Vremea spovedaniilor

Pare să fi venit vremea spovedaniilor despre blogărit prin colţişorul de lume virtuală în care mă învârt eu. Şi mi-a venit şi mie cheful să mă spovedesc. Nu că aş fi păcătuit cu ceva, ci doar ca să-mi descarc o desagă de gânduri stârnite de articolele Adrianei şi Matildei.

Din când în când obosesc... sau mă fură un val şi-mi poartă gândurile departe, pune stăpânire pe ele, iar eu mă las în voia lui pentru o săptămână, două, şi dispar. Uneori mai scriu printre picături, alteori nu. Uneori vă citesc. Nu comentez şi nu răspund la comentarii aproape deloc. Şi am mustrări de conştiinţă. Poate n-ar trebui să am. Sunt gândurile mele, e timpul meu... Dar am. Mi se pare că înşel aşteptări, că-mi încalc promisiuni făcute în primul rând mie.

De cele mai multe ori obosesc. Dorm prea puţin. Scriu noaptea, citesc noaptea, comentez noaptea, mă uit la filme şi mă joc noaptea. Orele se scurg fără să-mi dau seama. Mă uit la ceas şi e trecut de unu, sau de două. Dimineaţa mă trezesc la şase. Cinci zile pe săptămână. Nu dorm la prânz. Recuperez din somn în dimineţile de sâmbătă şi duminică. Obosesc şi renunţ până mi se încarcă din nou bateriile. Cel mai rar şi mai la urmă renunţ la scris.

Nu m-am considerat vreodată bloggeriţă în adevăratul sens al cuvântului. Blogul meu e o carte care se scrie din mers, filă cu filă. O carte care are deja prea multe file pentru un singur volum. O carte răsfoită de multe ori la întâmplare, din întâmplare. Cititori de poezie nu-s mulţi. Iar dintre aceştea câţi sunt cei cu care versurile mele intră în rezonanţă? Şi din ei, câţi sunt cei care nimeresc exact pe pagina care le-ar trezi interesul? Şi câţi nu şi-l pierd după o vreme? Un blog creşte atunci când adună cititori, nu când adună file. Spun şi eu ca Adriana că am un blog mic. Şi ca Matilda spun, că am puţini cititori.

Nu citesc bloguri "mari". Habar n-am cum ajung să fie mari, dar presupun că abordează subiecte de mare interes: politică, scandaluri, sex, reţete pentru succes, vedete de mucava... Dacă politicienii ar vorbi puţin şi ar face mult şi bine, atunci mi-ar capta atenţia. Dar ei vorbesc mult şi prost şi fac tot mult şi tot prost. Scandalurile şi vedetele de mucava? Timp pierdut de pomană... Sexul - din punctul meu de vedere nu se publică, iar reţetele pentru succes - nu cred că funcţionează pentru oricine, în orice domeniu. Şi-apoi, cine-s eu să dau sfaturi? Pot să-mi dau cu părerea. E doar părerea mea şi nu o regulă de aur.

Citesc bloguri "mici", scrise de oameni cu suflete mari, bloguri literare sau nu, în care limba română nu e mutilată, în care cuvintele transmit idee şi emoţie deopotrivă.

Scriu poezie, îmi pun în vers părerile şi ceva suflet - mai mult sau mai puţin după cum se întâmplă - şi rutina dobândită după atâtea file scrise. Dacă ceea ce iese are valoare literară, nu-s eu în măsură să spun. Ştiu numai că, atunci când scriu, "las' că merge şi aşa" nu se întâmplă. Am câteva reguli de la care nu mă abat cu bună ştiinţă, iar cea mai importantă dintre reguli e limba română.

Scriu poezie din obişnuinţă, scriu pentru că a mai rămas ceva nespus sau pentru că simt că ar trebui spus altfel, scriu poezie pentru că aşa mă pricep eu cel mai bine să mă deşir în cuvinte şi scriu pentru că sunt eu. Apoi o dau pe-un surâs, pe-o lacrimă, pe-o clipă de emoţie împărtăşită. Oricui vrea s-o primească. Oricui vrea s-o păstreze şi oricui vrea s-o uite în clipa următoare. Nu contează câţi sunt cei ce citesc astăzi. Cartea rămâne dechisă, cu toate paginile la vedere pentru a fi răsfoită, fie şi la întâmplare, din întâmplare.

Sigur că mă bucur de fiecare gând şi de fiecare cuvânt primit înapoi. Sigur că le aştept. Dar dacă se aşterne liniştea în subsolul postărilor, nu-i un capăt de lume. Pentru că liniştea aceasta nu mai înseamnă de câtva timp o absenţă totală a cititorilor. Minunăţiile de instrumente de măsurare a traficului pe care le-am instalat pe blog îmi spun că sunteţi prin preajmă, chiar dacă greşesc la numărătoare şi nu se pun în veci de acord unul cu altul. Flag Counter îmi arată totdeauna mai mulţi vizitatori noi decât numărul total de vizitatori indicat de GTop, iar Blogger e de un optimism debordant. Numărul de afişări de pagină e cel puţin dublu în statisticile lui, faţă de oricare alte statistici. E un mare avantaj al blogurilor găzduite de blogger, faţă de cele de pe worpress. :))

10 000

Nu mi-am sărbătorit niciodată blogurile, nici Blogul cu poezele, apărut în 2009, cu puţin înainte de Crăciun, nici acest blog, nu secundar, ci mai mult accesoriu, despre care am constatat cu surprindere că a împlinit patru ani la începutul lunii iunie. Şi nici acum n-am intenţia să-l celebrez.

