Coşmarul

S-a trezit speriat, gata să fugă. O visase din nou. Nu ştia cum arată. Nu încercase să pună un chip gustului plin care îi inunda gura când îşi înfingea colţii în încheietura mâinii ei stângi. Nu încercase să-şi imagineze creatura care scurgea din el viaţa, cu buzele pline lipite de gâtul lui... Ştia doar că nu era ea cea care-l schimbase acum aproape trei sute de ani. Şi mai ştia că nu gustase niciodată ceva asemenea sângelui ei. Nu se putea hotărî dacă să numească visul acesta care-i acaparase toate clipele de odihnă, coşmar. Plăcerea şi spaima, prima mai intensă decât orice trăise până acum (şi trăise destul), a doua uitată demult, lăsată în ceaţa dinaintea schimbării, i se păreau nefiresc îngemănate şi, în acelaşi timp, atât de potrivite una în cealaltă.

Devenise dependent de coşmarul lui. Se întreba dacă nu cumva îl chema singur în clipele dinaintea somnului, când nările i se umpleau de parfumul ei şi mintea părea că se ascute în aşteptarea senzaţiilor răscolitoare. Când o visase primele dăţi, fugise de ea, alergase mânat de spaima morţii, se luptase cu disperarea ultimei fărâme de viaţă. Acum o aştepta liniştit şi-i dăruia fără reţinere, picătură după picătură, toată puterea lui. În clipa din urmă, cea în care ar fi trebuit să se amestece cu întunericul, se trezea speriat, stăpânit de dorinţe contradictorii.

Ar fi vrut să ştie de ce subconştientul lui o plăsmuise, din ce o plăsmuise. Ar fi vrut să înţeleagă ce rost avea să-şi amintească simţăminte demult îngropate în uitare de fiara din el. Nu-l speria intensitatea nemaiîntâlnită a trăirii, ci dependenţa pe care i-o crease. Nu-l speria sfârşitul, ci teama de sfârşit. Timp de aproape trei secole nu s-a temut de nimic. Şi acum, de câte ori se trezea, se temea de nimic. De nimicul din el...

***

Se plimba pe străzi întunecoase în căutarea unei prăzi uşoare. Simţise undeva, pe aproape, duhoarea acră şi pătrunzătoare a unui vagabond, amestecată cu mirosul unei băuturi ieftine. Nu era cea mai delicioasă combinaţie, dar beţia şi mahmureala pot explica halucinaţiile, ameţelile şi durerile de cap. Îi auzea deja respiraţia, horcăită în somn, îi auzea inima... Câţiva paşi, o muşcătură, şi-şi va potoli setea încă o dată.

Nu în noaptea aceasta, totuşi... Pentru că nările i se umpluseră de mirosul ei, iar mintea i se ascuţise în aşteptare. Era treaz. Era sigur că era treaz. Spaimă, aşteptare, plăcere, spaimă, întuneric, moarte, toate deodată i se învălmăşeau în gânduri făcându-i imposibilă orice hotărâre. Ar fi trebuit să fugă, ar fi trebuit să lupte, ar fi trebuit... O privea. O privea pentru prima dată. Se scufunda în marea de întuneric a ochilor ei, uitând să respire. Uitând...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept, mângâiere, buzele ei pline căutând, arsura uşoară a muşcăturii, încheietura ei aşezată moale peste gura lui, apoi gustul acela bogat, acelaşi gust ca în vis. Îi dăruia, picătură cu picătură, toată puterea lui. Întunericul era aproape, îl simţea dându-i târcoale, apoi învăluindu-i simţurile, furându-i-le pe rând. Gustul ei plin amestecându-se cu întunericul. Ultima clipă...

Fusese treaz?...

***

Fusese treaz? Visase?

Trecuseră nopţi, anotimpuri, ani... Încă se întreba. Amintirile îi spuneau că trăise cu adevărat întâlnirea aceea. Raţiunea, în schimb, îi râdea în faţă. Nu s-ar fi trezit... Nu s-ar mai fi trezit. E drept că pentru prima dată nu se trezise speriat, ci slăbit, cu buzele arse de sete, cu gâtul uscat şi tuşind ca şi cum ar fi respirat praf de cretă. Explicabil, îi argumenta maliţios raţiunea, de vreme ce a adormit înainte de masă.

De atunci n-o mai visase. Ar fi trebuit să se simtă eliberat, nu ca şi cum ar fi fost alungat din paradis pentru totdeauna. N-ar fi trebuit să adoarmă chemând-o ori să se trezească dezamăgit că încă o dată ea nu răspunsese chemării lui.

