Stele

Nu deschid televizorul de câţiva ani. Nu-l deschid eu, îl deschid alţii. Nu mă uit la televizor, dar îl aud.

De vreo săptămână, poate două, aud în fiecare seară discuţii interminabile despre ora de religie. Şi mă enervez. Pentru că cele două tabere nu vor ajunge vreodată la consens. N-am să-mi exprim părerea. Cititorii mei o ştiu, aşa cum ştiu că nu vreau să polemizez pe o temă în care sintagma "libertatea conştiinţei" şi toleranţa sunt singurele lucruri importante după părerea mea.

De vreo săptămână, poate două, aud în fiecare seară că o anume televiziune e lider de audienţă pe perioada unui show bun exact pentru spălat pe creier. Şi mă enervez. Mă enervez pentru că o instituţie care ar trebui să promoveze cultura şi să aprindă o luminiţă în minţile privitorilor (şi ascultătorilor) nu face decât să îndobitocească şi are neobrăzarea de a se lăuda cu măreaţa realizare.

Stele reale, oameni talentaţi, şi stele de mucava îşi aduc aportul pentru că emisiunea are rating. E important să fii "pe sticlă". Aduce bani. Emisiunea are rating pentru că stelele îşi aduc aportul... Dacă emisiunea are rating, aduce bani. Un cerc vicios. Care viciază. Banii sunt cuvântul cheie. Singurul zeu căruia i se închină toată omenirea.

Încercam să leg aceste gânduri de stelele provocării de azi în timp ce găteam în bucătărie. M-a prins noaptea printre oale şi cratiţe. Am ieşit în curte. Am privit cerul printre ramurile copacilor. Şi mi-am amintit o altă seară, la munte, în miez de iarnă, acum douăzeci şi şapte de ani, când am scris:

Linişte

Copacii au stele pe vârfuri
Şi vântul le leagănă.
Luna s-a suit pe un munte,
Mă tem c-o să se rostogolească.
Ascult… cântă un greier
În inima mea
Şi-i atâta linişte…
(1988)

Oglinzi de stele - cei care au răspuns provocării de săptămâna aceasta şi s-au înscris în tabel la Eddie.

Dincolo de nume

Ne cresc şi ne educă oameni, învăţăm de la oameni, trăim printre oameni, citim, ascultăm, privim oameni. Suntem în mare parte ceea ce alţi oameni au pus în noi. Iar ei sunt în mare parte ceea ce alţi oameni, poate şi noi, au pus în ei.

În mare parte... Există în fiecare dintre noi câte ceva ce ne face diferiţi, un strop de originalitate, un gând negândit înante, un punct de vedere nou, o altă perspectivă asupra lumii. Dar stropul acesta de originalitate e înecat de prejudecăţi, de convenţii sociale, de ereditatea noastră culturală, fără intenţie şi, de cele mai multe ori, fără ca măcar să ne dăm seama cât de mult din atitudinea şi acţiunile noastre sunt influenţate de ceea ce am fost învăţaţi să fim.

Nu e nimic rău în a te conforma regulilor. O cale bătătorită înlesneşte succesul, dă siguranţă, ne ajută să ne întâlnim la răscruci şi să ne strângem mâinile, sau rândurile, după caz, după nevoi...

Din când în când un om se scutură de toată sau numai de o parte din moştenirea aceasta şi priveşte în jur cu ochi noi, limpezi şi îşi leagă experienţele anterioare într-un alt fel decât a făcut-o până atunci. Alte concluzii se rostogolesc întocmai ca bulgărele de zăpadă, iar lumea capătă înţelesuri noi, surprinzătoare. Trec generaţii până când bulgărele creşte îndeajuns ca să fie băgat în seamă, dar atunci când se întâmplă cad prejudecăţi. Câteodată le înlocuiesc altele, cu un pas mai aproape de adevăr...

