Din aburi de cafea

sâmbătă, 3 martie 2012

Blogging şi creaţie

Blogul cu poezele a trecut de vârsta de doi ani. Înseamnă că s-a ridicat copăcel şi are destulă siguranţă la mers. A fost de la început şi va fi în continuare o modalitate simplă de a-mi face cunoscute poeziile. N-am devenit blogger în momentul în care am făcut întâia postare şi nici multă vreme după aceea. Prima dată când am auzit întrebarea "Eşti bloggeriţă?" am făcut ochii mari, mirată de aşa idee, şi am negat vehement. Cred că am început să mă consider blogger abia cu vreo zece luni în urmă, când am avut de spus şi altceva lumii în afară de versuri şi când am fost primită în familia Most Wanted Blog. Tot atunci am simţit că trebuie să găsesc un alt loc în care să-mi înşir gândurile, cele care nu se lăsau prinse în tiparul poeziei şi aşa au apărut Aburii de cafea. Mai târziu am descoperit că devenind blogger am câştigat mai mulţi cititori pentru Poezele şi m-am simţit încurajată să continui în ambele direcţii. M-au prins în mreje jocurile interactive, concursurile organizate pe MWB care mi-au adus teme de meditaţie şi au fost punct de pornire pentru versuri care altfel nu cred că ar fi apărut.

Am respectat de la început câteva reguli de conduită, aceleaşi reguli pe care le-am învăţat în copilărie: politeţe, corectitudine, limbaj civilizat. Am folosit ghilimele şi am învăţat repede cum se pune un link spre sursă, după ce ai primit permisiunea de a cita. Am pretins acelaşi comportament din partea celorlalţi, iar atunci când m-am lovit de rea-voinţă am fost destul de inventivă şi de înverşunată în demersurile pe care le-am făcut pentru a obţine cuvenitele ghilimele.

Fac parte dintr-o generaţie care n-a crescut cu calculatorul la îndemână. Am învăţat după vârsta de 30 de ani tot ce ştiu acum... Am întrebat, am furat meserie, am descoperit singură...

Cei mai mulţi bloggeri români sunt mai tineri decât mine. Tinereţea e furtunoasă, plină de pasiune, de elan. Îmi place să-i descopăr, îi admir şi încă învăţ. Celor care mă cuceresc cu talentul şi dăruirea investite în blogging nu mă sfiesc să le arăt cât de mult le apreciez realizările. Am cunoscut adolescenţi talentaţi, care au mari şanse să devină scriitori dacă nu-şi uită visele. Am cunoscut oameni cu suflete calde şi minţi luminate. Am rămas de multe ori uimită în faţa energiei cu care unii dintre ei construiesc o lume din idei şi sentimente atât de reale, încât cu greu o poţi numi virtuală. Mi-am făcut prieteni, prieteni adevăraţi de care mă despart sute de kilometri, dar cu care am gustat din cafeaua aromată a vorbelor rostite moale despre ce i s-a mai întâmplat inimii şi cugetului. Am primit în dar gânduri bune şi am dăruit şi eu asemenea.

E o lume care are un mare avantaj: poţi să-i deschizi doar uşile potrivite şi să ocoleşti personajele negative. Mai mult decât în lumea reală, în blogosferă cine se aseamănă se adună. Şi adunarea în care m-am nimerit eu e tare frumoasă.

Articol scris pentru şi înscris la Blog Power, ediţia despre "Codul rutier al blogosferei". Aceeaşi temă e abordată şi în articolele:
Frână şi acceleraţie
Codul rutier al blogosferei - propuneri
Codul blogosferei
Ghid de blogging - un ghid de bun simţ
Fii autentic!
Nu sunt scriitoare

marți, 28 februarie 2012

Ochelari

La fiecare început de vară, cu câţiva ani în urmă, copiii şi-au cumpărat ochelari de soare din cei ieftini pe care îi găseşti la colţ de stradă sau în supermarket aproape de casele de marcat. Lentilele sunt prinse de rame cu două-trei şuruburi minuscule care, inexplicabil şi inevitabil, se desfac după câteva zile şi, date fiind dimensiunile lor e foarte probabil să dispară ca şi cum n-ar fi fost.

În urma câtorva experienţe de acest fel s-au adunat prin casă un număr nedeterminat de lentile de diverse culori care au avut parte de o neaşteptată oportunitate de a-şi demonstra utilitatea: eclipsa de soare. Suprapui trei sau patru lentile şi discul solar îşi pierde coroana de flăcări şi rămâne o bulină albă din care la ora anunţată muşcă vârcolacii.

Urmând cam acelaşi principiu, un cal înhămat la căruţă şi scos de stăpân pe drumul public va fi împodobit cu ciucuri roşii să nu se deoache şi cu ochelari care acoperă înspăimântătoarea realitate înconjurătoare şi îi lasă patrupedului numai vederea către înainte - bulina albă de unde au fost înlăturate toate pericolele.

Dar cea mai grozavă invenţie ar fi o pereche de ochelari care ar putea cumva anihila vederea obişnuită măcar pentru câteva momente şi ar îngădui celui care îi poartă să vadă numai cu mintea cea de pe urmă.