Sunetul tăcerii - The Sound Of Silence

Bună, noapte, vechi amic,

Aș vrea să stăm de vorbă un pic

De-o viziune ce s-a furișat,

Când dormeam adânc sămânța și-a lăsat

Și viziunea răsărită-n mintea mea

Stă și ea

În sunetul tăcerii.

Singur, într-un vis confuz

Mergeam pe străzi pustii, ursuz.

Sub lumina unui lampadar

În frig și ceață mi-am pus un fular.

Un neon sclipind a străpuns în privirea mea

Și noaptea grea,

Și sunetul tăcerii.

Și-n lumină am văzut

Mii de oameni și mai mult

Ce vorbesc și nu îmi spun nimic,

Ce n-ascultă când aud ce zic;

Cântecele lor nicicând nu le-au cântat,

N-au stricat

Nici sunetul tăcerii.

„Proști”, am spus, „tăcerea grea

Ca un cancer vă prindea.

Vă învăț dacă mă ascultați,

Vă cuprind dacă mă-mbrățișați."

Dar cuvintele-n tăcere au căzut

Și-au scăzut în apele tăcerii.

Oamenii s-au închinat

La zeul neon inventat.

Cu un fulger i-a avertizat

În cuvintele ce le-a format.

Semnul zice: „Cuvânt spus de profeți e scris la metrou pe pereți

Și unde ședeți"

Și șoptit în sunetul tăcerii.

Muncă (puțină) și odihnă (mai multă), ambele de calitate

Cea mai harnică

S-a înnodat

Prieteni sau dușmani?

Mai trăiește?

 

    Pentru Miercurea fără cuvinte găzduită de Carmen. Happy WW!

Pulbere-n vânt (Dust In The Wind)

Doar un moment închid ochii și clipa s-a destrămat.

Curios, pe sub pleoape visuri mi s-au arătat.

Pulbere-n vânt,

Tot ce sunt e pulbere-n vânt.

Un cântec vechi, doar un strop de apă în ocean imens.

Nu vedem, dar din ce-am clădit doar praful s-a ales.

Pulbere-n vânt,

Toți suntem doar pulbere-n vânt.

Nu te-amăgi, doar cerul și pământul nu se vor sfârși.

Clipe curg, încă un minut nici banii nu-ți vor dărui.

Pulbere-n vânt,

Toți suntem doar pulbere-n vânt.

Pulbere-n vânt,

Toate sunt doar pulbere-n vânt,

Toate sunt doar pulbere-n vânt,

În vânt.

Cafeneaua de marți - Întâmplare cu final neașteptat

E uimitor cât de mult ne poate schimba destinul ceva atât de simplu și de banal cum e un blog!

Nu-mi aduc aminte ce m-o fi motivat în seara aceea de început de decembrie, acum aproape nouă ani, să mă înham la acest drum. Poate dorința de a împărtăși cu cei câțiva prieteni mult mai tineri decât mine pe care mi-i făcusem în lumea virtuală bruma de poezioare scrise mai toate când eram de vârsta lor... Poate...

Eram încă timidă, stăpânită de o reticență aproape paralizantă. "Mi-am luat inima în dinți" e o expresie care spune prea puțin despre cât curaj şi câtă putere mi-au fost necesare ca să scot în lume, oricât de mică era cea a cititorilor mei atunci, bucățile acelea de suflet deghizate în litere ce alcătuiau versuri mai mult sau mai puțin stângace.

Nu m-am gândit că voi începe iarăși să scriu și nu mi-am dorit faimă, așa cum nu-mi doresc nici astăzi. Dar nici nu m-am așteptat ca acea hotărâre spontană și aparent fără importanță să pună o amprentă atât de puternică pe tot ceea ce e esențial în ființa mea.

Fără blogul cu poezele aș fi scris sporadic și prost, mi-ar fi lipsit nenumărate clipe de emoție, bucurie, împlinire. Aș fi fost mult mai săracă sufletește. Mare parte din ce mi-a trecut prin gând și a devenit cuvânt scris în acești ani ar fi suferit un proces de aneantizare trist și lipsit de durere, când eu însămi aș fi fost pierdută într-o amorțeală care nu-mi era deloc străină.

N-am intenția să fac cine știe ce filosofie din acest articol, ci doar să pun pe "hârtie" o revelație neașteptată care m-a trăznit citind "Ploaia de primăvară" a Dianei și m-a cufundat într-o stare de contemplare din care m-am extras cu greu. Mi-a fost de mare ajutor Eddie care parcă a ticluit duzina de săptămâna trecută special pentru mine.

În final vreau să lansez o provocare, o temă de discuție la o ceașcă de cafea întârziată. Mi-ar face mare plăcere dacă mi-ați împărtăși ce hotărâre aparent minoră s-a dovedit în timp a avea repercusiuni pozitive neașteptate asupra vieții voastre.

Bucurii de navetistă, toamna