Ea? Ea exista? Noaptea ochilor ei era atât de adâncă încât îi înghiţise orice gând şi-l coborâse până la fund în întunericul uitării. Mintea lui singură n-ar fi putut plăsmui o asemenea privire. Poate că de fapt fiecare coşmar se întâmplase în realitate. Cum altfel i-ar fi recunoscut gustul? Sau poate că nu se întâlniseră niciodată şi gustul acela era rodul imaginaţiei sale, era dorinţa lui cea mai fierbinte, neîmplinită vreodată şi sortită să rămână aşa pentru totdeauna. Dar ce anume i-ar fi putut dezlănţui asemenea dorinţă?

Incertitudinea îl înnebunea. Căutase în scrieri vechi, îi întrebase pe cei mai bătrâni decât el. Nimeni nu cunoscuse o astfel de creatură. Nici legendele pe care nu le mai credea cineva nu o pomeneau. Rătăcise noapte după noapte pe aceleaşi străzi cu speranţa că o va reîntâlni până când oamenii începuseră să-l cunoască şi să-l privească suspicioşi.

După un timp abandonase căutările şi se resemnase. Ca să nu-şi piardă minţile. Se întorsese la rutina vânătorilor nocturne din necesitate şi fără plăcerea dinainte, ca un soldat obosit de marşuri, obosit de lupte. Trăia aproape mecanic vremuri cenuşii, monotone. Lumea trecea pe lângă el scârţâind sâcâitor din osii bătrâne.

Existenţa lui se împărţise în înainte de ea şi după... Înainte nu-şi închipuia că el îi vorbeşte, că ea îi răspunde, înainte visul îi era coşmar. Între timp coşmarul îi devenise vis...

***

― Mă chemi, mă tot chemi... glasul ei suna moale şi egal.
― Te chem.
― De ce? Lasă-mă să plec... Răspunsul ei ar fi părut o rugă dacă n-ar fi fost străbătut de o umbră de iritare.
― Să pleci? Pleacă! aproape strigase la ea.
― Nu mă mai chema!
― Nu pleca, îi şoptise stins, fără speranţă. Vino! Vreau să ştiu, vreau să înţeleg... cine eşti, ce eşti.
Linişte, prea multă linişte, niciun răspuns, clipe lungi, aşteptare...
― Te chem...

Se trezise zâmbind, o visase din nou după atâta vreme. Nu se îndura să deschidă ochii. Aşa putea prelungi sentimentul de împlinire pe care i-l dăruise visul. Ştia că odată ridicat din pat, trezit de-a binelea, dorul de ea va redeveni acut. Somnul nu-i fugise de tot. Dacă ar reuşi să adoarmă repede ar putea să continue visul de unde se oprise. Ca să afle, ca să înţeleagă...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept... Nu ştia dacă e treaz şi nici nu-i păsa. Se temea să se mişte, se temea să respire, se temea să deschidă ochii. Nu de ea se temea. Îi era frică să n-o piardă din nou, să nu dispară în neantul din care ieşise, fugărită de o zbatere de pleoapă, de o fulgerare de gând, de inima lui frântă, bătând prea repede, prea tare...

― Uită-te la mine... şoapta ei mângâia ca o adiere în labirintul inimii lui. Deschise ochii ca să se scufunde în noaptea ochilor ei, privire captivă în privire, suflet înlănţuit căutând-şi limanul. Buzele ei pline, arcuite într-un surâs blând nu coborau să-l cerceteze.
― Am venit.
Adunându-se din risipire, a rostit întrebarea care-l bântuise neîncetat atâta amar de vreme:
― Cine eşti?

― Coborâtoare din iele
încununată cu dafin
noaptea mea n-are stele
dansu-mi leagănă patimi
dorinţe mi-aleargă prin sânge
sângele meu ispiteşte
cine m-atinge se frânge
se frânge cin' se fereşte
cade din noapte în vis
visul se face coşmar
coşmarul îl prinde-n abis
adânc şi fără hotar
descânt rătăcirea ta oarbă
în noapte-o alung şi-o abat
sărutul în noi să ne soarbă
uitare în dor neuitat
te du înapoi între stele
pacea să-mi stea neatinsă
învârt dansul mândrelor iele
în ceaţa visării cuprinsă
sau vino în neguri cu mine
cădere de ziduri pe lume
în dans pun peceţi pe destine
şi nimeni nu-ţi ştie de nume
cât sufli o dată ţi-e timpul
să pleci ori să vii într-o clipă
grăbeşte-te curge nisipul
păşeşte sau fă-te aripă.

