Întrebare şi... banc - psi-luneală după imagine

Caricatura de azi mi-a adus aminte de un banc pe care l-am versificat, dezvoltat şi interpretat mai jos:

O stirpe de viermi, banală,
locuia-n înghesuială
într-un... (scuze-mi cer) rahat
consistent şi parfumat.
Micul vierme curios,
cu-abdomenu-ntors pe dos
şi cu ideluri 'nalte
ca poziţia să-şi salte
spre aleasa societate
o-ntreabă pe mama lui:

- N-am putea pleca hai-hui
să găsim o altă casă,
o banană siropoasă,
moale, dulce, diafană?
- Da, copile, am putea,
dacă dinadins am vrea,
să trăim într-o banană.
- Da-ntr-un măr de-am încerca
să trăim, ne-am îneca?
- Nu, copile, şi-ntr-un măr
ne-ar plăcea, într-adevăr!
- Atunci, mamă, zi-mi şi mie
de ce stăm unde adie
un miros atât de greu?
Dacă aş alege eu
altă casă-aş căuta.
În rahat deloc n-aş sta!
O mâncare mai aleasă
mi-aş dori să-m fie casă!
- Fiule, noi ne-am născut,
am trăit de la-nceput,
chiar de când s-a pomenit
neamul nostru renumit,
în acest rahat de soi.
Ţara noastră-i un gunoi
şi-l mâncăm. Dacă nu-ţi place
taci din gură! N-am ce-ţi face!
Şi-ntr-un măr dacă ne-am duce,
noi purtăm aceeaşi cruce.
Unde facem o cărare
putreziciunea apare.
Fructul dulce, aromat
se preface în rahat.

Micul vierme a deprins
să devină într-adins
patriot şi să înghită
fără greaţa lui subită
tot rahatul inerent.
Să concluzionăm decent...
Mama vierme, mâncătoare
de rahat de clasă mare,
tot nume de vierme poartă,
nicidecum de patrioată.
Micul vierme, resemnat
să mănânce tot rahat,
nu e nici el patriot,
ci un vierme mai netot...

Şi-n final, de vi se pare
c-am scris astă întâmplare
despre viermi, dar am ţintit
să vorbesc mai ocolit
de persoane însemnate,
să ştiţi că aveţi dreptate!
Mâncătorii de căcat,
locuind în orice ţară,
tot ar face să dispară
bunul gust... ori simţ. Rahat!

Ce răspunsuri la întrebare au dat ceilalţi psilunatici aflaţi urmărind link-urile din tabelul găzduit de psi.

La ora la care va apărea această psi-luneală eu mă voi afla la munte. Mă voi strădui să aflu tainele noului telefon din dotare care, deocamdată, pare mai deştept decât mine. Totuşi, postările viitoare vor fi scrise fără diacritice. Promit să le corectez la întoarcere.

Autocritică - psi-luneală după imagine

Săptămâna aceasta am ales cuvintele duzinei, dar numai cuvintele. Imaginea n-am ales-o eu. N-am vrut să-mi tai singură craca de sub picioare.

Imaginea în sine... nici nu m-am uitat bine la ea. Pentru că mesajul m-a izbit năucitor ca o măciucă cioturoasă. Nu cu amintirea acelui cântec al formaţiei Asia, ci cu amintirea unei încercări de poezie a cărei autoare mă declar cu nesfârşită jenă. Am circumstanţe atenuante: mă hotărâsem să părăsesc versul alb şi mă chinuiam să-mi prind sentimentele în corsetul strâmt al ritmului şi rimei. Chinul era atât de intens încât am jertfit pe altarul formei ideea, sentimentul şi coerenţa. Rezultatul a fost, în mod previzibil, penibil.

După zece ani am hotărât să părăsesc spaţiul strâmt al foii de hârtie pentru spaţiul virtual, virtual mai larg. Am făcut o selecţie a scrierilor mele anterioare, iar poezia cu pricina a rămas închisă, presată şi turtită între paginile caietului care o adăpostise cu binecuvântată indiferenţă. Au mai trecut vreo patru anişori şi jumătate până astăzi. Mintea mea, năucită de vorbele altoite pe poza aleasă de psi, nu se poate lepăda de obsesia sus-amintitei "opere".

Am încercat o cosmetizare, am tăiat, am adăugat, am modificat. Rezultatul? La fel de penibil... Apoi mi-am făcut autocritica. Vă rog să fiţi îngăduitori!

Iubit hoinar

Când ai să pleci, să iei cu tine
în geanta ta de călător
inima mea, ca pe-un ulcior,
de sete să îţi ţină până mâine.
(Să nu priveşti în urma ta
la trupul cel inert ce zace,
coajă uscată, carapace.
Uită-l şi nu te crampona!)

Să ştii că-n ea am pus, iubite,
din dorul tău, dintr-al meu dor
lacrimi şi ploi din acel nor
ce ne-a ascuns printre cuvinte.
(Nu am habar de-a încăput
ploaia întreagă dintr-un nor
într-un aşa de mic ulcior,
dar lacrimi nu prea am avut.)

Căci doar atât ne-a fost iubirea,
cuvinte prinse-ntre tăceri
de teama norului de ieri
ce ne-a întunecat simţirea.
(Cred că a fost un nor teribil
de zarea s-a întunecat.
Bine că nu ne-am înecat,
sau poate da, de-atât penibil.)

Noi ne-am temut să ne unim
mâinile reci în ziua nouă
şi am lăsat prea des să plouă
prin gânduri, 'nalte ca un imn.
(Eu sunt afonă şi nu cânt,
imnul pot numai să îl strig.
Purtam mereu mănuşi, de frig,
şi între noi bătea un vânt!...)

Şi ne-am temut de greul zbucium
ce-am fi găsit într-un sărut,
şi ne-am ascuns după un scut,
şi l-am păstrat până acum.
(Îl vom păstra cât vom mai fi
căci de ne va învinge frica
de ce-i mai mult decât nimica,
pe scut ne-or pune, de-om muri.)

Şi n-am trăit nicicând arsura
îmbrăţişării tale blânde,
fiorii inimii plăpânde
ce-n loc de flori, ar naşte zgura.
(Nu vreau să ştiu cum ai putea 
ca mâine setea să-ţi astâmperi
cu zgură, ci mai bine cumperi
un bax de apă de cişmea.)

O teamă grea, o spaimă veche
mi-a fost legată ca pedeapsă
şi m-a oprit să-ţi fiu mireasă,
şi te-a oprit să-mi fii pereche.
(Aşa o fi, nu-mi amintesc...
Sunt oare-acuma sclerozată
sau de când hotărâi, odată,
în aşa vers să mă smintesc?)

Dac-ai pleca la drum chiar azi,
inima mea s-o iei cu tine,
cu lacrimi setea să-ţi aline
când dorului te pleci şi arzi.
(Şi iar îţi spun să nu pui seamă
pe moartea-mi tristă, prematură.
Pentru iubire mi-e măsură
jertfa aceasta fără teamă.)

Tu să nu uiţi să-mi dai de ştire
cât sub cenuşă încă-i jar,
să te găsesc, iubit hoinar,
cu urma noastră de iubire.
(Poate cu urna funerară
după atât pârjol să vin,
căci dacă ne-am iubit deplin
scrumul şi fumul ne-mpresoară.)

Am să îţi caut prin desagă
sau poate-om căuta-mpreună
inima, stelele şi lună,
şi dragostea care ne leagă.
(Nu ştiu de stele şi de lună,
dar inima cred că mi-e seacă.
Acum îmi dă prin gând că, iacă,
tu eşti vampir şi eu nebună.)
(1999-2014)

Domni şi domniţe s-or sfârma
să-şi scoată inima din piept.
Cu nerăbdare îi aştept
la psi, să văd dac-or putea
după aceea să trăiască
şi rezolvarea ce-au găsit
pentru aşa o nefirească
metodă de îndrăgostit
 să o disec amănunţit.

Coşmarul (3) - Pe sub uşă

(primele două fragmente ale poveştii pot fi citite aici şi aici.)

descânt rătăcirea ta oarbă
în noapte-o alung şi-o abat
sărutul în noi să ne soarbă
uitare în dor neuitat
te du înapoi între stele
pacea să-mi stea neatinsă
învârt dansul mândrelor iele
în ceaţa visării cuprinsă
sau vino în neguri cu mine
cădere de ziduri pe lume
în dans pun peceţi pe destine
şi nimeni nu-ţi ştie de nume
cât sufli o dată ţi-e timpul
să pleci ori să vii într-o clipă
grăbeşte-te curge nisipul
păşeşte sau fă-te aripă.

