Cartea sufletului

Mă destram în file cum se destramă toamna în foi.

Ea poartă uneori pe copertă soarele, sleit de puteri, alteori niște nori în care lumina își face culcuș ca să aibă visătorii de unde s-o culeagă. Eu port cu încăpățânare în chip de copertă inima.

Și mă tot destram, filă cu filă, tril cu tril, aripă cu aripă, speranță cu speranță. Mă urmăresc un timp în siaj, fluturi naivi așteptând un semn că încă îmi sunt de folos. Nu toți se pierd, nu toți se rătăcesc. Pe cei norocoși îi adun de pe zboruri și îi îndes în călimară, să urzească fir de poveste, să țeasă dantelă de vers...

E atâta liniște în toată destrămarea acesta,

că, uite, a început să plouă, tot liniștit, de parcă și toamna s-ar feri să nu-mi tulbure fluturii cu prea mult zgomot.

Lăsând deoparte destrămările metaforice, tema propusă de Eddie se potrivește... copertă pe ceea ce voiam să vă povestesc.

Poezia pe care o sărbătoream acum vreo doi ani la zece mii de vizualizări a ajuns acum la o suta de mii. Și, chiar dacă am văzut-o crescând cu câteva zeci sau, mai răruț, sute de accesări zilnic, parcă tot nu îmi vine să cred. Le mulțumesc tuturor celor care, într-un fel sau altul, au promovat-o.

Pentru că titlul zicerii de azi e cartea sufletului și nu poezia sufletului, am să spun și despre o carte. Se va numi "Lecția de zbor", va avea 120-130 de pagini pline cu poezele din cele deja apărute pe blog, e în faza de corectură și e musai să fie gata mai devreme de luna mai, căci va fi mărturie la nunta fetei mele.

Ținând seama de toate cele de mai sus, prezic cu părere de rău că voi scrie sporadic spre deloc, doar când mi-or da destrămările pe dinafară, dar că, așa cum mă știu, un ochi tot am să mai arunc prin spațiul virtual, că dependența e mare și chiar dacă are antidot, eu una n-am găsit motiv să-l caut.

Știu că nu e marți, știu că n-am mai deschis cafeneaua de vreo doi ani, habar n-am dacă am să apuc să vă răspund la timp, asta în cazul în care voi răspundeți invitației, dar eu vă aștept la o ceașcă de gânduri aburinde și de vorbe calde ca să ne cunoaștem sau să ne recunoaștem.

Concis... și nu prea

Un menestrel ce poartă mască de bufon
mergea pe-alee, prin grădină, spre palat,
să întâlnească-n bal un sfetnic și-un baron
în timp ce-o intrigă de epocă l-a captivat.

Povestea asta are-o continuare
pe care nu v-o spun, căci nu o știu.
De-ați auzit-o undeva, în lumea mare,
aștept să mi-o șoptiți, iar eu s-o scriu.

Aș inventa, ca altădată,
istorii despre menestrei,
dar inspirația-i plecată
la bal cu pețitorii ei.

Ca să-mi mai spăl cele păcate,
link-uri aici, aici și-aici vă las
către povești adevărate
sau născociri dintr-un alt ceas.

Acum, c-am arătat cât de concis
se leagă-n versuri fără sens duzina,
mă-ntreb ca anacondele, bătu-le-ar vina,
cât e de grav și cât m-am compromis.

Și, ca să mă găsiți ușor
și să vă umpleți de mirare,
înscriu la Eddie-acest izvor
de cugetări nespus de-amare.
(2017)

Slalom printre poezele

Pe pârtia întrebărilor Vienelei.

1.Liber/ă prin viață sau răsfăţat/ă într-o colivie de aur?

În seara căruntă

Visul din nou mă inundă

Şi-s liberă iar, oricând aş vrea,

În mintea mea.

2.Zi sau noapte?

Mă scutur de tine, rutină,

Când noaptea se-aşterne deplin,

Te las să te-ngropi în lumină

Şi gândului merg să mă-nchin.

3.Cafea sau ceai?

O apuc de toartă,

Parcă mi-ar fi soartă.

O aromă-amară

Îmi intră pe nară :

Dragă amintire…

E prima iubire ?

Neagră ca abisul

Unde s-a dus visul,

Ca iadul, fierbinte…

Nu mai am cuvinte!

Gust de fiere şi pelin,

Zahărul pe unde-l ţin ?

Pe gât lunecă uşor

Ca un abur, ca un nor,

Şi o luminiţă mică

Sus, spre creier se ridică.

