsetul strâmt al ritmului şi rimei. Chinul era atât de intens încât am jertfit pe altarul formei ideea, sentimentul şi coerenţa. Rezultatul a fost, în mod previzibil, penibil.

După zece ani am hotărât să părăsesc spaţiul strâmt al foii de hârtie pentru spaţiul virtual, virtual mai larg. Am făcut o selecţie a scrierilor mele anterioare, iar poezia cu pricina a rămas închisă, presată şi turtită între paginile caietului care o adăpostise cu binecuvântată indiferenţă. Au mai trecut vreo patru anişori şi jumătate până astăzi. Mintea mea, năucită de vorbele altoite pe poza aleasă de psi, nu se poate lepăda de obsesia sus-amintitei "opere".

Am încercat o cosmetizare, am tăiat, am adăugat, am modificat. Rezultatul? La fel de penibil... Apoi mi-am făcut autocritica. Vă rog să fiţi îngăduitori!

Iubit hoinar

Când ai să pleci, să iei cu tine
în geanta ta de călător
inima mea, ca pe-un ulcior,
de sete să îţi ţină până mâine.
(Să nu priveşti în urma ta
la trupul cel inert ce zace,
coajă uscată, carapace.
Uită-l şi nu te crampona!)

Să ştii că-n ea am pus, iubite,
din dorul tău, dintr-al meu dor
lacrimi şi ploi din acel nor
ce ne-a ascuns printre cuvinte.
(Nu am habar de-a încăput
ploaia întreagă dintr-un nor
într-un aşa de mic ulcior,
dar lacrimi nu prea am avut.)

Căci doar atât ne-a fost iubirea,
cuvinte prinse-ntre tăceri
de teama norului de ieri
ce ne-a întunecat simţirea.
(Cred că a fost un nor teribil
de zarea s-a întunecat.
Bine că nu ne-am înecat,
sau poate da, de-atât penibil.)

Noi ne-am temut să ne unim
mâinile reci în ziua nouă
şi am lăsat prea des să plouă
prin gânduri, 'nalte ca un imn.
(Eu sunt afonă şi nu cânt,
imnul pot numai să îl strig.
Purtam mereu mănuşi, de frig,
şi între noi bătea un vânt!...)

Şi ne-am temut de greul zbucium
ce-am fi găsit într-un sărut,
şi ne-am ascuns după un scut,
şi l-am păstrat până acum.
(Îl vom păstra cât vom mai fi
căci de ne va învinge frica
de ce-i mai mult decât nimica,
pe scut ne-or pune, de-om muri.)

Şi n-am trăit nicicând arsura
îmbrăţişării tale blânde,
fiorii inimii plăpânde
ce-n loc de flori, ar naşte zgura.
(Nu vreau să ştiu cum ai putea 
ca mâine setea să-ţi astâmperi
cu zgură, ci mai bine cumperi
un bax de apă de cişmea.)

O teamă grea, o spaimă veche
mi-a fost legată ca pedeapsă
şi m-a oprit să-ţi fiu mireasă,
şi te-a oprit să-mi fii pereche.
(Aşa o fi, nu-mi amintesc...
Sunt oare-acuma sclerozată
sau de când hotărâi, odată,
în aşa vers să mă smintesc?)

Dac-ai pleca la drum chiar azi,
inima mea s-o iei cu tine,
cu lacrimi setea să-ţi aline
când dorului te pleci şi arzi.
(Şi iar îţi spun să nu pui seamă
pe moartea-mi tristă, prematură.
Pentru iubire mi-e măsură
jertfa aceasta fără teamă.)

Tu să nu uiţi să-mi dai de ştire
cât sub cenuşă încă-i jar,
să te găsesc, iubit hoinar,
cu urma noastră de iubire.
(Poate cu urna funerară
după atât pârjol să vin,
căci dacă ne-am iubit deplin
scrumul şi fumul ne-mpresoară.)