Am, însă, de sărbătorit o poezie care a adunat 10 000 de vizualizări, o poezie care are de acum în spate o mică poveste şi despre care cred şi sper că mai are încă de călătorit prin suflete.

Am scris-o în mai 2011 pentru un concurs organizat de MWB, printre autorii căruia mă număram la vremea aceea. Concursul se numea Moştenirea, iar premiile s-au acordat după numărul de voturi adunat de la cititori. Poezia mea s-a clasat pe locul al treilea. 

După aproape doi ani, în martie 2013 am participat cu ea la campania Copii fără etichete organizată de Blogal Initiative şi de Salvaţi copiii. Acesta a fost momentul şi evenimentul de la care "moştenirea" mea şi-a început cu adevărat călătoria. A fost preluată integral sau parţial pe două pagini de Facebook şi a fost distribuită de sute de ori, a apărut pe bloguri, forumuri, într-un ziar online şi în vreo două clipuri pe Youtube (pe acestea din urmă am fost nevoită să le raportez la Google şi au fost şterse, aşa cum am făcut şi în cazul unor postări pe bloguri, deoarece posesorii lor au omis şi apoi au refuzat să menţioneze că poezia îmi aparţine). Celor care au dorit să ducă mai departe cuvintele mele le mulţumesc, pentru că ştiu că şi lor le datorez o părticică din bucuria de astăzi.

Dacă v-am făcut curioşi şi n-aţi accesat deja link-urile de mai sus, transcriu aici:

Copil frumos!

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns

în locul unde n-au pătruns

nici răutatea, nici mânia,

în locul unde e stăpână bucuria.

Şi ţi-aş păstra desţelenită

grădina vieţii, şi-nflorită,

ca un surâs să fie fiecare floare,

pe chipul tău să râdă lumina de la soare.

Şi ţi-aş aşterne dragoste în cale,

din suflet aş lăsa să scuture petale,

ca să nu simţi nici pietre ascuţite şi nici spini,

să nu te rătăceşti prin mărăcini.

Vise înalte ţi-aş păzi în palmă,

iar zborurilor tale le-aş ţine vremea calmă,

şi timpul l-aş supune şi l-aş îmblânzi,

l-aş pune în clepsidră şi ţi l-aş dărui.

Dar nu ştiu cum să fac acestea toate,

nu era scris în nicio carte,

şi nu cred că a fost vreun înţelept

care ştia ceva şi a păstrat secret.

Şi-atunci tot ce rămâne e să îţi dau poveţe,

să te învăţ că lumea are multe feţe,

să îţi arăt cum sufletul se oţeleşte,

dar dragostea din el e cea care te creşte.

Să-ţi spun că din durere iei putere,

că pentru a clădi un vis de multe ori se cere

să laşi bucăţi de suflet să se sfâşie din tine;

dar să nu-ţi pară rău când tot ce faci e bine!

Să nu uiţi idealuri chiar dacă ţi se pare

că s-au pierdut cândva în neagră depărtare!

Oricât de întuneric, mai sunt câteva stele;

să cauţi mereu zborul şi să ajungi la ele!

De cazi, să te ridici mai sus

şi să răsari chiar dacă soarele-a apus!

Dacă pierzi astăzi, poţi învinge mâine;

să nu-ţi vinzi inima pe-un colţ de pâine!

Să nu uiţi niciodată să fii bun şi drept,

să nu te pleci, dar să fii înţelept!

Şi vieţii să-i surâzi, să ştii cum să te bucuri

de împliniri înalte şi de mărunte lucruri!

Iar la sfârşit, când scazi şi când aduni,

când timpul ce-ţi rămâne e cât să-l ţii în pumni,

să-ţi fie gândul liniştit şi inima senină

că ai trăit frumos şi viaţa ţi-a fost plină.

Ştiu că nu e marţi şi nu e zi de cafenea, dar vă invit să povestiţi despre articolul, povestea, poezia sau orice alt tip de postare pe blog de la care aveţi cele mai mari satisfacţii şi bucurii. 

Ca o punte peste ape tulburi - Bridge Over Troubled Waters

Când ţi-e greu

şi te simţi neînsemnată,

când lacrimi ochii ţi-i scaldă

am să ţi le usuc eu.

Îţi sunt alături

când vremea îţi e împotrivă

şi prietenii te lasă în derivă,

ca o punte peste ape tulburi

am să mă întind.

Ca o punte peste ape tulburi

am să mă întind.

Când viaţa te doboară,

când eşti de pripas

şi noaptea coboară

eu n-am să te las.

Am să te prind

când neguri te cuprind

şi dureri te înconjoară,

ca o punte peste ape tulburi

am să mă întind.

Ca o punte peste ape tulburi

am să mă întind.

Fată de Argint, străbate,

treci peste toate...

Vremea-i a ta,

fă-ţi visurile adevărate...

Priveşte-le strălucirea...

Un prieten de-ai vrea,

am să-ţi fiu alături,

ca o punte peste ape tulburi

am să-ţi aduc liniştea.

Ca o punte peste ape tulburi

am să-ţi aduc liniştea.

Poezia Mayei mi-a adus în minte această melodie. 

Pururea tânăr (Forever Young)

Să dansăm cu stil, să dansăm un timp...

Raiul poate aştepta, cerul numai îl privim.

Sperând ce-i mai bun, aşteptăm ce-i mai rău.

Ai să ne arunci sau nu în hău?

Lasă-ne să murim tineri sau lasă-ne să trăim o veşnicie.

Nu-i a noastră puterea, dar nu spunem niciodată nicicând.

Jucându-ne în groapa cu nisip, viaţa e-o scurtă călătorie,

Muzica-i pentru omul plângând.