4.Numeşte trei obiecte și trei fiinţe fără de care viaţa e pustie.

Şi fără să se teamă, fără să înţeleagă

Şi-a luat în mâini destinul şi inima întreagă

Şi s-a lăsat furtunii şi valului ce poartă

Pe creste înspumate un vis, un dor, o soartă.

Trei... metafore.

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns

în locul unde n-au pătruns

nici răutatea, nici mânia,

în locul unde e stăpână bucuria.

Destin împlinit

în zborul copiilor

din cuib către vis.

Îmi înfăşor stări

în inima ta caldă

şi mi-e acasă.

Oricum aş număra tot patru ies la socoteală: copiii, mama şi sora, pentru că sângele apă nu se face.

5.Îţi place să dăruieşti sau să primeşti?

Furam doar bucurie, ne-o dăruiam întreagă,

Haiduci prin codrii noştri cu stelele pe ram,

Cărarea dintre noi, oricât ar creşte, leagă

Crengile, sus, de stele şi stelele pe geam.

6.Iubeşti copiii? Dar ei pe tine?

Copilului i-e drag de braţul ce-l cuprinde.

Iubirea cea mai pură în inimă-i se prinde

.................................................................

Când braţe de părinţi ajung să ocrotească

Un chip plăpând, un suflet ce trebuie să crească.

Timpul iubirii nu începe, nu se termină şi nici nu se preface.

Iubirea-i împlinită dacă iubeşti în pace.

7.Ieri sau mâine?

Sunt tot în ieri,

încă nimic în mâine,

devenire azi.

Prefer devenirea.

8.Îţi surâde ideea de a aduna în paginile unei cărţi poveştile tale, trăite sau imaginate?

Da, dar

Tot cu un zâmbet mi-am motivat absenţa

la câteva examene şi reexaminări

în faţa timpului. El mi-a bifat prezenţa

şi-a acceptat tacit că m-am pierdut în zări.

9.Dai şi fugi sau lupţi până la capăt?

Pierd azi o luptă, dar câştig războiul,

pierd o secundă, nu pustiesc un veac.

Dacă usuc o baltă, nu întind noroiul

pe câmpuri, pe pădure, peste lac.

Lupt pentru ce merită. În rest evit fără să "dau".

10.Carte sau film?

În seri de vară cu visare,

Cu muzică şi-o carte

Ţinută-n mâini de fiecare

Zburam către departe

11.Un cuvânt care te reprezintă.

Îţi las moştenire inima cuvântului meu,

Ţi-o las ca pe pâine, nu ca pe vreun zeu,

Să nu i te închini, să nu i te supui,

Dar să îţi fie hrană la sufletul hai-hui.

Realităţi paralele

Am trăit realităţi paralele.
Un zid invizibil ridicat între ele.
Eu de o parte, tu de cealaltă.
Eu noaptea pe întuneric la lumina lămpii şi uneori la lumina unui hohot de râs.
Tu pe întuneric cu becul aprins.
Eu înfofolită cu zece cojoace şi cu o carte scânteie.
Tu lângă foc şi cu Scânteia în mână.
Eu cu raţia, tu cu îmbuibarea.
Amândoi cu pumnul în gură, eu cu durere, tu cu plecăciune adâncă în fața lui.

Trăim realităţi paralele.
Un zid invizibil ne desparte.
Din când în când luăm pietre din el şi le facem cuvinte de ocară.
Le aruncăm după pricepere.
Eu cu durere, când nu le mai pot purta.
Tu cu ură sau cu dispreţ.

Loveşte-mă pe mine cu ele.
Nu-mi lovi copiii.
Pentru că eu sunt de vină.
Eu le-am dat hohotul de râs şi lumina, iar ei au crezut că li se cuvin.
Şi n-ai să mă auzi vreodată spunând că nu e aşa.

Vremea spovedaniilor

Pare să fi venit vremea spovedaniilor despre blogărit prin colţişorul de lume virtuală în care mă învârt eu. Şi mi-a venit şi mie cheful să mă spovedesc. Nu că aş fi păcătuit cu ceva, ci doar ca să-mi descarc o desagă de gânduri stârnite de articolele Adrianei şi Matildei.

Din când în când obosesc... sau mă fură un val şi-mi poartă gândurile departe, pune stăpânire pe ele, iar eu mă las în voia lui pentru o săptămână, două, şi dispar. Uneori mai scriu printre picături, alteori nu. Uneori vă citesc. Nu comentez şi nu răspund la comentarii aproape deloc. Şi am mustrări de conştiinţă. Poate n-ar trebui să am. Sunt gândurile mele, e timpul meu... Dar am. Mi se pare că înşel aşteptări, că-mi încalc promisiuni făcute în primul rând mie.