Am să îţi caut prin desagă
sau poate-om căuta-mpreună
inima, stelele şi lună,
şi dragostea care ne leagă.
(Nu ştiu de stele şi de lună,
dar inima cred că mi-e seacă.
Acum îmi dă prin gând că, iacă,
tu eşti vampir şi eu nebună.)
(1999-2014)

Domni şi domniţe s-or sfârma
să-şi scoată inima din piept.
Cu nerăbdare îi aştept
la psi, să văd dac-or putea
după aceea să trăiască
şi rezolvarea ce-au găsit
pentru aşa o nefirească
metodă de îndrăgostit
 să o disec amănunţit.

Coşmarul

S-a trezit speriat, gata să fugă. O visase din nou. Nu ştia cum arată. Nu încercase să pună un chip gustului plin care îi inunda gura când îşi înfingea colţii în încheietura mâinii ei stângi. Nu încercase să-şi imagineze creatura care scurgea din el viaţa, cu buzele pline lipite de gâtul lui... Ştia doar că nu era ea cea care-l schimbase acum aproape trei sute de ani. Şi mai ştia că nu gustase niciodată ceva asemenea sângelui ei. Nu se putea hotărî dacă să numească visul acesta care-i acaparase toate clipele de odihnă, coşmar. Plăcerea şi spaima, prima mai intensă decât orice trăise până acum (şi trăise destul), a doua uitată demult, lăsată în ceaţa dinaintea schimbării, i se păreau nefiresc îngemănate şi, în acelaşi timp, atât de potrivite una în cealaltă.

Devenise dependent de coşmarul lui. Se întreba dacă nu cumva îl chema singur în clipele dinaintea somnului, când nările i se umpleau de parfumul ei şi mintea părea că se ascute în aşteptarea senzaţiilor răscolitoare. Când o visase primele dăţi, fugise de ea, alergase mânat de spaima morţii, se luptase cu disperarea ultimei fărâme de viaţă. Acum o aştepta liniştit şi-i dăruia fără reţinere, picătură după picătură, toată puterea lui. În clipa din urmă, cea în care ar fi trebuit să se amestece cu întunericul, se trezea speriat, stăpânit de dorinţe contradictorii.

Ar fi vrut să ştie de ce subconştientul lui o plăsmuise, din ce o plăsmuise. Ar fi vrut să înţeleagă ce rost avea să-şi amintească simţăminte demult îngropate în uitare de fiara din el. Nu-l speria intensitatea nemaiîntâlnită a trăirii, ci dependenţa pe care i-o crease. Nu-l speria sfârşitul, ci teama de sfârşit. Timp de aproape trei secole nu s-a temut de nimic. Şi acum, de câte ori se trezea, se temea de nimic. De nimicul din el...

***

Se plimba pe străzi întunecoase în căutarea unei prăzi uşoare. Simţise undeva, pe aproape, duhoarea acră şi pătrunzătoare a unui vagabond, amestecată cu mirosul unei băuturi ieftine. Nu era cea mai delicioasă combinaţie, dar beţia şi mahmureala pot explica halucinaţiile, ameţelile şi durerile de cap. Îi auzea deja respiraţia, horcăită în somn, îi auzea inima... Câţiva paşi, o muşcătură, şi-şi va potoli setea încă o dată.

Nu în noaptea aceasta, totuşi... Pentru că nările i se umpluseră de mirosul ei, iar mintea i se ascuţise în aşteptare. Era treaz. Era sigur că era treaz. Spaimă, aşteptare, plăcere, spaimă, întuneric, moarte, toate deodată i se învălmăşeau în gânduri făcându-i imposibilă orice hotărâre. Ar fi trebuit să fugă, ar fi trebuit să lupte, ar fi trebuit... O privea. O privea pentru prima dată. Se scufunda în marea de întuneric a ochilor ei, uitând să respire. Uitând...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept, mângâiere, buzele ei pline căutând, arsura uşoară a muşcăturii, încheietura ei aşezată moale peste gura lui, apoi gustul acela bogat, acelaşi gust ca în vis. Îi dăruia, picătură cu picătură, toată puterea lui. Întunericul era aproape, îl simţea dându-i târcoale, apoi învăluindu-i simţurile, furându-i-le pe rând. Gustul ei plin amestecându-se cu întunericul. Ultima clipă...