Descântecul trecu din cântec în murmur, din murmur în şoaptă, din şoaptă în foşnet şi-apoi în fluturare risipită de aripi în timp ce păsări de negură se rupeau din arătarea diafană care descânta. Păsările se subţiau, se sublimau în aripi, aripile se destrămau în fuioare de ceaţă care se prelingeau pe duşumele şi se strecurau pe sub uşă. În urma lor, în încăpere întunericul devenise dens şi înecăcios, dând înţeles deplin acelor cuvinte care-i răsunau acum în minte ca un dangăt de clopot repetat în neştire: "rătăcirea ta oarbă, rătăcirea ta oarbă, rătăcirea...". Aerul i se înnodase în gât şi părea să şuiere rece şi viforos înspre sufletul lui. Ştia că până la îngheţ e cale de-o clipă şi era sigur că singura lui scăpare era alegerea. Numai ea putea să-l elibereze din noaptea în care se cufundase din ce în ce mai adânc după fiece coşmar, după fiecare vis.

Singur în întuneric se căuta cu grabă, încercând să afle punctul de echlibru, acela în care întrebările îşi află răspuns şi îndoielile dispar înghiţite de certitudini. Rătăcire oarbă îi fusese existenţa înainte de ea, gândea acum. Dar înainte de ea, dacă şi-ar fi ştiut viitorul, ar fi gândit că dorul de ea e rătăcire oarbă în căutări fără rost. Ce rost a avut înainte? Ce rost avea acum? Înainte - teroare, sânge şi moarte... Acum rostul lui ar putea fi ceaţa aceea subţire împrăştiată pe sub uşă. Ar fi trebuit să o adune, s-o prindă în palme, s-o închege şi s-o modeleze ca pe lut. Lutul e leagănul vieţii, ceaţa e fuiorul din care se toarce firul ei.

Trecuse prin multe răspântii, drumul îi fusese presărat de alegeri. După atâtea sute de ani ştia că fiecare alegere vine cu urmările ei, că nebănuite taine, capcane şi cotituri se înşiră pe fiecare din căile desprinse dintr-o răscruce şi că, odată ce a luat o hotărâre, consecinţele, bune sau rele, îi devin următoarea felie de viaţă. Cu toate acestea de cele mai multe ori prevăzuse deznodămintele. Nu se înşelase şi nici surprize prea mari n-a avut în trecut. Întunericul cel des n-avea decât două ieşiri. Prima era drumul pe care venise. Întoarcerea i-ar fi rămas pentru totdeauna sub semnul îndoielii. Gândul la cealaltă ieşire nu i-ar da pace vreodată; gândul acesta şi dorul de ea. Celălalt drum era ascuns în vălătuci de negură, aproape la fel de nebulos ca răspântia în care se afla. Singura certitudine era prezenţa ei, dar cum anume urma să fie viaţa lui dacă ar fi deschis uşa pe sub care se strecuraseră aripile ei, luând cu ele şi ultima geană de lumină, dacă dincolo de uşă se va rătăci în acelaşi întuneric sau va regăsi dulcea împlinire a sângelui ei n-avea cum să afle decât pas cu pas pe cărarea fără întoarcere. Uşa aceea va deveni zid îndată ce se va fi închis în urma lui.

Toate acestea i s-au înghesuit în minte în secunda aceea dinainte de îngheţ. Toate acestea şi hotărârea... N-ar fi putut trăi alte sute de ani în neştiinţă, n-ar fi putut îndura o veşnicie îndoiala, regretul. Avea să aleagă calea visului... sau a coşmarului. Va afla curând care din ele îi va stăpâni viitorul.

Alegerea venise cu un sentiment de uşurare, întunericul îl eliberase din cleşti, iar trupul i se destrăma alunecând în valuri peste duşumele, subţiindu-se într-un abur firav absorbit în curentul care-l trecea pe sub uşă în lumea himerelor. Într-o învăluire impetuoasă şi-a regăsit forma, oarecum aceeaşi, distilându-şi esenţele care i-au definit întotdeauna fiinţa, cele asupra cărora vremurile şi lumea nu putuseră lăsa semne. Uşa dispăruse în întunericul gros ca un zid care străjuia tărâmul necunoscut lui.

Himerele - valuri, fuioare, forme incerte sau contururi clare prin care lumina blândă se filtra în tonuri surprinzătoare se întrepătrundeau fără să se amestece în aburul trupului său imaterial şi la fel de transparent. O atingere cunoscută: palma ei stângă pe obrazul lui drept, buzele ei pline sorbindu-i esenţele, gustul ei bogat în miezul lui, sărutul ca o scufundare din unul în celălalt şi deplinul unui cuvânt căruia până atunci îi bănuise numai înţelesul...

Această poveste a început în cadrul psi-lunelii în urmă cu două săptămâni şi se încheie tot ca psi-luneală. Alte treceri pe sub alte uşi descoperiţi urmând căile desprinse din răspântia aflată la psi.

Coşmarul (1)

S-a trezit speriat, gata să fugă. O visase din nou. Nu ştia cum arată. Nu încercase să pună un chip gustului plin care îi inunda gura când îşi înfingea colţii în încheietura mâinii ei stângi. Nu încercase să-şi imagineze creatura care scurgea din el viaţa, cu buzele pline lipite de gâtul lui... Ştia doar că nu era ea cea care-l schimbase acum aproape trei sute de ani. Şi mai ştia că nu gustase niciodată ceva asemenea sângelui ei. Nu se putea hotărî dacă să numească visul acesta care-i acaparase toate clipele de odihnă, coşmar. Plăcerea şi spaima, prima mai intensă decât orice trăise până acum (şi trăise destul), a doua uitată demult, lăsată în ceaţa dinaintea schimbării, i se păreau nefiresc îngemănate şi, în acelaşi timp, atât de potrivite una în cealaltă.

Devenise dependent de coşmarul lui. Se întreba dacă nu cumva îl chema singur în clipele dinaintea somnului, când nările i se umpleau de parfumul ei şi mintea părea că se ascute în aşteptarea senzaţiilor răscolitoare. Când o visase primele dăţi, fugise de ea, alergase mânat de spaima morţii, se luptase cu disperarea ultimei fărâme de viaţă. Acum o aştepta liniştit şi-i dăruia fără reţinere, picătură după picătură, toată puterea lui. În clipa din urmă, cea în care ar fi trebuit să se amestece cu întunericul, se trezea speriat, stăpânit de dorinţe contradictorii.

Ar fi vrut să ştie de ce subconştientul lui o plăsmuise, din ce o plăsmuise. Ar fi vrut să înţeleagă ce rost avea să-şi amintească simţăminte demult îngropate în uitare de fiara din el. Nu-l speria intensitatea nemaiîntâlnită a trăirii, ci dependenţa pe care i-o crease. Nu-l speria sfârşitul, ci teama de sfârşit. Timp de aproape trei secole nu s-a temut de nimic. Şi acum, de câte ori se trezea, se temea de nimic. De nimicul din el...

***

Se plimba pe străzi întunecoase în căutarea unei prăzi uşoare. Simţise undeva, pe aproape, duhoarea acră şi pătrunzătoare a unui vagabond, amestecată cu mirosul unei băuturi ieftine. Nu era cea mai delicioasă combinaţie, dar beţia şi mahmureala pot explica halucinaţiile, ameţelile şi durerile de cap. Îi auzea deja respiraţia, horcăită în somn, îi auzea inima... Câţiva paşi, o muşcătură, şi-şi va potoli setea încă o dată.

Nu în noaptea aceasta, totuşi... Pentru că nările i se umpluseră de mirosul ei, iar mintea i se ascuţise în aşteptare. Era treaz. Era sigur că era treaz. Spaimă, aşteptare, plăcere, spaimă, întuneric, moarte, toate deodată i se învălmăşeau în gânduri făcându-i imposibilă orice hotărâre. Ar fi trebuit să fugă, ar fi trebuit să lupte, ar fi trebuit... O privea. O privea pentru prima dată. Se scufunda în marea de întuneric a ochilor ei, uitând să respire. Uitând...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept, mângâiere, buzele ei pline căutând, arsura uşoară a muşcăturii, încheietura ei aşezată moale peste gura lui, apoi gustul acela bogat, acelaşi gust ca în vis. Îi dăruia, picătură cu picătură, toată puterea lui. Întunericul era aproape, îl simţea dându-i târcoale, apoi învăluindu-i simţurile, furându-i-le pe rând. Gustul ei plin amestecându-se cu întunericul. Ultima clipă...

Fusese treaz?...

(continuarea aici)

Acest coşmar se alătură celorlalte înscrise în tabelul psi-lunelilor.

De ce scriu?

