Coşmarul (3) - Pe sub uşă

(primele două fragmente ale poveştii pot fi citite aici şi aici.)

descânt rătăcirea ta oarbă
în noapte-o alung şi-o abat
sărutul în noi să ne soarbă
uitare în dor neuitat
te du înapoi între stele
pacea să-mi stea neatinsă
învârt dansul mândrelor iele
în ceaţa visării cuprinsă
sau vino în neguri cu mine
cădere de ziduri pe lume
în dans pun peceţi pe destine
şi nimeni nu-ţi ştie de nume
cât sufli o dată ţi-e timpul
să pleci ori să vii într-o clipă
grăbeşte-te curge nisipul
păşeşte sau fă-te aripă.

Descântecul trecu din cântec în murmur, din murmur în şoaptă, din şoaptă în foşnet şi-apoi în fluturare risipită de aripi în timp ce păsări de negură se rupeau din arătarea diafană care descânta. Păsările se subţiau, se sublimau în aripi, aripile se destrămau în fuioare de ceaţă care se prelingeau pe duşumele şi se strecurau pe sub uşă. În urma lor, în încăpere întunericul devenise dens şi înecăcios, dând înţeles deplin acelor cuvinte care-i răsunau acum în minte ca un dangăt de clopot repetat în neştire: "rătăcirea ta oarbă, rătăcirea ta oarbă, rătăcirea...". Aerul i se înnodase în gât şi părea să şuiere rece şi viforos înspre sufletul lui. Ştia că până la îngheţ e cale de-o clipă şi era sigur că singura lui scăpare era alegerea. Numai ea putea să-l elibereze din noaptea în care se cufundase din ce în ce mai adânc după fiece coşmar, după fiecare vis.

Singur în întuneric se căuta cu grabă, încercând să afle punctul de echlibru, acela în care întrebările îşi află răspuns şi îndoielile dispar înghiţite de certitudini. Rătăcire oarbă îi fusese existenţa înainte de ea, gândea acum. Dar înainte de ea, dacă şi-ar fi ştiut viitorul, ar fi gândit că dorul de ea e rătăcire oarbă în căutări fără rost. Ce rost a avut înainte? Ce rost avea acum? Înainte - teroare, sânge şi moarte... Acum rostul lui ar putea fi ceaţa aceea subţire împrăştiată pe sub uşă. Ar fi trebuit să o adune, s-o prindă în palme, s-o închege şi s-o modeleze ca pe lut. Lutul e leagănul vieţii, ceaţa e fuiorul din care se toarce firul ei.

Trecuse prin multe răspântii, drumul îi fusese presărat de alegeri. După atâtea sute de ani ştia că fiecare alegere vine cu urmările ei, că nebănuite taine, capcane şi cotituri se înşiră pe fiecare din căile desprinse dintr-o răscruce şi că, odată ce a luat o hotărâre, consecinţele, bune sau rele, îi devin următoarea felie de viaţă. Cu toate acestea de cele mai multe ori prevăzuse deznodămintele. Nu se înşelase şi nici surprize prea mari n-a avut în trecut. Întunericul cel des n-avea decât două ieşiri. Prima era drumul pe care venise. Întoarcerea i-ar fi rămas pentru totdeauna sub semnul îndoielii. Gândul la cealaltă ieşire nu i-ar da pace vreodată; gândul acesta şi dorul de ea. Celălalt drum era ascuns în vălătuci de negură, aproape la fel de nebulos ca răspântia în care se afla. Singura certitudine era prezenţa ei, dar cum anume urma să fie viaţa lui dacă ar fi deschis uşa pe sub care se strecuraseră aripile ei, luând cu ele şi ultima geană de lumină, dacă dincolo de uşă se va rătăci în acelaşi întuneric sau va regăsi dulcea împlinire a sângelui ei n-avea cum să afle decât pas cu pas pe cărarea fără întoarcere. Uşa aceea va deveni zid îndată ce se va fi închis în urma lui.

Toate acestea i s-au înghesuit în minte în secunda aceea dinainte de îngheţ. Toate acestea şi hotărârea... N-ar fi putut trăi alte sute de ani în neştiinţă, n-ar fi putut îndura o veşnicie îndoiala, regretul. Avea să aleagă calea visului... sau a coşmarului. Va afla curând care din ele îi va stăpâni viitorul.

Alegerea venise cu un sentiment de uşurare, întunericul îl eliberase din cleşti, iar trupul i se destrăma alunecând în valuri peste duşumele, subţiindu-se într-un abur firav absorbit în curentul care-l trecea pe sub uşă în lumea himerelor. Într-o învăluire impetuoasă şi-a regăsit forma, oarecum aceeaşi, distilându-şi esenţele care i-au definit întotdeauna fiinţa, cele asupra cărora vremurile şi lumea nu putuseră lăsa semne. Uşa dispăruse în întunericul gros ca un zid care străjuia tărâmul necunoscut lui.

Himerele - valuri, fuioare, forme incerte sau contururi clare prin care lumina blândă se filtra în tonuri surprinzătoare se întrepătrundeau fără să se amestece în aburul trupului său imaterial şi la fel de transparent. O atingere cunoscută: palma ei stângă pe obrazul lui drept, buzele ei pline sorbindu-i esenţele, gustul ei bogat în miezul lui, sărutul ca o scufundare din unul în celălalt şi deplinul unui cuvânt căruia până atunci îi bănuise numai înţelesul...

Această poveste a început în cadrul psi-lunelii în urmă cu două săptămâni şi se încheie tot ca psi-luneală. Alte treceri pe sub alte uşi descoperiţi urmând căile desprinse din răspântia aflată la psi.