Fusese treaz?...

***

Fusese treaz? Visase?

Trecuseră nopţi, anotimpuri, ani... Încă se întreba. Amintirile îi spuneau că trăise cu adevărat întâlnirea aceea. Raţiunea, în schimb, îi râdea în faţă. Nu s-ar fi trezit... Nu s-ar mai fi trezit. E drept că pentru prima dată nu se trezise speriat, ci slăbit, cu buzele arse de sete, cu gâtul uscat şi tuşind ca şi cum ar fi respirat praf de cretă. Explicabil, îi argumenta maliţios raţiunea, de vreme ce a adormit înainte de masă.

De atunci n-o mai visase. Ar fi trebuit să se simtă eliberat, nu ca şi cum ar fi fost alungat din paradis pentru totdeauna. N-ar fi trebuit să adoarmă chemând-o ori să se trezească dezamăgit că încă o dată ea nu răspunsese chemării lui.

Ea? Ea exista? Noaptea ochilor ei era atât de adâncă încât îi înghiţise orice gând şi-l coborâse până la fund în întunericul uitării. Mintea lui singură n-ar fi putut plăsmui o asemenea privire. Poate că de fapt fiecare coşmar se întâmplase în realitate. Cum altfel i-ar fi recunoscut gustul? Sau poate că nu se întâlniseră niciodată şi gustul acela era rodul imaginaţiei sale, era dorinţa lui cea mai fierbinte, neîmplinită vreodată şi sortită să rămână aşa pentru totdeauna. Dar ce anume i-ar fi putut dezlănţui asemenea dorinţă?

Incertitudinea îl înnebunea. Căutase în scrieri vechi, îi întrebase pe cei mai bătrâni decât el. Nimeni nu cunoscuse o astfel de creatură. Nici legendele pe care nu le mai credea cineva nu o pomeneau. Rătăcise noapte după noapte pe aceleaşi străzi cu speranţa că o va reîntâlni până când oamenii începuseră să-l cunoască şi să-l privească suspicioşi.

După un timp abandonase căutările şi se resemnase. Ca să nu-şi piardă minţile. Se întorsese la rutina vânătorilor nocturne din necesitate şi fără plăcerea dinainte, ca un soldat obosit de marşuri, obosit de lupte. Trăia aproape mecanic vremuri cenuşii, monotone. Lumea trecea pe lângă el scârţâind sâcâitor din osii bătrâne.

Existenţa lui se împărţise în înainte de ea şi după... Înainte nu-şi închipuia că el îi vorbeşte, că ea îi răspunde, înainte visul îi era coşmar. Între timp coşmarul îi devenise vis...

***

― Mă chemi, mă tot chemi... glasul ei suna moale şi egal.
― Te chem.
― De ce? Lasă-mă să plec... Răspunsul ei ar fi părut o rugă dacă n-ar fi fost străbătut de o umbră de iritare.
― Să pleci? Pleacă! aproape strigase la ea.
― Nu mă mai chema!
― Nu pleca, îi şoptise stins, fără speranţă. Vino! Vreau să ştiu, vreau să înţeleg... cine eşti, ce eşti.
Linişte, prea multă linişte, niciun răspuns, clipe lungi, aşteptare...
― Te chem...

Se trezise zâmbind, o visase din nou după atâta vreme. Nu se îndura să deschidă ochii. Aşa putea prelungi sentimentul de împlinire pe care i-l dăruise visul. Ştia că odată ridicat din pat, trezit de-a binelea, dorul de ea va redeveni acut. Somnul nu-i fugise de tot. Dacă ar reuşi să adoarmă repede ar putea să continue visul de unde se oprise. Ca să afle, ca să înţeleagă...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept... Nu ştia dacă e treaz şi nici nu-i păsa. Se temea să se mişte, se temea să respire, se temea să deschidă ochii. Nu de ea se temea. Îi era frică să n-o piardă din nou, să nu dispară în neantul din care ieşise, fugărită de o zbatere de pleoapă, de o fulgerare de gând, de inima lui frântă, bătând prea repede, prea tare...

