Coşmarul (2)

(continuare de aici)

Fusese treaz? Visase?

Trecuseră nopţi, anotimpuri, ani... Încă se întreba. Amintirile îi spuneau că trăise cu adevărat întâlnirea aceea. Raţiunea, în schimb, îi râdea în faţă. Nu s-ar fi trezit... Nu s-ar mai fi trezit. E drept că pentru prima dată nu se trezise speriat, ci slăbit, cu buzele arse de sete, cu gâtul uscat şi tuşind ca şi cum ar fi respirat praf de cretă. Explicabil, îi argumenta maliţios raţiunea, de vreme ce a adormit înainte de masă.

De atunci n-o mai visase. Ar fi trebuit să se simtă eliberat, nu ca şi cum ar fi fost alungat din paradis pentru totdeauna. N-ar fi trebuit să adoarmă chemând-o ori să se trezească dezamăgit că încă o dată ea nu răspunsese chemării lui.

Ea? Ea exista? Noaptea ochilor ei era atât de adâncă încât îi înghiţise orice gând şi-l coborâse până la fund în întunericul uitării. Mintea lui singură n-ar fi putut plăsmui o asemenea privire. Poate că de fapt fiecare coşmar se întâmplase în realitate. Cum altfel i-ar fi recunoscut gustul? Sau poate că nu se întâlniseră niciodată şi gustul acela era rodul imaginaţiei sale, era dorinţa lui cea mai fierbinte, neîmplinită vreodată şi sortită să rămână aşa pentru totdeauna. Dar ce anume i-ar fi putut dezlănţui asemenea dorinţă?

Incertitudinea îl înnebunea. Căutase în scrieri vechi, îi întrebase pe cei mai bătrâni decât el. Nimeni nu cunoscuse o astfel de creatură. Nici legendele pe care nu le mai credea cineva nu o pomeneau. Rătăcise noapte după noapte pe aceleaşi străzi cu speranţa că o va reîntâlni până când oamenii începuseră să-l cunoască şi să-l privească suspicioşi.

După un timp abandonase căutările şi se resemnase. Ca să nu-şi piardă minţile. Se întorsese la rutina vânătorilor nocturne din necesitate şi fără plăcerea dinainte, ca un soldat obosit de marşuri, obosit de lupte. Trăia aproape mecanic vremuri cenuşii, monotone. Lumea trecea pe lângă el scârţâind sâcâitor din osii bătrâne.

Existenţa lui se împărţise în înainte de ea şi după... Înainte nu-şi închipuia că el îi vorbeşte, că ea îi răspunde, înainte visul îi era coşmar. Între timp coşmarul îi devenise vis...

***

― Mă chemi, mă tot chemi... glasul ei suna moale şi egal.
― Te chem.
― De ce? Lasă-mă să plec... Răspunsul ei ar fi părut o rugă dacă n-ar fi fost străbătut de o umbră de iritare.
― Să pleci? Pleacă! aproape strigase la ea.
― Nu mă mai chema!
― Nu pleca, îi şoptise stins, fără speranţă. Vino! Vreau să ştiu, vreau să înţeleg... cine eşti, ce eşti.
Linişte, prea multă linişte, niciun răspuns, clipe lungi, aşteptare...
― Te chem...

Se trezise zâmbind, o visase din nou după atâta vreme. Nu se îndura să deschidă ochii. Aşa putea prelungi sentimentul de împlinire pe care i-l dăruise visul. Ştia că odată ridicat din pat, trezit de-a binelea, dorul de ea va redeveni acut. Somnul nu-i fugise de tot. Dacă ar reuşi să adoarmă repede ar putea să continue visul de unde se oprise. Ca să afle, ca să înţeleagă...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept... Nu ştia dacă e treaz şi nici nu-i păsa. Se temea să se mişte, se temea să respire, se temea să deschidă ochii. Nu de ea se temea. Îi era frică să n-o piardă din nou, să nu dispară în neantul din care ieşise, fugărită de o zbatere de pleoapă, de o fulgerare de gând, de inima lui frântă, bătând prea repede, prea tare...

