Pentru că finalul bijuteriei scrisă de
Vero m-a amuzat cu ironia și hazul de necaz plantate acolo, am să vă povestesc despre oglinzile mele.
La începutul iernii trecute mi-am spus: „Am în baie prea multe rafturi care poartă cutii mari și mici, șipuri, sticle și alte recipiente pe care se adună vârtos praful în cantități supărătoare. În diminețile cu cer albastru și lumină nouă și limpede, rafturile mele de sticlă cer o mână harnică să apară și să le curețe. Dar cum anii vin și trec din ce în ce mai repede, fugind din păcate într-o singură direcție, iar hărnicia mea tinde să fie invers proporțională cu numărul lor, ar fi cazul să le înlocuiesc cu niscaiva dulapuri.”
Zis și făcut: am intrat pe mai multe platforme online care vând mobilier și, cu chiu, cu vai, am găsit două dulapuri soldat și două suspendate, potrivite ca dimensiuni și între ele. Dulapurile soldat și unul dintre cele două suspendate erau chiar din aceeași linie de design, având ușile cu oglindă pe ele. Pentru al patrulea, conceput pentru mașina de spălat n-am găsit decât ceva asemănător, fără oglindă, dar produs de aceeași firmă. Ciudat a fost faptul că mânerele ușilor, deși din același plastic și de aceeași culoare, au forme diferite pentru fiecare dulap.
Iar oglinzile... sunt o încântare! Când intri în baie, oricum te-ai învârti, poți să-ți admiri obrazul scofâlcit, silueta deficitară, părul vâlvoi... După vreo câteva luni, m-am obișnuit cu avalanșa de imagini, dar încă primesc comentarii de tot felul de la musafiri.
Concluzia? Ar fi trebuit să cumpăr dulapurile astea acum vreo treizeci de ani... Atunci aș fi putut să cânt de bucurie, nu de jale ca acum. Rezultatul ar fi fost oricum dezstruos pentru că sunt afonă. Dacă se spărgeau oglinzile?
Această scriere nepremeditată pentru duzina de cuvinte se alătură celorlalte din tabelul dedicat.