De ce scriu? Habar nu am... Aş putea spune că e felul în care eul meu interior primeşte o formă concretă. Aş putea spune că e felul în care emoţiile sau evenimentele care mă marchează îşi găsesc liniştea... Şi uneori chiar aşa se întâmplă. Dar nu scriu având ca scop împăcarea cu mine, cu lumea. Aceasta e doar o consecinţă, şi numai câteodată.

Nu scriu pentru împlinirea şi zâmbetul care-mi răsar în suflet atunci când sunt mulţumită de o poezie. Nu scriu nici pentru bucuria pe care mi-o aduce aprecierea cititorilor, a celor pe care îi ştiu şi-mi sunt aproape de inimă, a celor neştiuţi pe care îi simt alături în călătoria aceasta prin virtual.

Mama mi-a povestit odată că a a auzit-o pe Ileana Vulpescu spunând că scriitorii au o mare nemulţumire în suflet şi o mare nevoie de comunicare. Am răsucit vorbele acestea pe toate părţile şi nu m-am regăsit. Nemulţumirea am încercat-o cândva, dar am lăsat-o în urmă. Şi încă scriu. Nevoia de comunicare mi-o satisfac povestindu-mă cu prietenii. Poezelele nu sunt istorisiri despre mine. Nu întotdeauna. Să trec pragul dintre foaia de hârtie şi fereastra deschisă a internetului n-a fost uşor, dar mă bucur în fiecare clipă de pasul acesta.

Am spus cândva că scriitorii iubesc de două ori, o dată cu inima, la fel ca toată lumea, şi încă o dată cu cuvântul. Şi cred că şi tristeţile le sunt la fel cu iubirile. Poate că îmi place să simt de două ori viaţa. Poate că vreau s-o trăiesc de două ori. Poate... Dar nu sunt sigură.

Scriu pentru că mi se întâmplă, la fel de simplu cum mi se întâmplă să respir... Nu ştiu de ce scriu, dar sper să mi se întâmple cuvântul mereu.

S-au confesat pe aceeaşi temă psilunaticii înscrişi în tabelul găzduit de psi.

Păzitul fetei la ruşi

Nu ştiu cum o fi la ruşi, dar fata e fată oriunde în lume, iar păzitul ei, spun din proprie experienţă, seamănă cu alergatul după un cârd de iepuri. Aşa că mă simt datoare, la fel cu toţi psilunaticii, să-i împărtăşesc lui Vladen, posibil viitor tată de fată, ceva din vasta-mi experienţă.

În primul şi în primul rând e necesară o locuinţă corespunzătoare, pregătită din timp ca o fortăreaţă pentru prevenirea intrărilor prin efracţie, precum şi a ieşirilor prin... infracţie (sic!). Ideală ar fi posibilitatea supravegherii permanente a odorului aflat în pază, dar orice fată are nevoie de intimitate. Aşa că locuinţa ideală ar trebui să aibă o singură uşă de acces, să fie mai sus de etajul al treilea al clădirii (cunosc situaţii de salturi de la primul şi de la al doilea etaj soldate doar cu o entorsă de gleznă), balcoanele să fie la o distanţă sigură de cele ale vecinilor sau de arbori şi să nu existe pe pereţii exteriori ai clădirii elemente arhitecturale care ar putea fi folosite pentru căţărat. Chiar şi aşa, nu putem exclude varianta accesului de pe acoperiş a unor alpinişti utilitari. De aceea recomand adăugarea de gratii la ferestre. Camera fetei ar trebui să aibă accesul din dormitorul părinţilor, iar eventualele neplăceri cauzate acestora ar fi minore în comparaţie cu ţelul urmărit.

În perioadele cât progenitura va părăsi siguranţa casei părinteşti, aceasta va fi însoţită permanent de o gardă de corp, de sex feminin, acră ca o murătură, urâtă ca o mătură, şi dornică de aventură, astfel încât va îndepărta din datorie şi din gelozie orice tânăr ce ar îndrăzni să se apropie de protejata ei.

În urma acestor aranjamente adolescenta va exploda de mai multe ori pe zi cu forţa unei bombe nucleare, dar ştim că dragostea şi răbdarea unui tată nu au limite, aşa încât el va suporta cu stoicism şi fără supărare toanele tinerei fete. În caz contrar şi aşa slaba comunicare părinte-copil va deveni inexistentă.

Situaţia va dura câţiva anişori, până când domnişoara, dornică de cunoaştere aprofundată a vieţii, va ajunge la un nivel de înţelegere superior. Momentul acesta e cel mai periculos pentru tatăl păzitor. Fiica sa, de o frumuseţe răpitoare, boboc desfăcut, dar nu încă floare, îi va surâde cu inocenţă, cu blândeţe şi cu nespusă iubire. Câtă mândrie în inima lui topindu-se de drag! Ea va întreba ceva, el va răspunde "Da!" fără să audă măcar întrebarea...

Fortăreaţa va fi dărâmată, iar tatălui nu-i va mai rămâne decât să spere că aripile pe care i le-a făurit fiicei lui cu migală în fiecare clipă de când ea îl are îi vor fi potrivite pentru tot restul vieţii.

Nu vă ascund că mor de curiozitate ce soluţii pentru spinoasa problemă ridicată de rusul nostru din club cuprinde tabelul găzduit de psi.

Un vis, o cale, un om

Tema aceasta mi-a pus un zâmbet pe buze pentru că, deşi am folosit alte cuvinte în titlu, am scris-o deja. La vremea aceea era una dintre poeziile pe care le-aş fi pus în fruntea celor de care sunt mândră. Şi cred că nici acum n-a coborât prea multe locuri în topul meu personal.

Un vis, un dor, o soartă

Călătorind pe mare, furtuna l-a purtat

Spre-un loc în care nimeni n-a fost cu-adevărat,

O insulă pierdută la marginea din cer

A mărilor brăzdate de valul efemer,

Acolo unde lumea dispare în nimic,

Acolo unde-i totul neînsemnat şi mic.

Din valuri fără tihnă, cu creste argintate

Se ridicau stânci drepte ca ziduri de cetate,

Şi nu era cărare prin piatra necioplită,

Şi nici vreo întâmplare să-l scape de ispită.

Ca să dezlege locul în care a ajuns,

Să înţeleagă taine ce par de nepătruns,

Cu palmele tăiate de sute de cuţite,

Genunchi zdrobiţi de pietre şi lacrimi chinuite

S-a ridicat deasupra, pe marginea de zare,

Lăsând durerea-n urmă, să se înece-n mare.

Şi ce-a aflat pe culme nu pot să povestesc,

Căci ajunsese-n locul unde se împlinesc

Dorinţele ascunse şi visele uitate,

În care gândul singur devine realitate.

Şi, beat de fericire, uitând de tot ce-i greu,

De timpul care trece, a fost precum un zeu.

Dar din genuni de suflet, din umbra unui gând

Apare tulburarea ca un ecou plăpând.

Ce-nseamnă fericirea când n-ai ce să-ţi doreşti?

Şi ce e bucuria când n-o împărtăşeşti?

În vremea lui cea scurtă sunt multe de aflat

Şi dacă-n lumea largă e-un loc mai minunat?

Fără ca să se teamă, fără să înţeleagă

Şi-a luat în mâini destinul şi inima întreagă

Şi s-a lăsat furtunii şi valului ce poartă

Pe creste înspumate un vis, un dor, o soartă.

(2010)

Iar dacă vorbim despre visători, cei care-şi aleg calea după alte legi, vă las şi o melodie dragă mie, împreună cu versurile în limba română:

E visătorul

Luptând cu viaţa

Şi-ar vrea s-o înţeleagă,

E visătorul

Purtând speranţa,

Singur, o viaţă-ntreagă...

Pe malul râului, întins pe spate

Priveşte cerul, târziu în noapte,

Numărără stele nenumărate

Legate-n semne predestinate.

Pe malul râului, uitat şi singur,

Pe malul timpului ce curge sigur

Şi-aduce-aminte, adună gânduri,

Din cer curg stele, din ochi curg râuri...

Îl cred nebun şi fără minte

Fiindcă leagă altfel cuvinte,

Dar vrea să fie, mereu încearcă,

Om cât conduce a vieţii barcă.

Ani lungi de zile a suferit

Dureri prea greu de închipuit

Şi-ar vrea să ştie de-au avut rost

Sau în zadar vremea i-a fost...

Cu alte psiluneli ne încântă cei care şi-au înscris numele în tabelul găzduit de psi.

Octombrie

Azi mi-s cuvintele sărace

(această vorbă se repetă),

dar toamna aşa mult îmi place

că am să fac o piruetă
şi am să scot de prin arhive
o poezie ce mi-e dragă
fiindcă-i curg pe portative
silabele care-o încheagă.