― Uită-te la mine... şoapta ei mângâia ca o adiere în labirintul inimii lui. Deschise ochii ca să se scufunde în noaptea ochilor ei, privire captivă în privire, suflet înlănţuit căutând-şi limanul. Buzele ei pline, arcuite într-un surâs blând nu coborau să-l cerceteze.
― Am venit.
Adunându-se din risipire, a rostit întrebarea care-l bântuise neîncetat atâta amar de vreme:
― Cine eşti?

― Coborâtoare din iele
încununată cu dafin
noaptea mea n-are stele
dansu-mi leagănă patimi
dorinţe mi-aleargă prin sânge
sângele meu ispiteşte
cine m-atinge se frânge
se frânge cin' se fereşte
cade din noapte în vis
visul se face coşmar
coşmarul îl prinde-n abis
adânc şi fără hotar
descânt rătăcirea ta oarbă
în noapte-o alung şi-o abat
sărutul în noi să ne soarbă
uitare în dor neuitat.

(continuarea aici)

Douăsprezece cuvinte - un joc, pretext pentru gând să-şi afle un loc; jucători - jucăuşi pun cuvintelor rost rostuind ce-au zidit, ce-au cioplit, ce au fost; între noi e-o răscruce unde căi se-ntretaie; pe căi trec surâsuri sub umbrele de ploaie.

Coşmarul (1)

S-a trezit speriat, gata să fugă. O visase din nou. Nu ştia cum arată. Nu încercase să pună un chip gustului plin care îi inunda gura când îşi înfingea colţii în încheietura mâinii ei stângi. Nu încercase să-şi imagineze creatura care scurgea din el viaţa, cu buzele pline lipite de gâtul lui... Ştia doar că nu era ea cea care-l schimbase acum aproape trei sute de ani. Şi mai ştia că nu gustase niciodată ceva asemenea sângelui ei. Nu se putea hotărî dacă să numească visul acesta care-i acaparase toate clipele de odihnă, coşmar. Plăcerea şi spaima, prima mai intensă decât orice trăise până acum (şi trăise destul), a doua uitată demult, lăsată în ceaţa dinaintea schimbării, i se păreau nefiresc îngemănate şi, în acelaşi timp, atât de potrivite una în cealaltă.

Devenise dependent de coşmarul lui. Se întreba dacă nu cumva îl chema singur în clipele dinaintea somnului, când nările i se umpleau de parfumul ei şi mintea părea că se ascute în aşteptarea senzaţiilor răscolitoare. Când o visase primele dăţi, fugise de ea, alergase mânat de spaima morţii, se luptase cu disperarea ultimei fărâme de viaţă. Acum o aştepta liniştit şi-i dăruia fără reţinere, picătură după picătură, toată puterea lui. În clipa din urmă, cea în care ar fi trebuit să se amestece cu întunericul, se trezea speriat, stăpânit de dorinţe contradictorii.

Ar fi vrut să ştie de ce subconştientul lui o plăsmuise, din ce o plăsmuise. Ar fi vrut să înţeleagă ce rost avea să-şi amintească simţăminte demult îngropate în uitare de fiara din el. Nu-l speria intensitatea nemaiîntâlnită a trăirii, ci dependenţa pe care i-o crease. Nu-l speria sfârşitul, ci teama de sfârşit. Timp de aproape trei secole nu s-a temut de nimic. Şi acum, de câte ori se trezea, se temea de nimic. De nimicul din el...

***

Se plimba pe străzi întunecoase în căutarea unei prăzi uşoare. Simţise undeva, pe aproape, duhoarea acră şi pătrunzătoare a unui vagabond, amestecată cu mirosul unei băuturi ieftine. Nu era cea mai delicioasă combinaţie, dar beţia şi mahmureala pot explica halucinaţiile, ameţelile şi durerile de cap. Îi auzea deja respiraţia, horcăită în somn, îi auzea inima... Câţiva paşi, o muşcătură, şi-şi va potoli setea încă o dată.

