Nunta mută

A aşteptat nerăbdătoare ziua aceasta, dar s-a pregătit pentru ea cu totul altfel decât oricare altă mireasă. Mâine îi va dezvălui celui pe care îl iubeşte marele ei secret. Speră că el va înţelege aşa cum trebuie. Pentru că şi el regretă. Speră că, nu numai că va accepta, dar va şti să aprecieze şi să se bucure împreună cu ea.

Chiar dacă se hotărâse să meargă la culcare devreme, ca să fie odihnită şi strălucitoare în ziua nunţii, somnul o ocolea. De fapt amintirile nu-i dădeau pace. Şi gândul la înţelesul ascuns pe care îl descoperise de curând.

Ştia că în ultimii câţiva ani îşi dezamăgise familia şi prietenii. Nu-i acceptaseră niciodată interesul pentru istorie şi, mai ales, interesul pentru antichitate.

Ea fusese unul dintre copiii cei mai dotaţi ai generaţiei ei, o telepată de excepţie. Părinţii ei încă se mai mândreau cu faptul că fiica lor nu scosese vreodată vreun sunet, că emisese primele gânduri la vârsta de şase luni şi că nu îi pusese niciodată în situaţia neplăcută şi jenantă de a-şi vedea progenitura gângurind.

Tot datorită capacităţii telepatice deosebite trecuse prin şcoală în timp record, extrăgând din minţile profesorilor ei ştiinţa într-un ritm ameţitor şi acumulând cunoştinţe din domenii atât de diferite încât s-ar fi putut îndrepta cu succes către orice meserie. Părinţii, profesorii, prietenii, toţi cei care o cunoşteau se aşteptau să urmeze o carieră didactică sau să se specializeze în neuroemisie, să cerceteze şi să dezvolte capacităţile de comunicare telepatică ale creierului uman. Dar ea alesese să-şi dedice inteligenţa, pasiunea şi timpul acelui domeniu atât de hulit, către care se îndreptau doar cei puţin înzestraţi, şi anume studiul istoriei antice. Nu era nevoie de cine ştie ce dotare ca să scormoneşti vechi baze de date sau teancuri de hârtii prăfuite, acoperite de semne care de mult nu mai însemnau nimic pentru omenire.

Omenirea evoluase atât de mult după ce se eliberase acea parte a creierului care răspunde de telepatie. Ideile şi emoţiile curg libere şi adevărate de la emiţător ajungând cu precizie la interlocutorul ales de acesta. Trecuseră secole de când se renunţase la vorbire, mai întâi, şi apoi la comunicarea prin acele noţiuni limitate numite cuvinte. Telepatic se transmit fluxuri de idei, astfel încât studiul istoriei antice fusese pentru ea o adevărată provocare. Mintea ei nu era obişnuită să gândească în fragmente atât de mici pe care să le înţeleagă şi să le interpreteze în funcţie de felul în care erau alăturate.

Dealtfel acesta era motivul principal pentru care se considera că renunţarea la cuvânt fusese pasul hotărâtor pentru evoluţia omenirii. Gândul şi emoţia erau sincere, în timp ce cuvântul era deseori interpretabil şi, în trecutul îndepărtat, fusese izvor de neînţelegeri şi de conflicte. Dar pe ea tocmai existenţa unor posibilităţi multiple de a jongla cu sensul cuvintelor o fascinase şi o determinase să studieze cultura antică.

Învăţase destul de greu semnele numite de antici litere pentru că, în absenţa vorbirii, i se păruseră semne abstracte, lipsite de logică, atâta timp cât nu erau înşiruite ca să alcătuiască cuvinte. După ce descoperise înţelesul fiecărui cuvânt se adâncise în studiul literaturii. Găsise cu încântare folos pentru însuşirea cea mai blamată a cuvântului. Fiind interpretabile, cuvintele alăturate în moduri neaşteptate şi neobişnuite erau un izvor nesecat de metafore. Existase în antichitate o artă de a picta cu vorbe, de a exprima sentimente, o artă dispărută acum şi înlocuită de puritatea ideeii şi a emoţiei transmise telepatic.