Toamna

Toamna-şi picură alene,
blândă, stropii de lumină,
strecuraţi ca printre gene
prin copacii cu rugină.

Se îmbracă în miresme
moi şi jilave de humă
şi ne-arată cât de lesne
toate mor până la urmă.

Frunzele-n iarbă picate
se topesc ca o părere,
iarba plină de păcate
arde-n propria durere.

Pe un cer fără culoare
norii-n dans au ameţit,
vântul leagănă ba soare,
ba ploi reci, fără sfârşit.

Ploi de patimă mocnită
în pădure par să scadă
flacăra nechibzuită,
dar mai mult o fac să ardă.

O împrăştie-n câmpii,
o întind prin văi, prin munţi
şi inundă cu incendii
inimi, suflete şi frunţi.
(2010)

Apoi am să aduc în dar

un cântec blând, o elegie

şi nişte poze cu chenar,
să fie pentru bucurie.

Crizantema

S-auzi cum suflă vântul

rugina peste frunze,

s-asculţi plânsul ierbii,

să vezi înfiorarea văzduhului,

să simţi ploaia curgând

în ritmul tristeţii

şi să nu ştii dacă plouă

cu stropi de apă sau cu stropi

de frunze;

s-adulmeci toamna

şi mirosul ei să-ţi pară 
moarte.

Apoi să întâlneşti vârtejul de viaţă

al unei crizanteme,

s-o cuprinzi în miezul fiinţei tale

şi să arzi în flacăra petalelor ei

toată tristeţea.

(1988)

Florile fac parte din Expoziţia de crizanteme deschisă la Grădina Botanică din Iaşi. 

Au fotografiat în cuvinte miezul toamnei cei care s-au înscris în tabelul psi-lunelilor.

Obsesia fericirii

Dacă sunt psiluneli şi lipsă de idei încep de la psi. Astăzi psi a ales un citat care spune cât un tratat întreg: "Fericirea ca obsesie este o sursă sigură de nefericire" (Andrei Pleşu). Nu e nevoie să mai adaugi ceva pentru că e genul acela de afirmaţie care poate fi considerată axiomă. Nu mai e nimic de demonstrat şi nebun trebuie să fii ca să încerci să negi evidenţa. Mai ales că toţi am văzut în jur oameni obsedaţi de fericire, chinuindu-se singuri pentru un bob de extaz, argint viu ce le scapă printre degete chiar atunci când cred că au reuşit să-l prindă. 

Adeseori cei ce vânează fericirea o caută în "sufletul pereche", cel construit astfel încât să se potrivească peste fiecare vis, să îndeplinească fiecare dorinţă. Să crezi că-ţi găseşti fericirea în mâinile altcuiva clipă de clipă e ca şi cum n-ai fi trecut de vârsta basmelelor citite de bunici sau ca şi cum ai încerca să trăieşti pe un ecran de cinema.

Fericirea e o stare extraordinară de bine aproape absolut, dar repede trecătoare. Amintirea ei ţine de foame, de sete, de urât... din când în când. Şi cere încă o porţie, ca orice drog. Probabil că e mai greu de obţinut şi, câteodată, mai scumpă. Eu cred că, oricât ai alerga după ea, tot întâmplarea o aduce şi o duce din cale. Iar încercarea de a o construi din bucurii, din împlinirile fiecărei zile e mai eficientă decât fuga după clipa de sublim.

N-am scris versuri astăzi pentru că tema mi-am făcut-o în avans, prin martie. Se numeşte "Eu n-am crezut" şi o voi rescrie aici:

Eu n-am crezut în fericire niciodată,

avară ce adună bucurie lângă bucurie

şi leagă mozaicul bucată cu bucată.

Desenul lui? Nu ştiu ce-are să fie,

dar ştiu că străluceşte de culoare,

că am şi curcubee printre ploi,

că norii de pe cer se spulberă în soare,

că flăcări se opresc în lacrimi dintr-un sloi.

Eu n-am crezut vreodată că sunt fericită,

clipa aceea prea repede s-a dus,

dar încă îmi admir pictura nesfârşită,

chiar dacă nu pricep culori către apus.

E în înlănţuirea de culori atâta armonie

şi am găsit în mozaic atâtea nuanţe noi!

În fiecare m-am împrăştiat tot eu, cea vie,

schimbându-mi învelişuri şi ascunzişuri moi.

Poate n-am fost naivă pân'la capăt,

poate că visul meu n-avea capul în nori,

dar nici nu l-am ţinut închis sub lacăt

şi nici nu i-am tăiat din aripă, din zbor.

Am fost cu o iluzie doar mai săracă

sau am pierdut ce ar fi fost sublim,

dar văd că fericirea parcă mai mult pleacă

ori timpul ei pe-un suflet e deseori infim.

Mă simt însă bogată-n împlinire,

că, adunând avară şirag de bucurii,

aproape c-am legat un vis de fericire

un pic mai lung decât un zbor de păpădii.

Alte păreri aflaţi de la cei ce s-au înscris în tabel.

Cine eşti tu?

Mi-a fost greu să aleg. În cei câţiva ani buni de când citesc pe monitor am întâlnit atâţia oameni minunaţi. Aproape că mi-a venit să dau bir cu fugiţii. M-am gândit la ei, la toţi cei care mi-au devenit dragi până am ajuns la înapoi începuturi, la timpul în care am descoperit lumea aceasta virtuală în care talentul nu e virtual, la timpul în care nici prin gând nu-mi trecuse că aş putea să scriu pe un blog şi citeam minunându-mă poveşti inventate de tineri de-o seamă cu copiii mei.

Când am cunoscut-o îşi spunea Krisz. Sensibilă, delicată, îi ghiceai dedesubt încăpăţânarea şi determinarea. Asprimea z-ului din finalul pseudonimului ei era sigur un indiciu. Era în ultimul an de liceu şi scria tulburător cu o siguranţă a cuvântului demnă de scriitoarea care va deveni, cred eu. Şi cu un extraordinar talent de a ciopli sentimentele personajelor ei, de a le aşeza în lumină în unghiul perfect sub ninsoarea de magnolii din fundal. Am citit Hazard Games capitol după capitol, mirare după mirare, admirând, aşteptând continuarea poveştii de dragoste dintre eroii altui roman. Doar numele lor erau aceleaşi. Personajele deveniseră ceea ce Krisz plămădise în mintea şi inima ei.

Mai târziu, studentă fiind, împreună cu Alexia, şi-a dedicat timpul drămuit altui blog, promovând cărţi printre cei de vârsta ei, organizând concursuri, atrăgând edituri ca sponsori, dăruind cărţi. A realizat interviuri cu scriitori de peste hotare şi a iniţiat campanii care au dus la traducera şi publicarea în România a unor romane. 

În acelaşi timp Walking on Letters e locul de întâlnire al tinerilor scriitori de fanfiction cu cititorii lor. Dintre cei care îşi ascut creioanele şi minţile în acest fel se vor alege cu siguranţă câteva condeie despre care se va vorbi.

Ca s-o înţelegem mai bine, ca şi cum faptele ei într-ale cuvântului n-ar spune de-ajuns, am să închei cu un citat pe care şi l-a ales ca motto pe blogurile pe care scrie: 

"Cred că nicio carte nu rezistă dacă nu zideşti în ea o parte din sufletul tău." (Cella Serghi)

P.S. Eu sunt tare curioasă să aflu despre cine au ales să ne povestească prietenii din clubul psi.

Întâmplare... programată

În urmă cu doi ani îşi terminase studiile şi începuse să-şi clădească o carieră cu pasiune şi cu bucuria împlinirii venită din faptul că profesia îi venea ca o mănuşă potrivită, nici largă, nici prea strâmtă, ci croită exact pe măsura lui. Era pe cale să devină expert programator. După anii studenţiei petrecuţi între colegi şi prieteni, cu nopţi de studiu intens alternând cu altele de distracţie tinerească, munca serioasă şi susţinută din debutul carierei îi adusese, în afară de satisfacţii, multă oboseală şi îl prinsese într-un cerc din care nu găsea ieşirea. Din ce în ce mai des simţea apăsarea singurătăţii, seara, atunci când se retrăgea în locuinţa sa confortabilă. 

De aceea se afla astăzi în faţa terminalului de la evidenţa populaţiei, completând o cerere. Programul îi va găsi partenera de viaţă perfectă, dintre toate domnişoarele care hotărâseră, la fel ca şi el, că doresc să înceapă o familie. În următoarea lună programul va aranja întâlnirea lor. Total întâmplătoare. Era sigur o va recunoaşte dintr-o mie pe viitoarea sa soţie, că se vor îndrăgosti la prima vedere, că povestea lor va continua aşa cum se încheiau basmele din copilărie cu "vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi". Programul nu greşea niciodată. Îl aştepta o viaţă tihnită, în siguranţă, alături de o femeie calmă şi caldă, aşa cum îşi imaginase de atâtea ori.