Din când în când mă scutur şi eu de bagaje şi încerc să privesc lumea cu ochi noi, limpezi, să văd lucruri, oameni, întâmplări dincolo de numele lor. E un exerciţiu interesant, cu concluzii surprinzătoare. Nu mă răzvrătesc, trăiesc conformându-mă regulilor, dar pot alege din grămadă câteva prejudecăţi. Cândva, în viitor, acestea vor dispărea. Pentru că nu sunt singură. Alţii au lansat deja bulgării. Poate că şi eu am aruncat un bulgăre... în mintea copiilor mei.

Provocarea lansată de Claudia scrisă cu o săptămână întârziere, o idee care stă la dospit de ceva vreme. Gânduri dincolo de nume în alte viziuni se regăsesc în tabelul găzduit de Eddie.

Oamenii care văd oameni

Sunt oameni care, privind în jur, văd numere. Printre ei – cei care s-au îmbogăţit. Alţii văd idei. Printre ei – cei care au schimbat lumea, istoria. Alţii, cei mai mulţi, văd alţi oameni.

Cronicile vechi vorbesc despre eroi, despre faptele lor de arme. Ei au fost cei ce au văzut idei şi au sacrificat oameni pentru a le împlini. Din vechile scrieri lipsesc aproape cu desăvârşire truditorii, cei care-şi ardeau grânele şi-şi otrăveau fântânile. Oare aveau ei acea conştiinţă înaltă care să le spună că jertfa lor avea un rost? Oare n-ar fi preferat să-şi păstreze rodul muncii şi gospodăriile în loc să-şi înceapă viaţa de la nimic de câte ori domnitorul nu voia să plătească birul? Oare câţi dintre contemporanii marilor noştri eroi şi-au înţeles conducătorii? Câţi dintre ei s-or fi gândit că peste câteva sute de ani, România va fi încă pe harta lumii pentru că ei au suferit? Câţi dintre ei ar fi ales sacrificiul?

În cronicile multe şi diverse care se scriu azi, adevărul e bine ascuns sub spoieli, sub pretexte. Ideei măreţe par să guverneze omenirea. Dar cei ce vor săpa prin arhive peste alte sute de ani vor vedea lumea în care trăim ca pe o piaţă imensă plină de şarlatani care mint frumos şi numără, numără, numără... Nu numai bani. Oamenii, şi ei, nu sunt decât numere. Sentimentele pot fi transformate în numere. Ideile geniale, adevărul, frumosul, arta şi ştiinţa devin numere... Economie de piaţă. Astăzi ne conduc cei care văd numere.

Regret că n-am să prind vremea, dacă va veni vreodată, când vor conduce oamenii care văd oameni.

O pagină de istorie a prins viaţă sub pana iscusită mânuită de Adrian Manea şi m-a îndemnat să meditez la trecut. O întrebare m-a adus în prezent. Viitorul? Îl vor scrie alţii...

Pe ţărmul veşniciei

Stă netulburat pe ţărmul veşniciei. Pe mare, printre valuri îl aşteaptă mereu acelaşi vapor.

Timp infinit îi par secundele ce-i trec printre mirări şi printre degetele răsfirate. Le cerne ca şi cum ar fi nisipul spuberat de vânt în marginea furtunii mereu neterminate în care se umpluse de iubire. O purta în adâncuri de suflet ca un copil care nu se despărţea vreodată de jucăria preferată.

Un om desenează netulburat, în fiecare seară, cu cărbune pe cer, veşnicia.

Astfel de gânduri mi-au adus cele douăsprezece cuvinte ale săptămânii. Sau poate că melodia cu care Eddie le-a însoţit m-a inspirat.

Totdeauna (Always)

Acest Romeo e rănit,

dar n-ai să mă vezi sângerând,

Nu e decât un simţământ

pe care mi l-ai stârnit.

Plouă de când m-ai părăsit...

Fără tine mă scufund în prăpăd.

Ştii, nu m-am lăsat biruit,

dar înc-o oră nu mai ştiu, nu mai văd ...

Nu pot cânta de iubire

aşa cum ar trebui să cânt.

Nu mai are cine să mă inspire,

singur pe pământ.

Am să te iubesc totdeauna,

aşa cum ţi-am spus,

pentru toată vremea şi ceva în plus.