De cele mai multe ori obosesc. Dorm prea puţin. Scriu noaptea, citesc noaptea, comentez noaptea, mă uit la filme şi mă joc noaptea. Orele se scurg fără să-mi dau seama. Mă uit la ceas şi e trecut de unu, sau de două. Dimineaţa mă trezesc la şase. Cinci zile pe săptămână. Nu dorm la prânz. Recuperez din somn în dimineţile de sâmbătă şi duminică. Obosesc şi renunţ până mi se încarcă din nou bateriile. Cel mai rar şi mai la urmă renunţ la scris.

Nu m-am considerat vreodată bloggeriţă în adevăratul sens al cuvântului. Blogul meu e o carte care se scrie din mers, filă cu filă. O carte care are deja prea multe file pentru un singur volum. O carte răsfoită de multe ori la întâmplare, din întâmplare. Cititori de poezie nu-s mulţi. Iar dintre aceştea câţi sunt cei cu care versurile mele intră în rezonanţă? Şi din ei, câţi sunt cei care nimeresc exact pe pagina care le-ar trezi interesul? Şi câţi nu şi-l pierd după o vreme? Un blog creşte atunci când adună cititori, nu când adună file. Spun şi eu ca Adriana că am un blog mic. Şi ca Matilda spun, că am puţini cititori.

Nu citesc bloguri "mari". Habar n-am cum ajung să fie mari, dar presupun că abordează subiecte de mare interes: politică, scandaluri, sex, reţete pentru succes, vedete de mucava... Dacă politicienii ar vorbi puţin şi ar face mult şi bine, atunci mi-ar capta atenţia. Dar ei vorbesc mult şi prost şi fac tot mult şi tot prost. Scandalurile şi vedetele de mucava? Timp pierdut de pomană... Sexul - din punctul meu de vedere nu se publică, iar reţetele pentru succes - nu cred că funcţionează pentru oricine, în orice domeniu. Şi-apoi, cine-s eu să dau sfaturi? Pot să-mi dau cu părerea. E doar părerea mea şi nu o regulă de aur.

Citesc bloguri "mici", scrise de oameni cu suflete mari, bloguri literare sau nu, în care limba română nu e mutilată, în care cuvintele transmit idee şi emoţie deopotrivă.

Scriu poezie, îmi pun în vers părerile şi ceva suflet - mai mult sau mai puţin după cum se întâmplă - şi rutina dobândită după atâtea file scrise. Dacă ceea ce iese are valoare literară, nu-s eu în măsură să spun. Ştiu numai că, atunci când scriu, "las' că merge şi aşa" nu se întâmplă. Am câteva reguli de la care nu mă abat cu bună ştiinţă, iar cea mai importantă dintre reguli e limba română.

Scriu poezie din obişnuinţă, scriu pentru că a mai rămas ceva nespus sau pentru că simt că ar trebui spus altfel, scriu poezie pentru că aşa mă pricep eu cel mai bine să mă deşir în cuvinte şi scriu pentru că sunt eu. Apoi o dau pe-un surâs, pe-o lacrimă, pe-o clipă de emoţie împărtăşită. Oricui vrea s-o primească. Oricui vrea s-o păstreze şi oricui vrea s-o uite în clipa următoare. Nu contează câţi sunt cei ce citesc astăzi. Cartea rămâne dechisă, cu toate paginile la vedere pentru a fi răsfoită, fie şi la întâmplare, din întâmplare.

Sigur că mă bucur de fiecare gând şi de fiecare cuvânt primit înapoi. Sigur că le aştept. Dar dacă se aşterne liniştea în subsolul postărilor, nu-i un capăt de lume. Pentru că liniştea aceasta nu mai înseamnă de câtva timp o absenţă totală a cititorilor. Minunăţiile de instrumente de măsurare a traficului pe care le-am instalat pe blog îmi spun că sunteţi prin preajmă, chiar dacă greşesc la numărătoare şi nu se pun în veci de acord unul cu altul. Flag Counter îmi arată totdeauna mai mulţi vizitatori noi decât numărul total de vizitatori indicat de GTop, iar Blogger e de un optimism debordant. Numărul de afişări de pagină e cel puţin dublu în statisticile lui, faţă de oricare alte statistici. E un mare avantaj al blogurilor găzduite de blogger, faţă de cele de pe worpress. :))