Poţi să-ţi închipui cum e cursa câştigătoare?

Întoarce feţele noastre strălucitoare către soare

Ne slăvim conducătorii într-un glas comun.

Muzica-i cântată de nebun.

Pururea tânăr

Vreau să rămân pururea tânăr

Chiar vrei să trăieşti pentru totdeauna?

O veşnicie şi încă una.

Unii sunt ca apa, alţii ard sublim,

Unii sunt o melodie, alţii sunt doar ritm.

Mai devreme sau mai târziu toţi vor pieri.

De ce nu rămân tineri, zi după zi?

E-atât de greu să trăieşti o viaţă fără un ţel.

Ca un cal bătrân, nu vreau să mă sting la fel.

Tinereţea-i ca diamantele lucind în lumină întruna,

Iar diamantele sunt pentru totdeauna.

Atâtea aventuri astăzi n-au putut să se întâmple,

Atâtea cântece am uitat să cântăm,

Atâtea visuri ivite din senin între tâmple!

Să se împlinească-am vrea să le lăsăm.

Pururea tânăr

Vreau să rămân pururea tânăr

Chiar vrei să trăieşti pentru totdeauna?

O veşnicie şi încă una.

Pururea tânăr

Vreau să rămân pururea tânăr

Chiar vrei să trăieşti pentru totdeauna?

Am tradus pentru provocarea de luni. Vă invit să citiţi şi alte gânduri despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pornind din tabelul găzduit de Eddie.

Obsesie sau pasiune?

Am pasiuni. Unii le-ar spune obsesii. Pentru că mă acaparează, pentru că mă mână, pentru că mă absorb, pentru că mă definesc.

Sunt pasiuni care mi s-au strecurat în suflet încetul cu încetul, altele care s-au declanşat brusc şi pot spune cu precizie data la care s-a întâmplat aceasta. Toate au un numitor comun. Cu cât mă scufund mai adânc în ele, cu cât le cunosc mai bine, întorcându-le privirii faţetă cu faţetă şi apoi sâmbure cu sâmbure, cu atât mi-s mai dragi şi cu atât mai greu de lepădat.

Aş putea să vorbesc ceasuri întregi despre ele, dar aş plictisi. Degeaba aş povesti despre o voce, despre precizia unei mişcări, despre o emoţie închisă în cuvânt. Pasiunea trebuie simţită, trăită, nu poate fi explicată şi înţeleasă.

Aveţi pasiuni? Obsesii? Vă lăsaţi conduşi de ele? Cât de mult? Vă scufundaţi în ele? Cât de adânc? De ce da sau de ce nu? Vă aştept la o ceaşcă de cafea şi la una de vorbă... cu pasiune, despre pasiune.

P.S. Observaţi cât loc ocupă pasiunile mele în spaţiul acestui aricol. Chiar seamănă a obsesii... :))

Gări de suflet

Din gări de suflet
cu peron pe aortă
se-ntorc spirale.

Bubuie tobe
într-o inimă caldă -
mugur de surâs.

Degete în dans
răsfirate prin plete
şoptesc mângâieri.

Pasarele-ntind
cu uimiri pasagere
pe gând asfinţit.

Tăcerea curge
din priviri numai miere
pe amurgul mut.

Anacondeiere după Dana

Cafeneaua de marţi

E multă linişte în clubul nostru. O linişte creatoare, o linişte care lasă pe fiecare să scrie după gândul şi sufletul său. Regulile au devenit opţionale, mai mult un obicei de care nu ne despărţim uşor, aşa cum se întâmplă mai mereu cu deprinderile vechi. Eu, una, mă bucur că e aşa şi consider aceasta un câştig apărut de când Eddie păstoreşte cu discreţie jocurile noastre.

Cu toate acestea, îmi lipseşte de la un timp dialogul cu voi. Poate că nu ne cunoaştem îndeajuns, şi respect dreptul fiecăruia la a-şi proteja viaţa personală, sau poate că am rămas în club doar cei mai puţin vorbăreţi, cei care preferăm să ne destăinuim mai mult printre metafore. Mă declar vinovată la ambele "capete de acuzare". (am pus ghilimele pentru că nu am intenţionat, de fapt, să acuz pe cineva de ceva.) De aceea nici n-am participat vreodată prea mult la discuţiile grupului şi aproape de loc la provocările cafenelei.

Am încercat să menţin legătura de gând şi cuvânt cu fiecare dintre voi, fără să ţin seama de câtă afinitate e între mine şi scrierile voastre. Chiar dacă nu-mi regăsesc propriile trăiri, propriile idei, a privi în interiorul altei minţi e mereu un miracol şi deseori o sursă de inspiraţie.

Inspiraţie... Acesta e motivul pentru care am intrat în acest club pe care l-am privit întotdeauna ca pe un cenaclu, nu neapărat literar. Duzina şi provocarea de luni sunt caii înhămaţi la căruţa mea de cuvinte. Nu scriu totdeauna cât de bine aş dori, dar scriu şi câteodată "nechemată vine secunda de geniu la micul dejun" (Aurel Dumitraşcu) spre propria mea încântare şi, sper, a cititorilor mei. Pe lângă jocuri, scrierile voastre devin frecvent punctul de pornire pentru scrierile mele.

Ar fi nedrept să închei fără să vorbesc despre zâmbete şi lacrimi, de amintiri pe care mi le-aţi stârnit de atâtea ori prin ecranul monitorului şi pentru toată această emoţie vă sunt recunoscătoare.

La final vă invit să răspundeţi la câteva întrebări. Dacă doriţi şi la care dintre ele doriţi.