Trecuse mai mult de o săptămână de când completase cererea. În oraş se desfăşura Festivalul Educaţiei, o manifestare care se repeta anual de la începutul mileniului. Era o mare sărbătoare culturală care includea spectacole de teatru, operă, concerte, mese rotunde pe teme diverse, concursuri, lansări de opere literare şi reunea artişti, profesori, celebrităţi şi public, proveniţi din toate colţurile cunoscute ale Universului. Oraşul trăia, respira, se revărsa şi se strângea pe cele câteva străzi istorice din centru, ca şi în sălile noi şi moderne. El îşi alesese câteva spectacole şi-şi cumpărase din timp bilete. 

În seara aceea a intrat în sală cu aproape o oră mai devreme ca să evite aglomeraţia, şi-a căutat locul şi s-a pregătit să aştepte răbdător având promisiunea unei seri de adevărată desfătare, ţinând seama de artiştii care erau aşteptaţi pe scenă. În dreapta lui s-au aşezat două tinere femei, una liniştită, timidă, cu trăsături regulate, dar şterse, cealaltă exuberantă, veselă, cu foc în privire, căutând în jur neliniştită următoarea idee, următoarea întâmplare, următoarea provocare. Ea trebuia să fie! Au schimbat un surâs şi au ieşit din sală, ţinându-se de mână, împotriva curentului, uitând amândoi de ce veniseră.

Au urmat câteva luni în care timpul părea că se măsoară în nu în secunde, ore sau zile, ci în intensitatea sentimentelor lor, câteva luni în care restul lumii îşi pierduse rostul şi dispăruse în depărtări nebănuite, în timp ce ei se scufundaseră unul în celălalt. Nimic nu-i mai amintea de dorinţa lui de tihnă fiindcă pasiuni nebănuite îi aprindeau în minte imagini ale unui viitor plin de iubire şi neprevăzut. Erau făcuţi unul pentru celălalt şi, pentru a pecetlui legătura lor, nu mai era nevoie decât de un singur lucru: încă o cerere semnată de amândoi la evidenţa populaţiei.

Spre marea lui mirare Programul nu le-a aprobat cererea. Au primit întâi un avertisment care le indica totala nepotrivire a temperamentelor şi a idealurilor lor, apoi două opţiuni: "Ignoră avertismentul" şi "Renunţă la cerere". Cu siguranţă că Programul se înşela! Nimic n-ar fi putut opri vârtejul iubirii lor! Nimic nu le-ar fi putut sta în cale! Au ales prima opţiune şi cererea le-a fost aprobată.

Următorul an a fost cea mai frumoasă, mai împlinită perioadă din toată viaţa lui. Nu-şi amintea ca vreodată să mai fi simţit că are tot ce-şi doreşte, să fi crezut cu mai deplină convingere că fericirea există şi că e starea normală a oricărei fiinţe capabile să gândească şi să iubească. De aceea vestea că ea a acceptat o slujbă pe o altă planetă a venit ca un trăznet. Separarea i se părea de neconceput, iar el nu putea să renunţe la cariera pe care şi-o construise cu atâta perseverenţă şi pasiune. Disputa a fost la fel de aprinsă cum le fusese întotdeauna iubirea şi s-a încheiat cu un tunet. Nu ştia dacă sunetul acela care îi răsuna în urechi era zgomotul uşii trântite de ea la plecare sau explozia din sufletul lui spulberat într-o mie de zări.

Rătăcea pe străzi cu sufletul pustiu. În faţa lui un bărbat şi o femeie ţinându-se de mână. În mintea lui aceeaşi tristeţe, aceleaşi gânduri învârtite şi răsucite pe toate părţile. Femeia l-a privit o clipă şi i-a surâs a recunoaştere. Parcă şi el o cunoştea. Era cealaltă, cea timidă, liniştită, ştearsă. S-a oprit să-l aştepte. Au intrat toţi trei într-o cafenea. L-a întrebat dacă mai ştie ceva despre prietena ei, fosta lui soţie. Nu, nu ştia nimic. Nici ea nu mai auzise nimic. I-a spus apoi că făcuse cererea la evidenţa populaţiei şi că, timidă fiind, îşi rugase prietena să o însoţească peste tot în zilele ce au urmat, că prietena ei îl plăcuse şi că o convinsese să renunţe la el. Programul îi găsise şi ei între timp un partener potrivit. Împreună vor avea o viaţă tihnită, aşa cum îşi dorise şi el înainte ca vârtejul care-i fusese soţie să-i sucească minţile şi lumea. Programul nu greşea niciodată.

Rătăcea pe străzi cu sufletul pustiu. Nu regreta nimic. N-ar fi schimbat nimic nici dacă ar fi putut.

Oare chiar nu greşea Programul niciodată? Oare n-ar trebui refăcut Programul? Oare chiar era nevoie de Program?

Tot programate sunt întâlnirile duzinei şi cele de la psi-luneli. Ştim cele douăsprezece cuvinte sau titlul de deasupra scrierii. Restul e întâmplare. Şi pentru mine, şi pentru ei, cei înscrişi la psi în tabel.

Îngrădiri sociale

Dragii mei duzinari psi-lunatici, dragii mei cititori,

Am să încep prin a vă spune că această zicere a mea va fi lungă şi dezlânată. Sper să aveţi răbdare cu mine şi să-mi arătaţi îngăduinţă.

Când am văzut tema propusă de Vero: îngrădiri sociale, m-am gândit că probabil o voi sări. E un titlu sub care nu prea se potrivesc versuri, iar eu nu sunt tocmai ceea ce se înţelege de obicei prin cuvântul blogger. Blogul e cartea în care îmi înscriu poeziile. De aceea acest al doilea locşor pe care l-am construit pentru alte cele decât poezelele mele rămâne deseori neglijat.

Ştiţi că rareori vorbesc despre întâmplările şi oamenii care mă înconjoară. Astăzi (în ciuda aparenţelor, miercuri, pe seară) mă voi abate de la regula autoimpusă şi am să mă folosesc de abundenţa de evenimente a zilei, şi nu numai, pentru a-mi face tema.

După ce toate întâmplările minunate şi emoţionante au devenit trecut, activităţile cotidiene şi-au cerut drepturile. Frigiderul lipsit de recipientele numite cratiţe şi oale părea pustiu, iar gândul că bine ar fi ca mâine, când mă voi întoarce de la serviciu, să găsesc o ciorbă cu care să-mi astâmpăr deopotrivă şi setea, şi foamea m-a mobilizat către bucătărie. Am mai constatat eu cândva că a găti o ciorbă de cartofi e o ocupaţie care îmi facilitează activitatea neuronală şi îmi aprinde beculeţul cel verde al inspiraţiei. Aşa că în timp ce curăţam şi tocam legumele m-am pomenit gândindu-mă la garduri sociale.

Prima idee strălucită a fost să mă înscriu în tabel cu o traducere mai veche a unui cântec, la care să adaug un scurt comentariu. Melodia se numeşte Love Of The Common People, iar versurile în limba română pot fi citite aici. Îngrădirea la care se face referire e sărăcia, iar mesajul e evident încă din titlu. Pentru cei aparţinând generaţiilor care au amintiri clare şi vii din anii '80 cântecul are o semnificaţie adâncă. Şi cred că nu numai pentru ei. Anii care au urmat n-au fost nici ei uşori. Trebuie să recunosc că am ezitat mult dacă să-l traduc sau nu. M-am decis greu din cauza cănii cu lapte în care curge ploaia prin găurile din acoperiş. Dacă eşti atât de sărac şi de nenorocit încât, din cine ştie ce motive, nu poţi pune o bucată de folie pe casă sau un lighean în pod, atunci mută naibii cana aia cu lapte, că nu ţi-l dă nimeni degeaba!

Şi uite aşa, făcând o extrapolare oarecum exagerată m-am gândit că îngrădirile sociale există fiindcă le îngăduim noi existenţa.

