Muncă (puțină) și odihnă (mai multă), ambele de calitate

Cea mai harnică

S-a înnodat

Prieteni sau dușmani?

Mai trăiește?

 

    Pentru Miercurea fără cuvinte găzduită de Carmen. Happy WW!

Pulbere-n vânt (Dust In The Wind)

Doar un moment închid ochii și clipa s-a destrămat.

Curios, pe sub pleoape visuri mi s-au arătat.

Pulbere-n vânt,

Tot ce sunt e pulbere-n vânt.

Un cântec vechi, doar un strop de apă în ocean imens.

Nu vedem, dar din ce-am clădit doar praful s-a ales.

Pulbere-n vânt,

Toți suntem doar pulbere-n vânt.

Nu te-amăgi, doar cerul și pământul nu se vor sfârși.

Clipe curg, încă un minut nici banii nu-ți vor dărui.

Pulbere-n vânt,

Toți suntem doar pulbere-n vânt.

Pulbere-n vânt,

Toate sunt doar pulbere-n vânt,

Toate sunt doar pulbere-n vânt,

În vânt.

Cafeneaua de marți - Întâmplare cu final neașteptat

E uimitor cât de mult ne poate schimba destinul ceva atât de simplu și de banal cum e un blog!

Nu-mi aduc aminte ce m-o fi motivat în seara aceea de început de decembrie, acum aproape nouă ani, să mă înham la acest drum. Poate dorința de a împărtăși cu cei câțiva prieteni mult mai tineri decât mine pe care mi-i făcusem în lumea virtuală bruma de poezioare scrise mai toate când eram de vârsta lor... Poate...

Eram încă timidă, stăpânită de o reticență aproape paralizantă. "Mi-am luat inima în dinți" e o expresie care spune prea puțin despre cât curaj şi câtă putere mi-au fost necesare ca să scot în lume, oricât de mică era cea a cititorilor mei atunci, bucățile acelea de suflet deghizate în litere ce alcătuiau versuri mai mult sau mai puțin stângace.

Nu m-am gândit că voi începe iarăși să scriu și nu mi-am dorit faimă, așa cum nu-mi doresc nici astăzi. Dar nici nu m-am așteptat ca acea hotărâre spontană și aparent fără importanță să pună o amprentă atât de puternică pe tot ceea ce e esențial în ființa mea.

Fără blogul cu poezele aș fi scris sporadic și prost, mi-ar fi lipsit nenumărate clipe de emoție, bucurie, împlinire. Aș fi fost mult mai săracă sufletește. Mare parte din ce mi-a trecut prin gând și a devenit cuvânt scris în acești ani ar fi suferit un proces de aneantizare trist și lipsit de durere, când eu însămi aș fi fost pierdută într-o amorțeală care nu-mi era deloc străină.

N-am intenția să fac cine știe ce filosofie din acest articol, ci doar să pun pe "hârtie" o revelație neașteptată care m-a trăznit citind "Ploaia de primăvară" a Dianei și m-a cufundat într-o stare de contemplare din care m-am extras cu greu. Mi-a fost de mare ajutor Eddie care parcă a ticluit duzina de săptămâna trecută special pentru mine.

În final vreau să lansez o provocare, o temă de discuție la o ceașcă de cafea întârziată. Mi-ar face mare plăcere dacă mi-ați împărtăși ce hotărâre aparent minoră s-a dovedit în timp a avea repercusiuni pozitive neașteptate asupra vieții voastre.

Bucurii de navetistă, toamna

Cafeneaua de marți - Păreri de cititor

Am fost și sunt, într-ale cuvintelor, înainte de toate, cititor. Cititor de proză, de poezie, de carte, de bloguri. Citesc cu plăcere orice e bine scris și îmi fură atenția. Să nu încercați să-mi vorbiți când mă vedeți cu nasul în vreo carte sau mișcând ușor de jos în sus imaginea de pe ecranul telefonului. Sau încercați, dar înarmați-vă cu răbdare, căci s-ar putea să răspund după câteva minute și să vă rog să repetați ce mi-ați spus. Și nici a doua oară nu e garantat că aud.

Dar, ca un text să mă prindă în mrejele lui, e nevoie nu doar de un mesaj interesant, ci și de un stil plăcut, care să nu umilească limba română și să nu mă zgârie pe creier.