De ce sunteţi în acest club? Ce aşteptări aveţi de la ceilalţi membri ai grupului nostru? Credeţi că ar fi util să comunicăm mai mult între noi? De ce da, de ce nu? Dacă da, consideraţi că resuscitarea cafenelei ar fi suficientă sau aveţi alte sugestii?

Am să încalc şi eu regulile şi am să public articolul duminică. Vă aştept la discuţii timp de o săptămână sau chiar mai mult. Nu vă promit să că am să răspund imediat, ci doar că am să răspund. Am convingerea că vom fi înţelegători unii cu ceilalţi, înţelegători în toate sensurile care vă vin în minte.

Stare de spirit

De Paşti, acum mulţi, mulţi ani, m-am întâlnit prima dată cu durerea. Durerea aceea venită din ireparabil, fără alt leac decât timpul, oarecum ineficient şi el pentru că amintirea revine an de an, răscolită de acordurile Învierii.

În 1986 Paştele a picat la începutul lunii mai. Ne amintim cu toţii aceasta din cauza accidentului de la Cernobîl. Au fost patru zile libere, ultima fiind duminica Paştelui. Am profitat de mini-vacanţă şi am mers împreună cu familia la Ceahlău, la Bica, bunica mea de pe mamă. Încerc să-mi amintesc zilele acelea, dar trecerea timpului le-a estompat. Ştiu că ne-am pregătit după tradiţie cu miel, cozonac şi pască, ouă roşii... Nu mai ţin minte cine ce a făcut, nici cum a crescut cozonacul, nici câte ouă au crăpat la fiert sau în ce culori au fost vopsite.

Chiar dacă zilele acelea s-au scufundat în uitare, Bica a fost şi a rămas pentru mine o a doua mamă. În vacanţele de vară petrecute an de an la ea, Bica a modelat cu vrere şi, poate, şi fără lutul sufletului meu. E greu să pun în cuvinte ce a însemnat Bica. Am încercat cândva într-"O casă bătrână" din care am să transcriu aici versurile în care mi-am amintit-o.

Şi fumul se leagă şi-n el îţi apare

bunica iubită cu inima mare,

care-a cuprins copiii, nepoţii,

şi cei ce-au păşit pragul casei, cu toţii.

Auzi înc-odată râsul ei plin de viaţă

şi simţi mângâierea cea dulce pe faţă,

şi grija, şi sfatul, şi vorba-nţeleaptă,

şi acul şi aţa în mâini prima dată,

vacanţa cea mare cu miros de şerbet,

dulceţuri alese închise-n bufet.

Şi vezi, în trecut, aburi moi de cafea

ce taine ascund, voci de catifea,

uitate demult, şoptind de dureri

şi vorbele ei ce-aduc mângâieri.

Mă întorc la începutul de mai al anului 1986. Probabil că sâmbătă seara am fost la slujba de Înviere, dar şi peste această amintire s-au suprapus alte slujbe de Înviere la care am fost înainte şi după aceea în curtea bisericii din Ceahlău, un loc al liniştii chiar şi atunci când tot satul se adună înăuntru, cei vii alături de cei plecaţi, dar prezenţi în inimile celor care aprind lumânări pe morminte.

Duminică, după masa de prânz la care ne-am înfruptat din toate bucatele pregătite, ne-am urcat în maşină şi ne-am întors acasă, la Iaşi. A doua zi trebuia să fim cei mari la serviciu, cei mici la şcoală. Pe Bica am lăsat-o cu o colică biliară sau cum îi spunea ea, o criză de fiere. Nu era prima dată că i se întâmpla şi eram şi noi, şi ea încredinţaţi că în două-trei zile va fi din nou sănătoasă. Seara am primit un telefon. Bica murise în somn. Peste câteva zile trebuia să împlinească şaizeci şi cinci de ani.

Luni am făcut cale întoarsă după ce ne-am aprovizionat cu cele necesare pentru înmormântare şi praznic, cine ştie cum, în anii aceia în care alimentele erau "raţionalizate".

Atunci m-am întâlnit prima dată cu durerea aceea adâncă ce parcă te trage înspre pământ ca o piatră pe suflet. Mi-era milă de Bica, de cât de puţin rămăsese din femeia energică şi plină de viaţă. Mi-era milă de mama. O priveam plângând şi mi-era milă. Nu îndrăzneam să încerc să înţeleg ce era în inima ei.

La înmormântare, în loc de "Veşnica pomenire", preotul şi dascălii au cântat "Hristos a înviat"...

În fiecare an, de Înviere la miezul nopţii, ascult "Hristos a înviat" şi-mi amintesc, printre lacrimi, de Bica.

Bunica

A plecat dincolo de cuvinte

Într-o seară de mai,

O păstrez în inimă, în minte

Ca pe-un colţ de rai.

A luat cuvintele cu ea

Şi le-a făcut de lut,

Apoi copilăria mea

A plâns şi a tăcut.

Acum încerc să modelez

Din lutul îndărătnic,

Să spun cuvintele cu miez

Şi să le-aprind în sfeştnic.

În palidă lumina lor

Să-i văd chipul zâmbind,

Să-mi treacă doar puţin de dor

Când candelă-i aprind.

Nu sunt cuvinte să-i măsoare

Hohotul plin de râs,

Iubirea cea ocrotitoare

În care m-a cuprins.

Somnul nu l-a înduplecat

Cu basmul ce vrăjeşte,

Dar pentru mine a creat

O lume de poveste.

Iar sfaturile ei de-atunci

Încă-mi răsar în minte,

Le trec uşor şi către prunci

Şi-i mulţumesc cuminte.