Chiar dacă aşa pare, nu în altă ordine de idei, ci chiar în ordinea în care s-au înlănţuit ele, inexplicabil, am rememorat o discuţie pe care am avut-o astăzi la amiază cu fiica mea pe o terasă în centrul oraşului, la o bere, după cursul festiv de sfârşit de liceu. I-am povestit că regulile de bună cuviinţă (sau îngrădirile sociale) nu-i permiteau mamei mele să meargă pe o terasă sau într-un restaurant decât însoţită de o persoană de sex opus pe vremea studenţiei ei, că eu, la aceeaşi vârstă, intram în restaurant împreună cu o prietenă, doar pentru a mânca. Ani mai târziu am îndrăznit să mă opresc la o bere cu o colegă la aceeaşi terasă după ce am rezolvat o problemă care ne-a mâncat timp şi nervi. Îngrădirile sociale au uneori rolul de a ne proteja sau de a-i proteja pe cei din jur. Alteori, ca în exemplul de mai sus, ni se pare că au rolul de a ne proteja.

Fiica mea a absolvit acelaşi liceu ca şi mine, un liceu mai tânăr decât altele, dar de mare prestigiu. Dintre profesorii pe care i-am prins şi eu în şcoală ultimii doi îşi vor încheia activitatea anul acesta. E ca şi cum s-ar închide cercul de două ori. Un cerc închis de două ori strânge dureros. Două nume mari ale şcolii, doi oameni care şi-au pus amprenta pe destine, unul profesor de matematică excepţional, absolvent de şcoală de muzică, care rar, prea rar după părerea elevilor săi, cânta acompaniindu-se la chitară melodiile dragi ale tinereţii sale; celălalt, profesor de istorie erudit, un ardelean ajuns pe meleaguri moldave cu tot cu rădăcini. Dumnealui ne-a vorbit astăzi despre succes cu exemple grăitoare din istorie sau din chenarul televizorului. 

Tot ca argument ne-a amintit o anecdotă: O tânără proaspăt căsătorită găteşte prima friptură şi taie carnea mărunt. Soţul o întreabă:

- De ce tai carnea?

- Aşa se face! Aşa făcea şi mama, spune soţia.

Soţul, contrariat, dă telefon soacrei şi îi pune aceeaşi întrebare şi obţine acelaşi răspuns. O sună şi pe bunică:

- Bunică, de ce tai carnea pentru friptură mărunt?

- Pentru că am o tigaie mică.

Gluma aceasta m-a făcut să mă gândesc la modelul de familie tradiţional în care femeia e casnică. Aţi întâlnit vreodată un soţ care urmând acest model şi probabil din comoditate nu-şi lasă soţia să-şi ia o slujbă, cu toate că ea îşi doreşte? Eu da. Nu numai unul. Să nu-mi spuneţi că e şi vina ei. Gândiţi-vă întâi că orice femeie care are copii e în primul rând mamă, iar prioritatea ei e binele copiilor.

Dar cunosc şi femei singure care s-au hotărât să fie mame şi le admir curajul, nu pe cel de a înfrunta prejudecăţi pentru a aduce pe lume un copil fără tată, ci pe cel de a creşte singure un copil într-o lume plină de prejudecăţi.

Ca şi cum nu aveam suficiente motive de mândrie astăzi, am primit un plic din partea Organizaţiei Salvaţi Copiii  conţinând diploma de onoare pentru participarea la campania Copii fără etichete. Nu e doar o bucată de carton, m-a bucurat mult recunoaşterea aceasta. Nu ştiu dacă am reuşit să urnesc ceva cu implicarea mea. Etichete se pun încă, lipite temeinic şi pentru multă vreme pe sufletele tinere. Mi s-a întâmplat, i s-a întâmplat fiului meu... Am ales să îl susţin în loc de a-l pedepsi pentru o greşeală, după ce mi s-a explicat la şcoală sensul din dicţionar al cuvântului dobitoc în prezenţa lui. Sper ca fiul meu să înţeleagă ce a greşit. Şi că s-a greşit faţă de el. O etichetă poate fi un gard, unul pus dinafară sau, mai grav, unul pe care şi-l construieşte singur cel etichetat. Mulţumesc tuturor celor care au luat parte la această campanie!

Am să închei ştiind că mai sunt multe de spus şi repetând ideea cea mai sclipicioasă, după părerea mea, care a ieşit din ciorba de cartofi: îngrădirile sociale există fiindcă le îngăduim noi existenţa.

Până să termin de scris s-a făcut joi de o oră. Duminică seara voi adăuga link-ul către articolul scris de psi. Ca de obicei tabelul e completat de toţi cei care au avut ceva de spus despre îngrădirile sociale.

O călătorie magică

Bat în taste, semnez electronic, raportez online, scot la imprimantă, semnez cu pixul, pun două ştampile - reţetă compensată.

Bat în taste, semnez electronic, raportez online, scot la imprimantă 45 de pagini numai pe o parte, semnez cu pixul după fiecare capitol şi pun două ştampile, ştampilez numai cu o ştampilă toate celelalte pagini - raportare lunară - plimb hârtii.

Mi-a expirat semnătura electronică - plimb hârtii.

Mi-a expirat contractul cu casa - plimb hârtii.

Bat în taste, scot la imprimantă, semnez cu pixul, pun două ştampile - raportare program de screening pentru depistarea cancerului de col uterin - plimb hârtii.

De raportarea trimestrială la D.S.P. se ocupă asistenta: bate în taste, scrie cu pixul, eu semnez şi ea pune ştampilele, apoi plimbă hârtiile. M-am scos!

Cursuri şi simpozioane - ore de educaţie medicală continuă - minimum 40 pe an, cu specificaţia că nu se ştie la care vezi certificatul de participare şi la care nu. Ca măsură de prevedere dublăm numărul. Norocul meu că locuiesc într-un oraş universitar! Plimbările sunt mai scurte.

Apoi sunt plimbările domestice de alimente, produse de curăţenie, haine...

Navetă cinci zile pe săptămână, 50 km dus, 50 km întors. Plimbările anterioare sunt de obicei incluse în cei 50 km întors, care se înmulţesc uşor.

Nimic magic până aici. Călătoria magică începe astfel: gândesc, bat în taste, surâd, bat în taste, plâng, bat în taste, citesc, recitesc, nu semnez, nu ştampilez, apăs publicaţi. La celălalt capăt de drum sunteţi voi...

psi, dor, Scorpio, Vero de sâmbătă, Vero, roxana, lili3d,  SomeWords, cita, Dictatura justiţiei, tibi

Ieşirea din cerc (sau arbitrariul dublei măsuri)

Intrarea în cerc e uşoară şi plină de bucurie, de uimire în faţa unor oameni minunaţi pe care abia aştepţi să-i descoperi şi să le afli cuvintele. Cuvintele pot minţi, dar, dacă citeşti destul de multe din cele răsfrânte de oglinda unui singur om, de cele mai multe ori afli şi omul, îl intuieşti pas cu pas, idee cu idee, emoţie cu emoţie. Unii pot înşela o vreme cu aparentă strălucire. Vremea e schimbătoare şi, când bat ploile, când se aşterne ceaţa, strălucirile se spală şi lasă cenuşiul tern să răzbească la suprafaţă.

Într-un cerc, centrul e foarte important. Toate punctele din interiorul cercului se află la o distanţă cel mult egală cu raza cercului. Un centru fix, bine ancorat în adevărul propriu va face cercul stabil. Ce te faci însă atunci când centrul e mânat de orgolii şi de motive pe care numai el le ştie pe traiectorii neaşteptate sau când raza cercului se întâmplă să-şi schimbe lungimea? Un punct incomod s-ar putea trezi trăgând de perfecţiunea rotundă, deformând-o, apoi părăsind-o, mai mult pentru a-şi conserva adevărul personal decât pentru a păstra un cerc pe care de ceva timp îl vedea oricum plin de colţuri.

Un punct incomod e un punct care se încăpăţânează să respecte aceleaşi legi în timp ce centrul cercului, urmat de majoritatea celorlalte puncte îşi schimbă ecuaţiile. Şi ai spune că punctul incomod are un caracter obtuz ori că e demodat şi prins în clişee învechite, că nu e receptiv la nou, la schimbarea în bine, pe larg explicată de la centru, dacă n-ai observa că regula special inventată pentru înlăturarea lui a fost repede dată uitării.

Pe traiectorii divergente faţă de cerc se întâlnesc destule puncte care l-au părăsit, unele în linişte, altele afirmându-şi punctul de vedere, mai toate acuzate de câte o vină pe care probabil că nu au avut-o.

Rămân neatinse respectul şi admiraţia faţă de oamenii minunaţi, cu adevărat minunaţi pe care i-ai întâlnit în cerc şi bucuria că i-ai întâlnit. Rămân tristeţea unui vis căzut în uitare şi un strop de înţelepciune câştigată. Gustul amar se stinge când se aştern în suflet alte zâmbete, daruri de la oameni-dar: psi, almanahe, grişka, tibi(şi a doua oară), Scorpio, dordefemeie, Dictatura justiţiei, Abisurile, altcersenin.