Totdeauna...

Fotografiile care mi-au rămas

sunt amintiri dintr-un alt ceas.

Am râs sau am plâns din cauza lor,

una din ele m-a lăsat într-un dor.

Ce n-aş da să-mi răsfir degetele prin părul tău,

să-ţi ating buzele, să te cuprind şi mi-e greu

fiindcă mă tem că n-ai înţeles

că nu-s decât un om şi-am greşit... mult prea des.

Când te cuprinde şi te strânge la piept,

când îţi murmură cuvinte înflăcărate,

în locul lui aş vrea să le şoptesc pe toate,

să ştii că până la sfârşitul vremii te aştept,

că am să te iubesc totdeauna,

aşa cum ţi-am spus,

pentru toată vremea şi ceva în plus.

Totdeauna...

Dacă mi-ai cere să plâng pentru tine,

aş putea;

dacă mi-ai cere să mor pentru tine,

n-aş ezita.

Uită-te la mine,

aş da orice să-ţi pot spune aceste cuvinte.

Nu mai e noroc în zarurile acestea învârtite în aruncare,

dar dacă vrei să mai facem o încercare,

ne-am pune vechile noastre visuri în bagaj

şi vieţile noastre dinainte le-am pune gaj

şi vom găsi un loc unde încă e soare...

Am să te iubesc totdeauna,

aşa cum ţi-am spus,

pentru toată vremea şi ceva în plus.

Totdeauna...

Am să-ţi fiu alături până când stelele îşi vor pierde lumina,

până când se va sfărâma cerul şi n-oi mai găsi rime pentru cuvinte.

Până în ultima clipă te voi păstra în minte

şi am să te iubesc totdeauna...

Am să te iubesc totdeauna,

aşa cum ţi-am spus,

pentru toată vremea şi ceva în plus.

Totdeauna...

Alte scrieri cu aceeaşi duzină de cuvinte aflaţi urmând link-urile din tabelul găzduit de Eddie.

Ceainicul

Din ceainicul amintirilor răsare un tablou...

Cândva, demult, în timp ce un acul pick-up-ului umplea odaia şi inima cu Valsurile lui Chopin, iar aburii de ceai negru se întrepătrundeau cu fumul albăstrui de ţigară într-o dantelă transparentă, un surâs veghea orele târzii şi picura dulcea otravă a iubirii în sufletul meu tânăr şi naiv. O poveste de iubire niciodată începută, ca o aripă de vis împrăştiată de lumina crudă a zilei, o vreme a bucuriei, a speranţei şi a durerii, împletite într-un tot aproape de neînţeles... toate acestea au devenit zece ani mai târziu

Chopin, ceai negru şi-o ţigară

Iubirea noastră a trăit
un timp… un an sau poate-o seară.
Chopin, ceai negru şi-o ţigară
ne-au fost prieteni, ne-au păzit.

Când, mai întâi, ne-am întâlnit
într-o odaie amândoi
am stat de veghe-ascunşi de ploi,
privind în noi spre infinit.

Ne-am încălzit în seara lungă
cu un ceai negru şi amar,
în aburi de mărgăritar
lăsând iubirea să ne-ajungă.

Am mai aprins şi o ţigară
şi fumul albăstrui ne-a dus
prin clipele de la apus
într-a visării dulce ţară.

Şi răsuna ca într-o vrajă,
de peste tot, de nicăieri,
Chopin în blânde adieri,
iar noi stăteam iubirii strajă.

Demult în lume ai plecat,
ţigara-i stinsă, ceaiul rece,
iar la pian nu mai petrece
Chopin în valsuri de-altădat’.

Odaia inimii-i pustie
şi numai amintiri sihastre,
un abur cald, fumuri albastre,
cântecul vechi sunt pe vecie…

Din amintiri va să-mi răsară
şi dor trecut să-mi reînvie,
cât mi-ar fi ora de târzie,
Chpin, ceai negru şi-o ţigară...
(1999)

Alte gânduri ieşite din aburul aromat al ceainicului s-au condensat în tabelul deschis la Eddie.