N-am să vorbesc despre diacritice, pe care le iubesc pentru simplul motiv că e mult mai ușor să înțelegi un mesaj atunci când nu trebuie să enumeri în minte paronime și să alegi dintre ele pe cel potrivit în context, și n-am să vorbesc nici despre exprimările agramate, pentru că acestea ori mă indignează, ori îmi stârnesc râsul.

Mama mea e vinovată de faptul că mă zburlesc precum pisica atunci când citesc sau aud cuvinte folosite cu sens eronat. Părerea mea e că atunci când nu suntem siguri de sensul unui cuvânt e mai bine să-l evităm, dacă nu avem chef să punem mâna nu pe dicționar, că e greoi si demodat, ci pe minunea de telefon din dotare ca să-l luăm la întrebări pe prietenul Google. (Mama e vinovată pentru că și acum, când am aproape cincizeci de ani, îmi face observație dacă scap vreo perlă în prezența ei.)

O altă chestie care îmi lasă un gust amar e traducerea cuvânt cu cuvânt a unor expresii din limba engleză și împlântarea lor în vorbirea curentă și în scrierile noastre. Nu mă îndoiesc că, la cât de mult sunt utilizate, cel puțin unele dintre ele vor fi asimilate și considerate corecte, căci limba e vie și se îmbogățește. Dar îmbogățirea aceasta, tot după părerea mea, duce la dispariția altor expresii - românești până în măduva oaselor. Și să smulgi fie și o bucățică din măduva limbii române mi se pare dureros.

Am să fac unele considerații privitoare la stil. Îmi plac scrierile în proză care curg melodios, în care poți să recunoști autorul după structura frazei. Sunt fermecată atunci când găsesc alături cuvinte pe care nu m-aș fi gândit să le pun împreună, iar din această construcție se conturează imagini sau idei cu o claritate surprinzătoare.

Admir coerența, naturalețea limbajului. Aici m-aș opri la utilizarea corectă a timpurilor verbale. Dacă atunci când povestim ceva oral folosim perfectul compus și imperfectul, de ce am utiliza în scris perfectul simplu?

Am lăsat la urmă poezia, fiindcă mi-e cea mai aproape de suflet. Mai mult decât în cazul prozei mă atrage și mă prinde ritmul, indiferent dacă citesc versuri cu rimă sau fără. Ritmul completează și întregește mesajul unui poem, îl apropie de muzică.

Îmi plac poeziile cu versuri albe sau libere dense în figuri de stil, nu cele în care o frază banală e înșirată pe mai multe rânduri.

Rimele sunt, de asemenea, o provocare. Apreciez mai mult o rimă imperfectă decât răsucirea nefirească a cuvintelor în propoziție și plasarea verbului la sfârșitul versului pentru o rimă facilă. Mă fascinează rimele neobișnuite, între părți de vorbire diferite sau cuvinte cu cratimă.

Îmi plac scrierile rotunde, cele care se încheie cu o concluzie exprimată de autor sau lăsată în seama cititorului. Îmi plac scrierile care au un rost, un mesaj exprimat sau subînțeles, cele care mă pun pe gânduri, mă provoacă, mă stârnesc la gând și cuvânt.

Forța unui text vine de obicei din curajul autorului de a se despuia de gânduri și emoții atât de intime și de personale încât pare aproape indecentă expunerea lor. Adevărul lor e cel care creează emoție cititorului, cel care trece barierele. De cele mai multe ori cititorul își regăsește propriile gânduri și sentimente și autorul scapă de sub lupă nedisecat.

Toate acestea le-am descoperit citind. De când scriu eu însămi, citesc cu alți ochi. Mă interesează și observ detalii de tehnică peste care altfel aș fi trecut fără să le bag în seamă. Părerea mea e că fără să fi citit câteva rafturi de cărți (sau varianta lor virtuală) e greu sau imposibil să scrii acceptabil, cu oricât talent ai fi dăruit. E ca și cum ai vrea să pictezi pe întuneric. E adevărat că Beethoven a compus și după ce a surzit, dar nici el n-a fost surd din naștere.

E marți, vă invit la o ceașcă mare de cafea, făcută pe gustul fiecăruia, plină de gânduri aburinde despre cum scriem. Voi ce păreri de cititor aveți?