Articolul e continuare la Pentru mine... a fost odată. L-am scris pentru că la tema propusă de psi pentru astăzi mintea mea nu a vrut să ia altă cale decât a acelei ieşiri din acel cerc, chiar dacă îmi propusesem să alung în tăcere orice gând ce ar fi încercat să treacă în cuvânt. Se pare că gândul a fost mai puternic decât voinţa mea când am constatat că "gardurile" înălţate pentru mine au dispărut peste noapte şi regula nouă pe care n-am vrut s-o respect nu mai există.

clubul psi

Nu fac bilanţuri la sfârşit de an. Nu adun, nu număr, nu scad...

Înmulţesc, dar nu ca la matematică. Înmulţesc apusurile de soare, motiv de uimire de fiecare dată. Motiv de nemulţumire, că nu mi-s cuvintele de-ajuns ca să pictez, că nu mi-s degetele vrednice de pensoane şi uleiuri.

La fel cu apusurile... oamenii. Cei care mă uimesc, cei care nu mi-s de-ajuns. Cei cărora le sorb cuvântul, gândul şi ce-mi mai arată oglinda...

Oglindă, oglinjoară,
luciul tău ce înconjoară?
Ce străbate mai departe printre apele-ţi senine
cu stele căzute-n tine?

Nu mă adun, nu mă număr, nu mă scad. Uneori mă înalţ puţin într-un gând răsărit în altă oglindă, departe... aproape. Uneori cobor în genuni de durere adâncite de oglinzi care nu-mi mai sunt demult străine. Alteori surâd unei vorbe înalte cu multe feţe, tăiate neaşteptat, perfect şlefuite... Dacă ar fi aruncată noaptea sus, sus de tot, s-ar prinde pe cer între celelalte.

Oglinzile sunt ale lor. Mă caut în ele. Din când în când îmi văd crâmpeie din trecut, din întâmplarea-mi ascunsă, din şoaptele vieţii şi ale înţelegerii. Câteodată văd neînţelesuri, le despic în fire subţiri, le scarmăn, le torc, le ţes. La cules se-adună rodul şi surâsul, înţelesul şi cuprinsul.

Alături mi-am aşezat oglinda şi eu. Privind din unghiul potrivit, din oglindă în oglindă, din oglindire în oglindire, în oglindire am descoperit cărarea către zare. Aproape că am înţeles infinitul. Aici, acasă, în clubul psi.

Oglinzile sunt ale lor: abisuri, almanahe, altcersenin, anacondele, cammely, cita, cristi, D'agatha, dia na, Dictatura justiţiei, dor, incognito, mitzaa, Scorpio, SimonaR, tibi, vavaly, Vero, virusache, motanul Grişka şi pisica şefă, psi.

Nunta mută

A aşteptat nerăbdătoare ziua aceasta, dar s-a pregătit pentru ea cu totul altfel decât oricare altă mireasă. Mâine îi va dezvălui celui pe care îl iubeşte marele ei secret. Speră că el va înţelege aşa cum trebuie. Pentru că şi el regretă. Speră că, nu numai că va accepta, dar va şti să aprecieze şi să se bucure împreună cu ea.

Chiar dacă se hotărâse să meargă la culcare devreme, ca să fie odihnită şi strălucitoare în ziua nunţii, somnul o ocolea. De fapt amintirile nu-i dădeau pace. Şi gândul la înţelesul ascuns pe care îl descoperise de curând.

Ştia că în ultimii câţiva ani îşi dezamăgise familia şi prietenii. Nu-i acceptaseră niciodată interesul pentru istorie şi, mai ales, interesul pentru antichitate.

Ea fusese unul dintre copiii cei mai dotaţi ai generaţiei ei, o telepată de excepţie. Părinţii ei încă se mai mândreau cu faptul că fiica lor nu scosese vreodată vreun sunet, că emisese primele gânduri la vârsta de şase luni şi că nu îi pusese niciodată în situaţia neplăcută şi jenantă de a-şi vedea progenitura gângurind.

Tot datorită capacităţii telepatice deosebite trecuse prin şcoală în timp record, extrăgând din minţile profesorilor ei ştiinţa într-un ritm ameţitor şi acumulând cunoştinţe din domenii atât de diferite încât s-ar fi putut îndrepta cu succes către orice meserie. Părinţii, profesorii, prietenii, toţi cei care o cunoşteau se aşteptau să urmeze o carieră didactică sau să se specializeze în neuroemisie, să cerceteze şi să dezvolte capacităţile de comunicare telepatică ale creierului uman. Dar ea alesese să-şi dedice inteligenţa, pasiunea şi timpul acelui domeniu atât de hulit, către care se îndreptau doar cei puţin înzestraţi, şi anume studiul istoriei antice. Nu era nevoie de cine ştie ce dotare ca să scormoneşti vechi baze de date sau teancuri de hârtii prăfuite, acoperite de semne care de mult nu mai însemnau nimic pentru omenire.

Omenirea evoluase atât de mult după ce se eliberase acea parte a creierului care răspunde de telepatie. Ideile şi emoţiile curg libere şi adevărate de la emiţător ajungând cu precizie la interlocutorul ales de acesta. Trecuseră secole de când se renunţase la vorbire, mai întâi, şi apoi la comunicarea prin acele noţiuni limitate numite cuvinte. Telepatic se transmit fluxuri de idei, astfel încât studiul istoriei antice fusese pentru ea o adevărată provocare. Mintea ei nu era obişnuită să gândească în fragmente atât de mici pe care să le înţeleagă şi să le interpreteze în funcţie de felul în care erau alăturate.

Dealtfel acesta era motivul principal pentru care se considera că renunţarea la cuvânt fusese pasul hotărâtor pentru evoluţia omenirii. Gândul şi emoţia erau sincere, în timp ce cuvântul era deseori interpretabil şi, în trecutul îndepărtat, fusese izvor de neînţelegeri şi de conflicte. Dar pe ea tocmai existenţa unor posibilităţi multiple de a jongla cu sensul cuvintelor o fascinase şi o determinase să studieze cultura antică.

Învăţase destul de greu semnele numite de antici litere pentru că, în absenţa vorbirii, i se păruseră semne abstracte, lipsite de logică, atâta timp cât nu erau înşiruite ca să alcătuiască cuvinte. După ce descoperise înţelesul fiecărui cuvânt se adâncise în studiul literaturii. Găsise cu încântare folos pentru însuşirea cea mai blamată a cuvântului. Fiind interpretabile, cuvintele alăturate în moduri neaşteptate şi neobişnuite erau un izvor nesecat de metafore. Existase în antichitate o artă de a picta cu vorbe, de a exprima sentimente, o artă dispărută acum şi înlocuită de puritatea ideeii şi a emoţiei transmise telepatic.

Îi mai rămăsese un singur lucru neînţeles şi nimeni nu reuşise să i-l lămurească: diferenţa între proză şi poezie. Găsise referiri la ritm şi la rimă, dar, pentru că nu auzise niciodată vreun cuvânt rostit, nu înţelegea cum s-ar putea crea ritm altfel decât cu instrumente muzicale, iar despre rimă, deşi observase că era generată de repetarea la sfârşitul versurilor a unor grupuri de litere, nu ar fi putut spune care era rostul şi beneficiul folosirii ei.

Căutările ei prin arhive au adus-o în faţa unor înregistrări audio ale unor poezii, recitate de actori. Înţelesese din cronici că această profesie era arta de a transmite emoţie fără de a uza de telepatie, ci numai de mimică, gest şi rostire. După ce a corelat textele scrise cu înregistrările şi a priceput transpunerea sunetelor în litere a resimţit din plin puterea uitată a acestei arte. Şi tot atunci poezia i s-a dezvăluit pe de-a întregul, ca un alt fel de muzică. Iar ceea ce a uimit-o cel mai mult a fost vocea umană, timbrul cald sau ascuţit, tonul moale sau rece şi dur ca oţelul, tăios ori blând, cu care se adăugau înţelesuri noi vorbelor rostie. Cuprinsă de vrajă, a continuat să scormonească arhivele digitale, a găsit spectacole de teatru, filme şi muzică. Muzică interpretată nu cu instrumente, ci de voci care transmiteau emoţie atât de desăvârşit cum nici un instrumentist al vremii ei, oricât de virtuoz şi oricât de mult ajutat de telepatie, n-ar fi reuşit.

Chiar dacă regulile privind fişierele audio erau deosebit de stricte şi interziceau copierea lor, n-a putut să nu-i împărtăşească logodnicului ei ceea ce aflase, mai ales că viitorul ei soţ era compozitor, iar talentul lui era deja recunoscut şi apreciat. Reticent la început, a depăşit apoi prejudecăţile, prins şi el în mreje de frumuseţea desăvârşită a vocii omului antic. În mintea lui şi-a făcut loc regretul pentru ceea ce considera o pierdere imensă pentru muzică şi, în final, pentru omenire.