Nu în noaptea aceasta, totuşi... Pentru că nările i se umpluseră de mirosul ei, iar mintea i se ascuţise în aşteptare. Era treaz. Era sigur că era treaz. Spaimă, aşteptare, plăcere, spaimă, întuneric, moarte, toate deodată i se învălmăşeau în gânduri făcându-i imposibilă orice hotărâre. Ar fi trebuit să fugă, ar fi trebuit să lupte, ar fi trebuit... O privea. O privea pentru prima dată. Se scufunda în marea de întuneric a ochilor ei, uitând să respire. Uitând...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept, mângâiere, buzele ei pline căutând, arsura uşoară a muşcăturii, încheietura ei aşezată moale peste gura lui, apoi gustul acela bogat, acelaşi gust ca în vis. Îi dăruia, picătură cu picătură, toată puterea lui. Întunericul era aproape, îl simţea dându-i târcoale, apoi învăluindu-i simţurile, furându-i-le pe rând. Gustul ei plin amestecându-se cu întunericul. Ultima clipă...

Fusese treaz?...

(continuarea aici)

Acest coşmar se alătură celorlalte înscrise în tabelul psi-lunelilor.

De ce scriu?

De ce scriu? Habar nu am... Aş putea spune că e felul în care eul meu interior primeşte o formă concretă. Aş putea spune că e felul în care emoţiile sau evenimentele care mă marchează îşi găsesc liniştea... Şi uneori chiar aşa se întâmplă. Dar nu scriu având ca scop împăcarea cu mine, cu lumea. Aceasta e doar o consecinţă, şi numai câteodată.

Nu scriu pentru împlinirea şi zâmbetul care-mi răsar în suflet atunci când sunt mulţumită de o poezie. Nu scriu nici pentru bucuria pe care mi-o aduce aprecierea cititorilor, a celor pe care îi ştiu şi-mi sunt aproape de inimă, a celor neştiuţi pe care îi simt alături în călătoria aceasta prin virtual.

Mama mi-a povestit odată că a a auzit-o pe Ileana Vulpescu spunând că scriitorii au o mare nemulţumire în suflet şi o mare nevoie de comunicare. Am răsucit vorbele acestea pe toate părţile şi nu m-am regăsit. Nemulţumirea am încercat-o cândva, dar am lăsat-o în urmă. Şi încă scriu. Nevoia de comunicare mi-o satisfac povestindu-mă cu prietenii. Poezelele nu sunt istorisiri despre mine. Nu întotdeauna. Să trec pragul dintre foaia de hârtie şi fereastra deschisă a internetului n-a fost uşor, dar mă bucur în fiecare clipă de pasul acesta.

Am spus cândva că scriitorii iubesc de două ori, o dată cu inima, la fel ca toată lumea, şi încă o dată cu cuvântul. Şi cred că şi tristeţile le sunt la fel cu iubirile. Poate că îmi place să simt de două ori viaţa. Poate că vreau s-o trăiesc de două ori. Poate... Dar nu sunt sigură.

Scriu pentru că mi se întâmplă, la fel de simplu cum mi se întâmplă să respir... Nu ştiu de ce scriu, dar sper să mi se întâmple cuvântul mereu.

S-au confesat pe aceeaşi temă psilunaticii înscrişi în tabelul găzduit de psi.

De nedespărţit - Thick as thieves

Într-o cameră goală sau într-un bar aglomerat,

la capătul lumii, niciun loc nu-i prea îndepărtat,

oriunde-ai fi fost, te-aş fi găsit.

Tu şi cu mine, de nedespărţit...

Puteam să fi aruncat prosopul, să fi renunţat

când nu ne-a fost uşor, când ne-am împiedicat.

Dar noi suntem şi vom fi la infinit

de nedespărţit.

Timpul, timpul n-are să ne doboare niciodată

Tu, eu, noi nu privim în urmă, nu ne răzgândim vreodată.

Povestea e veche, un băiat cunoaşte o fată...

Ţinem piept lumii întregi, orice ar fi venit.

