Cronicile vechi vorbesc despre eroi, despre faptele lor de arme. Ei au fost cei ce au văzut idei şi au sacrificat oameni pentru a le împlini. Din vechile scrieri lipsesc aproape cu desăvârşire truditorii, cei care-şi ardeau grânele şi-şi otrăveau fântânile. Oare aveau ei acea conştiinţă înaltă care să le spună că jertfa lor avea un rost? Oare n-ar fi preferat să-şi păstreze rodul muncii şi gospodăriile în loc să-şi înceapă viaţa de la nimic de câte ori domnitorul nu voia să plătească birul? Oare câţi dintre contemporanii marilor noştri eroi şi-au înţeles conducătorii? Câţi dintre ei s-or fi gândit că peste câteva sute de ani, România va fi încă pe harta lumii pentru că ei au suferit? Câţi dintre ei ar fi ales sacrificiul?
În cronicile multe şi diverse care se scriu azi, adevărul e bine ascuns sub spoieli, sub pretexte. Ideei măreţe par să guverneze omenirea. Dar cei ce vor săpa prin arhive peste alte sute de ani vor vedea lumea în care trăim ca pe o piaţă imensă plină de şarlatani care mint frumos şi numără, numără, numără... Nu numai bani. Oamenii, şi ei, nu sunt decât numere. Sentimentele pot fi transformate în numere. Ideile geniale, adevărul, frumosul, arta şi ştiinţa devin numere... Economie de piaţă. Astăzi ne conduc cei care văd numere.
Regret că n-am să prind vremea, dacă va veni vreodată, când vor conduce oamenii care văd oameni.
O pagină de istorie a prins viaţă sub pana iscusită mânuită de Adrian Manea şi m-a îndemnat să meditez la trecut. O întrebare m-a adus în prezent. Viitorul? Îl vor scrie alţii...