Aceste gânduri i-au ţinut departe somnul în noaptea dinaintea nunţii. Era fericită că îşi va trăi cei mai frumoşi ani alături de un om care îi înţelege pasiunea pentru trecut. Iar această ultimă constatare a avut darul de a alunga neliniştea şi de a-i preda conştiinţa visului.

***

Ceremonia mută a unirii dintre o tânără, pasionată de istorie, şi un compozitor de succes s-a desfăşurat în prezenţa părinţilor, rudelor, prietenilor lor, care îi scăldau în valuri de empatie şi fluvii de urări de bine. Şi-au făcut promisiunile telepatic, parte din ele lăsate libere spre a fi recepţionate de toţi cei prezenţi. Celelalte, mai intime, ca şi cele despre hotărârea lor de a continua cercetările şi de a descoperi cât mai mult din frumuseţea trecutului, s-au scurs numai între ei şi i-au legat şi cu puterea pasiunii lor comune, care completa şi întreţinea iubirea crescută între ei.

Seara, rămaşi singuri între patru pereţi, după ce au închis cu grijă ferestrele şi au încuiat uşile, au lăsat muzica furată din arhive, cuvânt ritmat, cântat de voci aproape divine, să-i învăluie, să-i umple de emoţie, să-i poarte în paşi de dans în acel început de viaţă în doi. Venise momentul pentru care s-a pregătit şi a exersat îndelung, momentul adevăratei ei promisiuni, făcută cu gândurile prinse în închisoarea propriei minţi. Cu o voce încă firavă, dar vibrând de tumultul emoţiei din inima ei, a rostit zâmbind neinterpretabilele cuvinte: "Te iubesc!"

Provocarea de la psi de săptămâna aceasta a dat titlu unei poveşti despre o lume mută, poveste ieşită din idei neterminate în articole mai vechi şi care s-au legat într-un fel de care mă mir singură. Alte nunţi se desfăşoară în tăcere absolută prin lume, cu mirii înscrişi în tabel la psi, spre ştiinţa tuturor. Altfel cum am afla despre ei, în atâta muţenie?

Pe sub Porţi

Locuia de trei anotimpuri în palat împreună cu ceilalţi Păstrători ai Secretului. Cu toţii se treziseră înainte de ivirea zorilor ca să-l primească pe Cel Aşteptat. Era ziua în care soarele răsărea pe sub Porţi.

Stătea de vorbă cu prieteni din tinereţe. Îi crezuse pierduţi şi îi regăsise acum un an, când ajunsese pe Drumul Amintirilor în Oraşul-Oglindă. Se adunaseră în jurul statuii Celui Dintâi. Cel Dintâi, aşa îi spuneau pentru că îi uitaseră numele, dar toţi Păstrătorii Secretului îi erau recunoscători pentru traiul lipsit de griji pe care îl duceau.

Dintre toţi, el se adaptase cel mai uşor şi înţelesese cel mai repede, pentru că nu crezuse niciodată în Zei. Zeii erau pentru cei slabi. Lui nu-i trebuise sprijin. Nu le ceruse niciodată nimic. Trăise, muncise, se luptase cu viaţa, cu ceilalţi, cu el însuşi. Mai mult cu el însuşi. A dus singur fiecare luptă. Şi-a construit drumul în faţa fiecărui pas. A desţelenit, a netezit, a astupat, a înălţat. Nu i-a fost uşor totdeauna. A greşit şi s-a întors. A pornit încă o dată, dar nu li s-a închinat. Nici nu i-a blestemat. La ce i-ar fi folosit?

A crezut în el, în puterea lui, în hotărârea lui. Cu ele a răzbit. Nici când a fost înfrânt nu i-a chemat în ajutor, nici când i s-a sfărâmat sufletul prima oară. A găsit tot în el puterea, mai multă decât bănuia că are, mai multă decât a avut nevoie. S-a gândit atunci că n-ar fi vrut să ştie câtă e de toată. Ar fi trebuit o durere la fel de mare ca s-o măsoare. Şi cum să vrea aşa o durere?

Au mai fost cutremure şi după aceea, dar ştia deja că zâmbetul se întoarce şi inima se repară. Cu semne, cu cicatrici care nu dispar, dar se repară şi ticăie acolo, nebăgată în seamă, cu precizie de ceasornic.

Nici rău n-a făcut. Nu cu bună ştiinţă. Iar dacă a greşit cuiva, a încercat să se răscumpere cu vorba ori cu fapta.

Trecuseră exact trei anotimpuri, de când sorţii îl aleseseră pe el să fie sol. Să treacă pe sub Porţi şi să ducă Zeilor pergamentul pe care Înţelepţii înşiraseră necazurile poporului său şi planurile de viitor. Pentru primele cereau ajutor, pentru celelalte, binecuvântare.

De când numele lui ieşise din urnă, se gândise mult. Zeii, dacă erau dincolo de Porţi, nu-l cunoşteau. Nu le vorbise niciodată şi nici ei nu i se arătaseră vreodată. Poate că n-or să-l bage în seamă şi vor ignora solia. Se temuse să le spună Înţelepţilor despre necredinţa lui. Cei ca el erau rari, foarte rari. Şi nu se întâmplase până atunci ca cineva să refuze sarcina din astfel de motiv. Fuseseră unii care aveau copii sau părinţi în grijă, iar numele lor ajunsese din greşeală în urnă. Atunci era ales un altul. Dar până acum nimeni nu spusese că nu crede în Zeii de dincolo de Porţi.

Îşi amintea apusul de atunci. Mai erau câteva bătăi de inimă, iuţi şi puternice. Aştepta cu pergamentul în mână ca soarele să se alinieze cu zarea în faţa Porţilor. Atunci era clipa când trebuia să pornească solia. Din toţi cei care, din trei în trei anotimpuri, trecuseră pe sub Porţi, nici unul nu se întorsese. Nici unul nu venise înapoi să le vorbească despre Zei. E drept că ceea ce era scris în pergament se împlinea în fiecare an. Dar el observase că Înţelepţii nu cereau niciodată lucruri peste puterea omului fiindcă nu voiau să-i mânie pe Zei cu dorinţe deşarte.

Când soarele rămăsese doar jumătate deasupra zării, cu pergamentul strâns la piept, a păşit pe sub Porţi.În faţa lui era drumul către Zei, credeau ceilalţi, către necunoscut, îşi spunea el. A mers drept înainte către zare cât a fost noaptea de lungă.

A mers prin întuneric cu gândul rămas în lumina trecutului său, trecut pe care simţea că îl pierde pentru totdeauna, fără să ştie nici din ce viitor îşi va construi alte amintiri. A mers prin întuneric, prin tristeţe şi prin spaimă. Drumul acela e cu adevărat Drumul Amintirilor. Fiecare pas i-a adus în minte o zi, o întâmplare, o luptă, un eşec, o împlinire, un prieten, un fiu, o iubire... toate lăsate în urmă în colbul prin care păşea. Fiecare pas i-a adus o lacrimă.

În zori, Înţelepţii au venit la Porţi şi nu l-au mai văzut pentru că el trecuse deja de zare. Dincolo de zare, în faţa lui, erau celelalte Porţi. Soarele era deja jumătate deasupra orizontului şi răsărea pe sub ele. Îl întâmpinaseră Preoţii Oraşului-Oglindă. I se închinaseră pentru că el era trimisul Zeilor şi îi ceruseră pergamentul. Acolo erau scrise dorinţele Zeilor care trebuiau împlinite cu orice chip. Dacă nu, necazurile se vor abate asupra poporului din Oraş.

De atunci trăieşte în cinste şi belşug în palat, alături de ceilalţi Păstrători ai Secretului, cei care, ca şi el, au intrat pe sub Porţi o dată cu soarele, trimişi către Zei sau de Zei. Cine mai ştie? În jurul palatului creşte Oraşul-Oglindă, iar ei aşteaptă ca din trei în trei anotimpuri să primească veşti de acasă. De aceea s-au adunat în zori, în jurul statuii Celui Dintâi.

Făcuseră pariuri asupra numelui celui care va intra anul acesta pe sub Porţi. Îl vor primi cum se cuvine, oricine ar fi. Îl vor învăţa să păstreze Secretul, aşa cum fusese lăsat de Cel Dintâi, cel care avusese ideea de a deveni din sol către Zei, trimisul Zeilor.

Pe sub porţi ne-a trimis psi în căutare de poveste. Fiecare a găsit deschise alte porţi şi ne călăuzeşte către ele tabelul de la club.