I-aş mulţumi de-aş mai putea

Pentru învăţătură.

Când aţa mi se încâlcea

La prima-mpunsătură

Mi-a arătat cum să întind

Pe pânză flori alese

Şi cum culorile se prind

Cu acul care ţese.

În seri de vară cu visare,

Cu muzică şi-o carte

Ţinută-n mâini de fiecare

Zburam către departe

Şi-apoi ne întorceam din zbor

Şi împărţeam cuvinte,

Iar astăzi mi-e atât de dor 

Să mi le-aduc aminte!

A luat cuvintele cu ea

Când a plecat de-acasă.

S-a stins copilăria mea,

Tăcerea-i grea şi-apasă...

(2012)

Alte stări de spirit, mai voiase, sper, se adună în tabel la Eddie.

Imaginează-ţi (Imagine)

Închipuie-ţi că nu-i rai...

E-uşor, încearcă, hai!

Nici iad sub noi, ştii, nu-i,

deasupră-ne-i doar cerul;

o lume să-ţi închipui

trăind din plin prezentul.

Nici ţări n-ar exista,

nimic motiv să dea

s-omori, să fii ucis;

religii s-au proscris;

toţi oamenii-ar trăi

în pace acea zi.

Poţi să spui că-s visător,

dar mai sunt şi alţii ca mine.

Te-aştept alături şi pe tine

într-o lume cu un singur dor.

Averi să nu mai fie...

Poţi să-ţi închipui oare?

Nu foame, lăcomie,

doar oameni în frăţie,

toţi într-o lume mare

şi fără de hotare.

Poţi să spui că-s visător,

dar mai sunt şi alţii ca mine.

Te-aştept alături şi pe tine

într-o lume cu un singur dor.

Calendar de aprilie

Un început de aprilie neobişnuit, cu fulgi de zăpadă în locul ninsorii de petale înmiresmate, cu vânt pătrunzător şi cu un cer negru şi apăsător n-a fost o păcăleală, ci realitatea ultimei săptămâni. Păcălala a venit de unde mă aşteptam mai puţin şi mi-a lăsat un gust amar: dex online a abordat un stil total agramat, aşa cum se vede din print screen-ul următor.

Din fericire dex-ul şi-a revenit, iar primăvara pare să-şi intre în drepturi, timidă încă. În drumul meu spre serviciu vânez cu privirea nagâţi, raţe sălbatice, berze şi egrete pe bălţile din apropirea şoselei, iar câmpul, o tablă de şah întinsă pe dealuri, alternează pătrate brune cu cele pe care grâul îşi vălureşte covorul verde de mătase.

Perioada premergătoare momentului pascal e aglomerată. Casa trebuie răscolită şi pusă iarăşi în ordine, iar cozonacii, păştile şi ouăle vopsite vor completa atmosfera de sărbătoare, alături de durerea de spate, nelipsită de la eveniment în ultimii ani. Sigur că pentru câteva zile vom uita de carnea de purcel, pui sau vită, pentru că post n-am ţinut, şi ne vom înfrupta cu ciorbă, friptură şi drob de miel, asortate cu salate şi caş proaspăt.

Flori de mărgăritar îşi vor deschide cupele cu parfum pe masa din sufragerie încărcând aerul cu prospeţime.

Timpul, ceasornic fără rugină, îşi desface de pe mosor firul zămislit dintr-o fibră indestructibilă. 

Alte scrieri cu aceleaşi douăsprezece cuvinte găsiţi aici.

Fiecare parte din mine (All Of Me)

Ce m-aş face fără limba ta ascuţită

care mă cheamă ca să m-alunge, ispită?

Mi se învârte capul, tu-mi eşti nelămurită,

la fel şi ce se petrece în mintea ta frumosă.

Mă porţi într-o călătorie misterioasă

şi sunt atât de ameţit, nu ştiu ce m-a lovit.

Mi-e capul sub apă, dar respir uşor,

tu eşti nebunatică, eu scos din minţi de dor.

Pentru că întregul meu

iubeşte întregul tău.

Îţi iubesc toate curbele şi muchiile drepte,

toate imperfecţiunile perfecte...

Dă-mi întregul tău

şi-ţi dau întregul meu,

îmi eşti sfârşit şi început,

câştig şi-atunci când am pierdut

pentru că îţi dau întregul meu

şi tu îmi dai întregul tău.

De câte ori să-ţi mai spun oare

că eşti frumoasă chiar dacă plângi cu lacrimi amare?

Când lumea te înfrânge, îţi rămân în fiece stare,

îmi eşti cădere şi-mi eşti inspiraţie,

ritm şi melodie, tentaţie şi distracţie,

cânt fără oprire pentru tine, din iubire.

Mi-e capul sub apă, dar respir uşor,

tu eşti nebunatică, eu scos din minţi de dor.

Pentru că întregul meu

iubeşte întregul tău.

Îţi iubesc toate curbele şi muchiile drepte,

toate imperfecţiunile perfecte.

Dă-mi întregul tău

şi-ţi dau întregul meu,

îmi eşti sfârşit şi început,

câştig şi-atunci când am pierdut

pentru că îţi dau întregul meu

şi tu îmi dai întregul tău.

Dă-mi întregul tău.

Cu cărţile pe faţă şi-s de inimă toate

riscăm până la capăt cu seninătate.

Pentru că întregul meu

iubeşte întregul tău,

îţi iubesc toate curbele şi muchiile drepte,

toate imperfecţiunile perfecte.

Dă-mi întregul tău

şi-ţi dau întregul meu,

îmi eşti sfârşit şi început,

câştig şi-atunci când am pierdut

pentru că îţi dau întregul meu

şi tu îmi dai întregul tău.