― Uită-te la mine... şoapta ei mângâia ca o adiere în labirintul inimii lui. Deschise ochii ca să se scufunde în noaptea ochilor ei, privire captivă în privire, suflet înlănţuit căutând-şi limanul. Buzele ei pline, arcuite într-un surâs blând nu coborau să-l cerceteze.
― Am venit.
Adunându-se din risipire, a rostit întrebarea care-l bântuise neîncetat atâta amar de vreme:
― Cine eşti?

― Coborâtoare din iele
încununată cu dafin
noaptea mea n-are stele
dansu-mi leagănă patimi
dorinţe mi-aleargă prin sânge
sângele meu ispiteşte
cine m-atinge se frânge
se frânge cin' se fereşte
cade din noapte în vis
visul se face coşmar
coşmarul îl prinde-n abis
adânc şi fără hotar
descânt rătăcirea ta oarbă
în noapte-o alung şi-o abat
sărutul în noi să ne soarbă
uitare în dor neuitat
te du înapoi între stele
pacea să-mi stea neatinsă
învârt dansul mândrelor iele
în ceaţa visării cuprinsă
sau vino în neguri cu mine
cădere de ziduri pe lume
în dans pun peceţi pe destine
şi nimeni nu-ţi ştie de nume
cât sufli o dată ţi-e timpul
să pleci ori să vii într-o clipă
grăbeşte-te curge nisipul
păşeşte sau fă-te aripă.

Descântecul trecu din cântec în murmur, din murmur în şoaptă, din şoaptă în foşnet şi-apoi în fluturare risipită de aripi în timp ce păsări de negură se rupeau din arătarea diafană care descânta. Păsările se subţiau, se sublimau în aripi, aripile se destrămau în fuioare de ceaţă care se prelingeau pe duşumele şi se strecurau pe sub uşă. În urma lor, în încăpere întunericul devenise dens şi înecăcios, dând înţeles deplin acelor cuvinte care-i răsunau acum în minte ca un dangăt de clopot repetat în neştire: "rătăcirea ta oarbă, rătăcirea ta oarbă, rătăcirea...". Aerul i se înnodase în gât şi părea să şuiere rece şi viforos înspre sufletul lui. Ştia că până la îngheţ e cale de-o clipă şi era sigur că singura lui scăpare era alegerea. Numai ea putea să-l elibereze din noaptea în care se cufundase din ce în ce mai adânc după fiece coşmar, după fiecare vis.

Singur în întuneric se căuta cu grabă, încercând să afle punctul de echlibru, acela în care întrebările îşi află răspuns şi îndoielile dispar înghiţite de certitudini. Rătăcire oarbă îi fusese existenţa înainte de ea, gândea acum. Dar înainte de ea, dacă şi-ar fi ştiut viitorul, ar fi gândit că dorul de ea e rătăcire oarbă în căutări fără rost. Ce rost a avut înainte? Ce rost avea acum? Înainte - teroare, sânge şi moarte... Acum rostul lui ar putea fi ceaţa aceea subţire împrăştiată pe sub uşă. Ar fi trebuit să o adune, s-o prindă în palme, s-o închege şi s-o modeleze ca pe lut. Lutul e leagănul vieţii, ceaţa e fuiorul din care se toarce firul ei.

