De ce scriu?

De ce scriu? Habar nu am... Aş putea spune că e felul în care eul meu interior primeşte o formă concretă. Aş putea spune că e felul în care emoţiile sau evenimentele care mă marchează îşi găsesc liniştea... Şi uneori chiar aşa se întâmplă. Dar nu scriu având ca scop împăcarea cu mine, cu lumea. Aceasta e doar o consecinţă, şi numai câteodată.

Nu scriu pentru împlinirea şi zâmbetul care-mi răsar în suflet atunci când sunt mulţumită de o poezie. Nu scriu nici pentru bucuria pe care mi-o aduce aprecierea cititorilor, a celor pe care îi ştiu şi-mi sunt aproape de inimă, a celor neştiuţi pe care îi simt alături în călătoria aceasta prin virtual.

Mama mi-a povestit odată că a a auzit-o pe Ileana Vulpescu spunând că scriitorii au o mare nemulţumire în suflet şi o mare nevoie de comunicare. Am răsucit vorbele acestea pe toate părţile şi nu m-am regăsit. Nemulţumirea am încercat-o cândva, dar am lăsat-o în urmă. Şi încă scriu. Nevoia de comunicare mi-o satisfac povestindu-mă cu prietenii. Poezelele nu sunt istorisiri despre mine. Nu întotdeauna. Să trec pragul dintre foaia de hârtie şi fereastra deschisă a internetului n-a fost uşor, dar mă bucur în fiecare clipă de pasul acesta.

Am spus cândva că scriitorii iubesc de două ori, o dată cu inima, la fel ca toată lumea, şi încă o dată cu cuvântul. Şi cred că şi tristeţile le sunt la fel cu iubirile. Poate că îmi place să simt de două ori viaţa. Poate că vreau s-o trăiesc de două ori. Poate... Dar nu sunt sigură.

Scriu pentru că mi se întâmplă, la fel de simplu cum mi se întâmplă să respir... Nu ştiu de ce scriu, dar sper să mi se întâmple cuvântul mereu.

S-au confesat pe aceeaşi temă psilunaticii înscrişi în tabelul găzduit de psi.