Îţi dau fiecare parte din mine

şi tu îmi dai fiecare parte din tine.

Închipuiri

Costin-Liviu Barnaru şedea adâncit în gânduri în fotoliul din faţa ferestrei camerei de hotel. Asfinţitul astrului portocaliu care dădea viaţă planetei pe care se afla în acea zi îi captase atenţia pentru câteva minute, dar în scurt timp problema care îl preocupa pusese din nou stăpânire pe mintea lui şi, din păcate, nu reuşea să-i găsească o rezolvare. Mai degrabă ar fi reuşit să dezlege nodul gordian cu mâinile goale.

Cutreierase galaxia în lung şi-n lat, în sus şi-n jos, cruciş şi curmeziş, mânat de munca şi pasiunea lui. Văzuse lumile cele noi, învechite de-acum. Din lucrarea sa "Influenţa mediului asupra firii umane" lipsea un singur capitol, o singură lume. Se apropia de sfârşitul călătoriilor. Şi al călătoriei. Timpul nu-i mai era prieten, iar toate încercările lui de a ajunge pe Impulsair se sfârşiseră cu eşecuri. Nici nu era de mirare acest fapt. Pentru că nimeni nu intrase vreodată pe planetă de câteva sute de ani tereştri, încă de la încheierea războiului care avusese loc acolo în primii ani de colonizare. Nici măcar localnicii care, dintr-un motiv sau altul, alegeau să o părăsească nu primeau permisiunea de a reveni acasă.

Cândva, în zorii civilizaţiei, omul preistoric a început să strângă... pietricele colorate, primele monede. Apoi monedele au căpătat strălucirea bronzului, argintului, aurului, iar grămezile adunate au crescut, aşa cum a crescut şi dorinţa omului de a avea, până când această trăsătură a devenit dominanta speciei umane. Într-un anumit moment al evoluţiei sale omul a încetat să fie, a încetat să afle, a încetat să ştie. Omul modern are. Şi ca să aibă ori ca să aibă mai mult a renunţat la vechile, demodatele valori morale.

Pe Impulsair, la sfârşitul războiului, graniţele interplanetare au fost închise şi "a avea" a fost cu desăvârşire interzis. După atâtea generaţii, impulsairienii pierduseră cu totul noţiunea de proprietate. Iar cei care conduceau planeta aveau obligaţia să vegheze şi să prevină orice contaminare cu această idee nesănătoasă pentru societate.

Tot ce se petrecea pe Impulsair îi era cunoscut. Cenzura funcţiona într-un singur sens. Autorităţile locale lăsau pe oricine şi orice să răzbată în afară, dar nu primeau nimic înăuntru. Nimic. Niciun cuvânt, niciun gând. Cu atât mai puţin l-ar fi primit pe el. Iar el era atât de curios! Voia să vadă cu ochii lui minunea aceea de lume. Să vorbească cu oamenii, să-i întrebe, să-i înţeleagă şi, mai presus de orice, să afle dacă erau cu adevărat mulţumiţi. Pentru că aceasta ar fi însemnat că omenirea are încă viitor.

Costin-Liviu Barnaru* şi Impulsair** sunt anagramări din care puteţi deduce părerea mea despre viitorul omenirii. Sper să n-am dreptate.
Alte închipuiri, poate mai optimiste, puteţi citi aici.

*Vis năruit, colb, ruină
**Plăsmuiri

Cochilia

Învelim miezul unui gând cu o convenţie numită cuvânt. Cuvântul e o coajă subţire, o scoică goală. Îi dăm drumul în lume, în sunet trecător ori în mai durabila urmă a unui instrument de scris.
Gândul călătoreşte între oameni în forma aceasta abstractizată. Ajunsă la destinaţie, cochilia e umplută iarăşi cu miez. Identic, asemănător sau diferit...

Scoici pentru visuri

Las cuvintele să picure în lume
ca din rana sângerândă a visării,
sa dea gândurilor mele nume
şi să pună verbe pe aripa zării.

Poate nu s-or pierde toate printre şoapte,
poate ai să prinzi vreun înţeles ascuns
din acele vorbe în vers înşirate,
înţeles la care nici eu n-am ajuns.

Că de-am scurs visarea mea de lacrimi
şi de hohote de râs sau zâmbet, bucuria,
de-am dansat pe ritmul unor patimi
sau, încrâncenată, cu mânia,

când cuvintele s-au depărtat mine
au rămas doar scoici secate de-nţeles,
deşi zămislite-au fost atât de pline.
Şi acum din ele ai de-ales

cochilia care vine ca turnată
peste gândul de ieri dimineaţă,
peste o poveste demult întâmplată,
peste visuri dragi şi peste viaţă.
(2010)

Culegeţi şi alte cochilii pe ţărm la Eddie.

Stele

Nu deschid televizorul de câţiva ani. Nu-l deschid eu, îl deschid alţii. Nu mă uit la televizor, dar îl aud.

De vreo săptămână, poate două, aud în fiecare seară discuţii interminabile despre ora de religie. Şi mă enervez. Pentru că cele două tabere nu vor ajunge vreodată la consens. N-am să-mi exprim părerea. Cititorii mei o ştiu, aşa cum ştiu că nu vreau să polemizez pe o temă în care sintagma "libertatea conştiinţei" şi toleranţa sunt singurele lucruri importante după părerea mea.

De vreo săptămână, poate două, aud în fiecare seară că o anume televiziune e lider de audienţă pe perioada unui show bun exact pentru spălat pe creier. Şi mă enervez. Mă enervez pentru că o instituţie care ar trebui să promoveze cultura şi să aprindă o luminiţă în minţile privitorilor (şi ascultătorilor) nu face decât să îndobitocească şi are neobrăzarea de a se lăuda cu măreaţa realizare.