Tu şi cu mine, de nedespărţit...

Într-o lume a neîncrederii, eu cred în tine.

Eşti asul din mânecă, ascuns bine,

pentru ceasul de nevoie când cărţile nu mi-au ieşit

Tu şi cu mine, de nedespărţit...

Şi-acum că toate acestea au fost odată,

tu, eu, noi nu privim în urmă, nu ne răzgândim vreodată.

Povestea e veche, un băiat cunoaşte o fată...

Ţinem piept lumii întregi, orice ar fi venit.

Tu şi cu mine, de nedespărţit...

Nu ţi-ar păsa dacă aş jefui o bancă,

m-ai îmbrăţişa pe scaunul electric de parcă

n-ar fi pentru ultima oară şi când

ar răsuci butonul ne-am săruta... râzând.

Tu, eu, noi nu privim în jos niciodată

de pe o muchia zării pe care nu ne-am rătăcit.

Nu-i nimic de făcut, povestea e veche,

norocul ne e totdeauna pereche.

Ştiu că nimic nu ne poate opri vreodată

Tu şi cu mine, de nedespărţit...

Cărţi şi prieteni

Mi-ar plăcea să-mi fie prieten... Dar îmi este prieten! Cărţile mi-s pline de prieteni. Cei pe care i-am iubit, m-au însoţit şi după ultima filă, le-am continuat povestea în ascunsul minţii în orele târzii ale nopţii când nu mă înduram să adorm fără să schimb un final nefericit, fără să continui o aventură, fără să devin şi eu personaj în capitolul următor, cel încă nescris.

Am învăţat de mică, desigur, de la mama, să păstrez cu sfinţenie cartea, să n-o rup, să n-o aşez deschisă cu literele spre lemnul noptierei, să nu îndoi colţul filei, să nu iau notiţe pe marginea textului sau să subliniez paragrafele în care găseam mărgăritare de gând. Să ştiţi că nu e greu. Dacă nu ţin minte pagina la care am rămas, în cazul în care chiar trebuie să mă întrerup, sigur îmi aduc aminte dacă am citit sau nu un fragment atunci când îmi arunc ochii pe el. Ştiu că n-am să recitesc un conspect scris îngrămădit pe doi centimetri pătraţi în loc să mă bucur încă o dată de scriitura sau ideea care m-au încântat la prima parcurgere a cărţii. Iar fiecare nouă trecere prin text înseamnă nu o rememorare, nici o redescoperire, ci mult mai mult, un nou înţeles. Cine ştie dacă o carte scrisă pe sufletul meu n-ar ajunge aproape integral subliniată, trăită şi retrăită fiind, de fiecare dată la altă vârstă.

Cărţile mele sunt încă frumoase, citite şi recitite... poate că unele s-au îngălbenit, altele se deschid singure la poezia preferată, dar sunt încă frumoase şi întregi. Mă doare toamna cărţilor cu filele scuturate de mâini neglijnte, indiferente, cu scoarţe jupuite şi crestate. Parcă pădurea moare a doua oară şi, de data aceasta, nu pentru un scop nobil.

Privesc cărţile acelea adunate prin anticariatele întinse pe tonete de stradă, aşezate pe rafturi încropite din scânduri reci într-o dezordine din care cu greu reuşesc să disting titluri şi autori, lăsate prafului şi umezelii, apărate firav de o streaşină îngustă şi de folii urâte. Cărţi vechi şi noi, cărţi mari scrise de oameni cu har aşteaptă un nebun frumos care să le mângâie cu ochii încă o dată. Le privesc străbătută de mirare dureroasă. Cine a putut să le lase acolo? Cine a avut inima să considere că nu mai are nevoie de ele?

Ca să închei într-o notă mai optimistă vă invit să citiţi aici o poveste din viitor despre puterea cuvântului şi nu numai.

Articolul participă la campania iniţiată de Adi Sonia Spatariu, "Semn spre carte", ce are ca scop strângerea şi donarea de cărţi către copii dornici de lectură, dar cu posibilităţi financiare reduse.