Trecuse prin multe răspântii, drumul îi fusese presărat de alegeri. După atâtea sute de ani ştia că fiecare alegere vine cu urmările ei, că nebănuite taine, capcane şi cotituri se înşiră pe fiecare din căile desprinse dintr-o răscruce şi că, odată ce a luat o hotărâre, consecinţele, bune sau rele, îi devin următoarea felie de viaţă. Cu toate acestea de cele mai multe ori prevăzuse deznodămintele. Nu se înşelase şi nici surprize prea mari n-a avut în trecut. Întunericul cel des n-avea decât două ieşiri. Prima era drumul pe care venise. Întoarcerea i-ar fi rămas pentru totdeauna sub semnul îndoielii. Gândul la cealaltă ieşire nu i-ar da pace vreodată; gândul acesta şi dorul de ea. Celălalt drum era ascuns în vălătuci de negură, aproape la fel de nebulos ca răspântia în care se afla. Singura certitudine era prezenţa ei, dar cum anume urma să fie viaţa lui dacă ar fi deschis uşa pe sub care se strecuraseră aripile ei, luând cu ele şi ultima geană de lumină, dacă dincolo de uşă se va rătăci în acelaşi întuneric sau va regăsi dulcea împlinire a sângelui ei n-avea cum să afle decât pas cu pas pe cărarea fără întoarcere. Uşa aceea va deveni zid îndată ce se va fi închis în urma lui.

Toate acestea i s-au înghesuit în minte în secunda aceea dinainte de îngheţ. Toate acestea şi hotărârea... N-ar fi putut trăi alte sute de ani în neştiinţă, n-ar fi putut îndura o veşnicie îndoiala, regretul. Avea să aleagă calea visului... sau a coşmarului. Va afla curând care din ele îi va stăpâni viitorul.

Alegerea venise cu un sentiment de uşurare, întunericul îl eliberase din cleşti, iar trupul i se destrăma alunecând în valuri peste duşumele, subţiindu-se într-un abur firav absorbit în curentul care-l trecea pe sub uşă în lumea himerelor. Într-o învăluire impetuoasă şi-a regăsit forma, oarecum aceeaşi, distilându-şi esenţele care i-au definit întotdeauna fiinţa, cele asupra cărora vremurile şi lumea nu putuseră lăsa semne. Uşa dispăruse în întunericul gros ca un zid care străjuia tărâmul necunoscut lui.

Himerele - valuri, fuioare, forme incerte sau contururi clare prin care lumina blândă se filtra în tonuri surprinzătoare se întrepătrundeau fără să se amestece în aburul trupului său imaterial şi la fel de transparent. O atingere cunoscută: palma ei stângă pe obrazul lui drept, buzele ei pline sorbindu-i esenţele, gustul ei bogat în miezul lui, sărutul ca o scufundare din unul în celălalt şi deplinul unui cuvânt căruia până atunci îi bănuise numai înţelesul...

Coşmarul (3) - Pe sub uşă

(primele două fragmente ale poveştii pot fi citite aici şi aici.)

descânt rătăcirea ta oarbă
în noapte-o alung şi-o abat
sărutul în noi să ne soarbă
uitare în dor neuitat
te du înapoi între stele
pacea să-mi stea neatinsă
învârt dansul mândrelor iele
în ceaţa visării cuprinsă
sau vino în neguri cu mine
cădere de ziduri pe lume
în dans pun peceţi pe destine
şi nimeni nu-ţi ştie de nume
cât sufli o dată ţi-e timpul
să pleci ori să vii într-o clipă
grăbeşte-te curge nisipul
păşeşte sau fă-te aripă.

Descântecul trecu din cântec în murmur, din murmur în şoaptă, din şoaptă în foşnet şi-apoi în fluturare risipită de aripi în timp ce păsări de negură se rupeau din arătarea diafană care descânta. Păsările se subţiau, se sublimau în aripi, aripile se destrămau în fuioare de ceaţă care se prelingeau pe duşumele şi se strecurau pe sub uşă. În urma lor, în încăpere întunericul devenise dens şi înecăcios, dând înţeles deplin acelor cuvinte care-i răsunau acum în minte ca un dangăt de clopot repetat în neştire: "rătăcirea ta oarbă, rătăcirea ta oarbă, rătăcirea...". Aerul i se înnodase în gât şi părea să şuiere rece şi viforos înspre sufletul lui. Ştia că până la îngheţ e cale de-o clipă şi era sigur că singura lui scăpare era alegerea. Numai ea putea să-l elibereze din noaptea în care se cufundase din ce în ce mai adânc după fiece coşmar, după fiecare vis.