Stele reale, oameni talentaţi, şi stele de mucava îşi aduc aportul pentru că emisiunea are rating. E important să fii "pe sticlă". Aduce bani. Emisiunea are rating pentru că stelele îşi aduc aportul... Dacă emisiunea are rating, aduce bani. Un cerc vicios. Care viciază. Banii sunt cuvântul cheie. Singurul zeu căruia i se închină toată omenirea.

Încercam să leg aceste gânduri de stelele provocării de azi în timp ce găteam în bucătărie. M-a prins noaptea printre oale şi cratiţe. Am ieşit în curte. Am privit cerul printre ramurile copacilor. Şi mi-am amintit o altă seară, la munte, în miez de iarnă, acum douăzeci şi şapte de ani, când am scris:

Linişte

Copacii au stele pe vârfuri
Şi vântul le leagănă.
Luna s-a suit pe un munte,
Mă tem c-o să se rostogolească.
Ascult… cântă un greier
În inima mea
Şi-i atâta linişte…
(1988)

Oglinzi de stele - cei care au răspuns provocării de săptămâna aceasta şi s-au înscris în tabel la Eddie.

Dincolo de nume

Ne cresc şi ne educă oameni, învăţăm de la oameni, trăim printre oameni, citim, ascultăm, privim oameni. Suntem în mare parte ceea ce alţi oameni au pus în noi. Iar ei sunt în mare parte ceea ce alţi oameni, poate şi noi, au pus în ei.

În mare parte... Există în fiecare dintre noi câte ceva ce ne face diferiţi, un strop de originalitate, un gând negândit înante, un punct de vedere nou, o altă perspectivă asupra lumii. Dar stropul acesta de originalitate e înecat de prejudecăţi, de convenţii sociale, de ereditatea noastră culturală, fără intenţie şi, de cele mai multe ori, fără ca măcar să ne dăm seama cât de mult din atitudinea şi acţiunile noastre sunt influenţate de ceea ce am fost învăţaţi să fim.

Nu e nimic rău în a te conforma regulilor. O cale bătătorită înlesneşte succesul, dă siguranţă, ne ajută să ne întâlnim la răscruci şi să ne strângem mâinile, sau rândurile, după caz, după nevoi...

Din când în când un om se scutură de toată sau numai de o parte din moştenirea aceasta şi priveşte în jur cu ochi noi, limpezi şi îşi leagă experienţele anterioare într-un alt fel decât a făcut-o până atunci. Alte concluzii se rostogolesc întocmai ca bulgărele de zăpadă, iar lumea capătă înţelesuri noi, surprinzătoare. Trec generaţii până când bulgărele creşte îndeajuns ca să fie băgat în seamă, dar atunci când se întâmplă cad prejudecăţi. Câteodată le înlocuiesc altele, cu un pas mai aproape de adevăr...

Din când în când mă scutur şi eu de bagaje şi încerc să privesc lumea cu ochi noi, limpezi, să văd lucruri, oameni, întâmplări dincolo de numele lor. E un exerciţiu interesant, cu concluzii surprinzătoare. Nu mă răzvrătesc, trăiesc conformându-mă regulilor, dar pot alege din grămadă câteva prejudecăţi. Cândva, în viitor, acestea vor dispărea. Pentru că nu sunt singură. Alţii au lansat deja bulgării. Poate că şi eu am aruncat un bulgăre... în mintea copiilor mei.

Provocarea lansată de Claudia scrisă cu o săptămână întârziere, o idee care stă la dospit de ceva vreme. Gânduri dincolo de nume în alte viziuni se regăsesc în tabelul găzduit de Eddie.

Oamenii care văd oameni

Sunt oameni care, privind în jur, văd numere. Printre ei – cei care s-au îmbogăţit. Alţii văd idei. Printre ei – cei care au schimbat lumea, istoria. Alţii, cei mai mulţi, văd alţi oameni.

Cronicile vechi vorbesc despre eroi, despre faptele lor de arme. Ei au fost cei ce au văzut idei şi au sacrificat oameni pentru a le împlini. Din vechile scrieri lipsesc aproape cu desăvârşire truditorii, cei care-şi ardeau grânele şi-şi otrăveau fântânile. Oare aveau ei acea conştiinţă înaltă care să le spună că jertfa lor avea un rost? Oare n-ar fi preferat să-şi păstreze rodul muncii şi gospodăriile în loc să-şi înceapă viaţa de la nimic de câte ori domnitorul nu voia să plătească birul? Oare câţi dintre contemporanii marilor noştri eroi şi-au înţeles conducătorii? Câţi dintre ei s-or fi gândit că peste câteva sute de ani, România va fi încă pe harta lumii pentru că ei au suferit? Câţi dintre ei ar fi ales sacrificiul?

În cronicile multe şi diverse care se scriu azi, adevărul e bine ascuns sub spoieli, sub pretexte. Ideei măreţe par să guverneze omenirea. Dar cei ce vor săpa prin arhive peste alte sute de ani vor vedea lumea în care trăim ca pe o piaţă imensă plină de şarlatani care mint frumos şi numără, numără, numără... Nu numai bani. Oamenii, şi ei, nu sunt decât numere. Sentimentele pot fi transformate în numere. Ideile geniale, adevărul, frumosul, arta şi ştiinţa devin numere... Economie de piaţă. Astăzi ne conduc cei care văd numere.

Regret că n-am să prind vremea, dacă va veni vreodată, când vor conduce oamenii care văd oameni.