Descântecul trecu din cântec în murmur, din murmur în şoaptă, din şoaptă în foşnet şi-apoi în fluturare risipită de aripi în timp ce păsări de negură se rupeau din arătarea diafană care descânta. Păsările se subţiau, se sublimau în aripi, aripile se destrămau în fuioare de ceaţă care se prelingeau pe duşumele şi se strecurau pe sub uşă. În urma lor, în încăpere întunericul devenise dens şi înecăcios, dând înţeles deplin acelor cuvinte care-i răsunau acum în minte ca un dangăt de clopot repetat în neştire: "rătăcirea ta oarbă, rătăcirea ta oarbă, rătăcirea...". Aerul i se înnodase în gât şi părea să şuiere rece şi viforos înspre sufletul lui. Ştia că până la îngheţ e cale de-o clipă şi era sigur că singura lui scăpare era alegerea. Numai ea putea să-l elibereze din noaptea în care se cufundase din ce în ce mai adânc după fiece coşmar, după fiecare vis.

Singur în întuneric se căuta cu grabă, încercând să afle punctul de echlibru, acela în care întrebările îşi află răspuns şi îndoielile dispar înghiţite de certitudini. Rătăcire oarbă îi fusese existenţa înainte de ea, gândea acum. Dar înainte de ea, dacă şi-ar fi ştiut viitorul, ar fi gândit că dorul de ea e rătăcire oarbă în căutări fără rost. Ce rost a avut înainte? Ce rost avea acum? Înainte - teroare, sânge şi moarte... Acum rostul lui ar putea fi ceaţa aceea subţire împrăştiată pe sub uşă. Ar fi trebuit să o adune, s-o prindă în palme, s-o închege şi s-o modeleze ca pe lut. Lutul e leagănul vieţii, ceaţa e fuiorul din care se toarce firul ei.

Trecuse prin multe răspântii, drumul îi fusese presărat de alegeri. După atâtea sute de ani ştia că fiecare alegere vine cu urmările ei, că nebănuite taine, capcane şi cotituri se înşiră pe fiecare din căile desprinse dintr-o răscruce şi că, odată ce a luat o hotărâre, consecinţele, bune sau rele, îi devin următoarea felie de viaţă. Cu toate acestea de cele mai multe ori prevăzuse deznodămintele. Nu se înşelase şi nici surprize prea mari n-a avut în trecut. Întunericul cel des n-avea decât două ieşiri. Prima era drumul pe care venise. Întoarcerea i-ar fi rămas pentru totdeauna sub semnul îndoielii. Gândul la cealaltă ieşire nu i-ar da pace vreodată; gândul acesta şi dorul de ea. Celălalt drum era ascuns în vălătuci de negură, aproape la fel de nebulos ca răspântia în care se afla. Singura certitudine era prezenţa ei, dar cum anume urma să fie viaţa lui dacă ar fi deschis uşa pe sub care se strecuraseră aripile ei, luând cu ele şi ultima geană de lumină, dacă dincolo de uşă se va rătăci în acelaşi întuneric sau va regăsi dulcea împlinire a sângelui ei n-avea cum să afle decât pas cu pas pe cărarea fără întoarcere. Uşa aceea va deveni zid îndată ce se va fi închis în urma lui.

Toate acestea i s-au înghesuit în minte în secunda aceea dinainte de îngheţ. Toate acestea şi hotărârea... N-ar fi putut trăi alte sute de ani în neştiinţă, n-ar fi putut îndura o veşnicie îndoiala, regretul. Avea să aleagă calea visului... sau a coşmarului. Va afla curând care din ele îi va stăpâni viitorul.

Alegerea venise cu un sentiment de uşurare, întunericul îl eliberase din cleşti, iar trupul i se destrăma alunecând în valuri peste duşumele, subţiindu-se într-un abur firav absorbit în curentul care-l trecea pe sub uşă în lumea himerelor. Într-o învăluire impetuoasă şi-a regăsit forma, oarecum aceeaşi, distilându-şi esenţele care i-au definit întotdeauna fiinţa, cele asupra cărora vremurile şi lumea nu putuseră lăsa semne. Uşa dispăruse în întunericul gros ca un zid care străjuia tărâmul necunoscut lui.

Himerele - valuri, fuioare, forme incerte sau contururi clare prin care lumina blândă se filtra în tonuri surprinzătoare se întrepătrundeau fără să se amestece în aburul trupului său imaterial şi la fel de transparent. O atingere cunoscută: palma ei stângă pe obrazul lui drept, buzele ei pline sorbindu-i esenţele, gustul ei bogat în miezul lui, sărutul ca o scufundare din unul în celălalt şi deplinul unui cuvânt căruia până atunci îi bănuise numai înţelesul...