Singur în întuneric se căuta cu grabă, încercând să afle punctul de echlibru, acela în care întrebările îşi află răspuns şi îndoielile dispar înghiţite de certitudini. Rătăcire oarbă îi fusese existenţa înainte de ea, gândea acum. Dar înainte de ea, dacă şi-ar fi ştiut viitorul, ar fi gândit că dorul de ea e rătăcire oarbă în căutări fără rost. Ce rost a avut înainte? Ce rost avea acum? Înainte - teroare, sânge şi moarte... Acum rostul lui ar putea fi ceaţa aceea subţire împrăştiată pe sub uşă. Ar fi trebuit să o adune, s-o prindă în palme, s-o închege şi s-o modeleze ca pe lut. Lutul e leagănul vieţii, ceaţa e fuiorul din care se toarce firul ei.

Trecuse prin multe răspântii, drumul îi fusese presărat de alegeri. După atâtea sute de ani ştia că fiecare alegere vine cu urmările ei, că nebănuite taine, capcane şi cotituri se înşiră pe fiecare din căile desprinse dintr-o răscruce şi că, odată ce a luat o hotărâre, consecinţele, bune sau rele, îi devin următoarea felie de viaţă. Cu toate acestea de cele mai multe ori prevăzuse deznodămintele. Nu se înşelase şi nici surprize prea mari n-a avut în trecut. Întunericul cel des n-avea decât două ieşiri. Prima era drumul pe care venise. Întoarcerea i-ar fi rămas pentru totdeauna sub semnul îndoielii. Gândul la cealaltă ieşire nu i-ar da pace vreodată; gândul acesta şi dorul de ea. Celălalt drum era ascuns în vălătuci de negură, aproape la fel de nebulos ca răspântia în care se afla. Singura certitudine era prezenţa ei, dar cum anume urma să fie viaţa lui dacă ar fi deschis uşa pe sub care se strecuraseră aripile ei, luând cu ele şi ultima geană de lumină, dacă dincolo de uşă se va rătăci în acelaşi întuneric sau va regăsi dulcea împlinire a sângelui ei n-avea cum să afle decât pas cu pas pe cărarea fără întoarcere. Uşa aceea va deveni zid îndată ce se va fi închis în urma lui.

Toate acestea i s-au înghesuit în minte în secunda aceea dinainte de îngheţ. Toate acestea şi hotărârea... N-ar fi putut trăi alte sute de ani în neştiinţă, n-ar fi putut îndura o veşnicie îndoiala, regretul. Avea să aleagă calea visului... sau a coşmarului. Va afla curând care din ele îi va stăpâni viitorul.

Alegerea venise cu un sentiment de uşurare, întunericul îl eliberase din cleşti, iar trupul i se destrăma alunecând în valuri peste duşumele, subţiindu-se într-un abur firav absorbit în curentul care-l trecea pe sub uşă în lumea himerelor. Într-o învăluire impetuoasă şi-a regăsit forma, oarecum aceeaşi, distilându-şi esenţele care i-au definit întotdeauna fiinţa, cele asupra cărora vremurile şi lumea nu putuseră lăsa semne. Uşa dispăruse în întunericul gros ca un zid care străjuia tărâmul necunoscut lui.

Himerele - valuri, fuioare, forme incerte sau contururi clare prin care lumina blândă se filtra în tonuri surprinzătoare se întrepătrundeau fără să se amestece în aburul trupului său imaterial şi la fel de transparent. O atingere cunoscută: palma ei stângă pe obrazul lui drept, buzele ei pline sorbindu-i esenţele, gustul ei bogat în miezul lui, sărutul ca o scufundare din unul în celălalt şi deplinul unui cuvânt căruia până atunci îi bănuise numai înţelesul...

Această poveste a început în cadrul psi-lunelii în urmă cu două săptămâni şi se încheie tot ca psi-luneală. Alte treceri pe sub alte uşi descoperiţi urmând căile desprinse din răspântia aflată la psi.