O pagină de istorie a prins viaţă sub pana iscusită mânuită de Adrian Manea şi m-a îndemnat să meditez la trecut. O întrebare m-a adus în prezent. Viitorul? Îl vor scrie alţii...

Pe ţărmul veşniciei

Stă netulburat pe ţărmul veşniciei. Pe mare, printre valuri îl aşteaptă mereu acelaşi vapor.

Timp infinit îi par secundele ce-i trec printre mirări şi printre degetele răsfirate. Le cerne ca şi cum ar fi nisipul spuberat de vânt în marginea furtunii mereu neterminate în care se umpluse de iubire. O purta în adâncuri de suflet ca un copil care nu se despărţea vreodată de jucăria preferată.

Un om desenează netulburat, în fiecare seară, cu cărbune pe cer, veşnicia.

Astfel de gânduri mi-au adus cele douăsprezece cuvinte ale săptămânii. Sau poate că melodia cu care Eddie le-a însoţit m-a inspirat.

Totdeauna (Always)

Acest Romeo e rănit,

dar n-ai să mă vezi sângerând,

Nu e decât un simţământ

pe care mi l-ai stârnit.

Plouă de când m-ai părăsit...

Fără tine mă scufund în prăpăd.

Ştii, nu m-am lăsat biruit,

dar înc-o oră nu mai ştiu, nu mai văd ...

Nu pot cânta de iubire

aşa cum ar trebui să cânt.

Nu mai are cine să mă inspire,

singur pe pământ.

Am să te iubesc totdeauna,

aşa cum ţi-am spus,

pentru toată vremea şi ceva în plus.

Totdeauna...

Fotografiile care mi-au rămas

sunt amintiri dintr-un alt ceas.

Am râs sau am plâns din cauza lor,

una din ele m-a lăsat într-un dor.

Ce n-aş da să-mi răsfir degetele prin părul tău,

să-ţi ating buzele, să te cuprind şi mi-e greu

fiindcă mă tem că n-ai înţeles

că nu-s decât un om şi-am greşit... mult prea des.

Când te cuprinde şi te strânge la piept,

când îţi murmură cuvinte înflăcărate,

în locul lui aş vrea să le şoptesc pe toate,

să ştii că până la sfârşitul vremii te aştept,

că am să te iubesc totdeauna,

aşa cum ţi-am spus,

pentru toată vremea şi ceva în plus.

Totdeauna...

Dacă mi-ai cere să plâng pentru tine,

aş putea;

dacă mi-ai cere să mor pentru tine,

n-aş ezita.

Uită-te la mine,

aş da orice să-ţi pot spune aceste cuvinte.

Nu mai e noroc în zarurile acestea învârtite în aruncare,

dar dacă vrei să mai facem o încercare,

ne-am pune vechile noastre visuri în bagaj

şi vieţile noastre dinainte le-am pune gaj

şi vom găsi un loc unde încă e soare...

Am să te iubesc totdeauna,

aşa cum ţi-am spus,

pentru toată vremea şi ceva în plus.

Totdeauna...

Am să-ţi fiu alături până când stelele îşi vor pierde lumina,

până când se va sfărâma cerul şi n-oi mai găsi rime pentru cuvinte.

Până în ultima clipă te voi păstra în minte

şi am să te iubesc totdeauna...

Am să te iubesc totdeauna,

aşa cum ţi-am spus,

pentru toată vremea şi ceva în plus.

Totdeauna...

Alte scrieri cu aceeaşi duzină de cuvinte aflaţi urmând link-urile din tabelul găzduit de Eddie.

Ceainicul

Din ceainicul amintirilor răsare un tablou...

Cândva, demult, în timp ce un acul pick-up-ului umplea odaia şi inima cu Valsurile lui Chopin, iar aburii de ceai negru se întrepătrundeau cu fumul albăstrui de ţigară într-o dantelă transparentă, un surâs veghea orele târzii şi picura dulcea otravă a iubirii în sufletul meu tânăr şi naiv. O poveste de iubire niciodată începută, ca o aripă de vis împrăştiată de lumina crudă a zilei, o vreme a bucuriei, a speranţei şi a durerii, împletite într-un tot aproape de neînţeles... toate acestea au devenit zece ani mai târziu

Chopin, ceai negru şi-o ţigară

Iubirea noastră a trăit
un timp… un an sau poate-o seară.
Chopin, ceai negru şi-o ţigară
ne-au fost prieteni, ne-au păzit.

Când, mai întâi, ne-am întâlnit
într-o odaie amândoi
am stat de veghe-ascunşi de ploi,
privind în noi spre infinit.

Ne-am încălzit în seara lungă
cu un ceai negru şi amar,
în aburi de mărgăritar
lăsând iubirea să ne-ajungă.

Am mai aprins şi o ţigară
şi fumul albăstrui ne-a dus
prin clipele de la apus
într-a visării dulce ţară.

Şi răsuna ca într-o vrajă,
de peste tot, de nicăieri,
Chopin în blânde adieri,
iar noi stăteam iubirii strajă.

Demult în lume ai plecat,
ţigara-i stinsă, ceaiul rece,
iar la pian nu mai petrece
Chopin în valsuri de-altădat’.

Odaia inimii-i pustie
şi numai amintiri sihastre,
un abur cald, fumuri albastre,
cântecul vechi sunt pe vecie…

Din amintiri va să-mi răsară
şi dor trecut să-mi reînvie,
cât mi-ar fi ora de târzie,
Chpin, ceai negru şi-o ţigară...
(1999)

Alte gânduri ieşite din aburul aromat al ceainicului s-au condensat în tabelul deschis la Eddie.