Stuctura

      

        Arhitectul care proiectase Structura, Aurelio Nexar, se născuse pe Terra într-o perioadă încă prosperă a planetei. Semnele declinului începuseră să fie vizibile, dar pământenii se amăgeau că lucrurile nu erau grave, că încă mai exista o cale de întoarcere. Poate chiar exista, dar ceea ce nu exista era dorința decidenților de a face stânga împrejur, influențați fiind de indolența, delăsarea și comoditatea populației și, bineînțeles, de propriile interese. Nimic nu prevestea, totuși, sucesiunea rapidă de dezastre care aveau să-l facă deopotrivă și celebru, și indispensabil pe arhitectul nostru.

        

        Până după patruzeci de ani, Aurelio fusese un personaj inteligent, creativ, care se descurcase cu brio în școală și în carieră, fără să strălucească în mod deosebit. Lucrase în câteva birouri de arhitectură și își mulțumise atât patronii, cât și clienții, primilor aducându-le venituri substanțiale, iar celor din urmă, îndeplinindu-le dorințele legate de viitoarele lor locuințe, chiar dacă uneori aceștia aveau gusturi îndoielnice. Ca urmare, își asigurase un trai confortabil și pusese și ceva bani deoparte, astfel că, atunci când prietenul lui din copilărie, Lorenzo Kaelis, îl căutase cu o propunere interesantă, a demisionat de la firma la care lucra și s-a alăturat echipei încropite de acesta, chiar dacă munca pe care urma să o facă era neplătită, cel puțin pentru început.

        De Lorenzo îl lega o prietenie neobișnuită. Lollo, așa cum îi spunea de când îl cunoștea, fusese un copil singuratic și neînțeles. Aurelio nu-și amintea să-l fi văzut jucându-se vreodată. Era întotdeauna cufundat în studiu. La 3-4 ani studia plantele, insectele, păsările cu o atenție ieșită din comun pentru vârsta lui. După ce a învățat să folosească bibliotecile virtuale, setea lui de cunoaștere n-a mai avut limite. Părinții lui abia dacă reușeau să-l scoată dintre computere cât să-l hrănească și să-l culce. În disperare de cauză au apelat la vecinii lor, familia Nexar, cu rugămintea să îl trimită pe Aurelio să petreacă o oră pe zi cu Lollo.

        La început, lui Aurelio nu i-a plăcut să meargă la "nebun". Stătea stingher într-un colț și se plictisea îngrozitor cu ochii pe ceas, în timp ce celălalt copil își vedea de studiul lui ca și cum ar fi fost singur în cameră. Cum expirau cele șaizeci de minute, Aurelio o zbughea ca din pușcă înapoi acasă. Până într-o zi, când Lollo l-a așteptat cu o cască de simulator în mână, i-a explicat cum se folosește și i-a arătat ce jocuri poate accesa. Așa debutase relația lor. 

       Uneori Aurelio devenea interesat de câte un proiect la care lucra Lollo, iar acesta îi expunea — destul de sumar și fără chef — ce făcea sau ce învăța. Adevărata prietenie a început atunci când Aurelio a început să participe și el la proiectele lui Lorenzo, întâi cu o idee, apoi cu o dezbatere, cu un desen sau un calcul. Cele mai frumoase momente petrecute împreună erau cele în care visau împreună cu glas tare și cu ochii deschiși la lucruri nemaifăcute și poate chiar nemaivisate.

     Iar proiectul la care îl chemase să lucreze acum era parcă desprins din visurile acelea din adolescență. Se întâlniseră, unde altundeva decât în atelierul lui Lollo, dimineață, la o cafea. După ce se salutaseră și se îmbrățișaseră, în timp ce pregătea cafeaua, Lorenzo a intrat abrupt în problemă, lăsându-l pe Aurelio cu gura căscată:

       -—Lumea asta se duce de râpă, Lio dragă! Nu-i mai trebuie decât un bobârnac și o ia de-a rostogolul la vale de n-are s-o mai oprească nici dracu'. Ar trebui să facem ceva, să avem o alternativă când or răsturna tâmpiții căruța. De asta te-am chemat. Hai să-ți arăt!

        După introducerea poetică a urmat partea tehnică. Lorenzo terminase cu sau fără diplomă (nu-și făcuse timp să dea toate examenele) mai multe facultăți: înginerie spațială, biologie, fizică, robotică și mai urmase și alte cursuri care îi treziseră interesul în cu totul alte specialități. În esență ceea ce îi descria lui Aurelio era o nave spațială mare cât un oraș, de sine stătătoare, pe care oamenii să poată trăi, nu doar supraviețui, când și dacă Pământul va deveni de nelocuit.

        Când Aurelio și-a recăpătat graiul și a găsit o pauză în discursul prietenului său ca să-l și folosescă, primele cuvinte care i s-au răsturnat din gură, aproape pe negândite, au fost:

        —Dar de ce atâta grabă?

      —Lio, știu că nimeni nu vede cât de fragil e echilibrul în care e Pământul acum. De doi ani fac simulări după simulări, toate cu același rezultat. Suntem pe marginea prăpastiei. Sper să avem destul timp și să gasim destule resurse ca să terminăm la timp construcțiile. 

        —Mai multe construcții?

     —Sigur că mai multe! Mă rog, noi facem una sau poate zece dacă avem cu ce, dar trebuie să convingem niște bogătani că se pot îmbogăți și mai tare dacă vor sui în nave toată omenirea. Avem nevoie de mai mulți investitori care să se întreacă între ei să câștige cât mai mult. 

        — Înțeleg atunci că ai nevoie de un arhitect care să proiecteze orașele pe nave!

       —Nu numai de un arhitect, a răspuns Lollo cu un zâmbet mare pe chip. Am nevoie de cineva care să mă ajute să cresc navele astea, nu să le construiesc.

        —Să le crești?! Dacă a existat vreodată o mască a mirării, Aurelio devenise întruchiparea ei.

       —Cel mai economic mod de a construi și de a întreține o navă de dimensiuni atât de mari e să le facem organice, și nu organice ca aspect, ci organice ca structură.

        — Vrei să construim niște organisme vii?

       —Vii? Da. Organisme? Nu chiar. Mă gândesc mai mult la țesuturi vii, crescute controlat, regenerate periodic.

        —Ești nebun, Lollo, a râs Lio. Când ne apucăm de treabă?

        Din fericire au avut timp. Au dezvoltat Structura pe modelul oaselor. Au reușit să o crească și să o regenereze la nevoie, în forma și cu calitățile dorite. Au găsit destui bogați dispuși să investească în noul tip de nave-oraș. Când s-a produs bobârnacul, erau pregătiți. Numai cine n-a vrut, n-a urcat pe o navă.

Tema Structura, de la Gemini, imaginea de la Chat GPT.