Îi mai rămăsese un singur lucru neînţeles şi nimeni nu reuşise să i-l lămurească: diferenţa între proză şi poezie. Găsise referiri la ritm şi la rimă, dar, pentru că nu auzise niciodată vreun cuvânt rostit, nu înţelegea cum s-ar putea crea ritm altfel decât cu instrumente muzicale, iar despre rimă, deşi observase că era generată de repetarea la sfârşitul versurilor a unor grupuri de litere, nu ar fi putut spune care era rostul şi beneficiul folosirii ei.

Căutările ei prin arhive au adus-o în faţa unor înregistrări audio ale unor poezii, recitate de actori. Înţelesese din cronici că această profesie era arta de a transmite emoţie fără de a uza de telepatie, ci numai de mimică, gest şi rostire. După ce a corelat textele scrise cu înregistrările şi a priceput transpunerea sunetelor în litere a resimţit din plin puterea uitată a acestei arte. Şi tot atunci poezia i s-a dezvăluit pe de-a întregul, ca un alt fel de muzică. Iar ceea ce a uimit-o cel mai mult a fost vocea umană, timbrul cald sau ascuţit, tonul moale sau rece şi dur ca oţelul, tăios ori blând, cu care se adăugau înţelesuri noi vorbelor rostie. Cuprinsă de vrajă, a continuat să scormonească arhivele digitale, a găsit spectacole de teatru, filme şi muzică. Muzică interpretată nu cu instrumente, ci de voci care transmiteau emoţie atât de desăvârşit cum nici un instrumentist al vremii ei, oricât de virtuoz şi oricât de mult ajutat de telepatie, n-ar fi reuşit.

Chiar dacă regulile privind fişierele audio erau deosebit de stricte şi interziceau copierea lor, n-a putut să nu-i împărtăşească logodnicului ei ceea ce aflase, mai ales că viitorul ei soţ era compozitor, iar talentul lui era deja recunoscut şi apreciat. Reticent la început, a depăşit apoi prejudecăţile, prins şi el în mreje de frumuseţea desăvârşită a vocii omului antic. În mintea lui şi-a făcut loc regretul pentru ceea ce considera o pierdere imensă pentru muzică şi, în final, pentru omenire.

Aceste gânduri i-au ţinut departe somnul în noaptea dinaintea nunţii. Era fericită că îşi va trăi cei mai frumoşi ani alături de un om care îi înţelege pasiunea pentru trecut. Iar această ultimă constatare a avut darul de a alunga neliniştea şi de a-i preda conştiinţa visului.

***

Ceremonia mută a unirii dintre o tânără, pasionată de istorie, şi un compozitor de succes s-a desfăşurat în prezenţa părinţilor, rudelor, prietenilor lor, care îi scăldau în valuri de empatie şi fluvii de urări de bine. Şi-au făcut promisiunile telepatic, parte din ele lăsate libere spre a fi recepţionate de toţi cei prezenţi. Celelalte, mai intime, ca şi cele despre hotărârea lor de a continua cercetările şi de a descoperi cât mai mult din frumuseţea trecutului, s-au scurs numai între ei şi i-au legat şi cu puterea pasiunii lor comune, care completa şi întreţinea iubirea crescută între ei.

Seara, rămaşi singuri între patru pereţi, după ce au închis cu grijă ferestrele şi au încuiat uşile, au lăsat muzica furată din arhive, cuvânt ritmat, cântat de voci aproape divine, să-i învăluie, să-i umple de emoţie, să-i poarte în paşi de dans în acel început de viaţă în doi. Venise momentul pentru care s-a pregătit şi a exersat îndelung, momentul adevăratei ei promisiuni, făcută cu gândurile prinse în închisoarea propriei minţi. Cu o voce încă firavă, dar vibrând de tumultul emoţiei din inima ei, a rostit zâmbind neinterpretabilele cuvinte: "Te iubesc!"

Provocarea de la psi de săptămâna aceasta a dat titlu unei poveşti despre o lume mută, poveste ieşită din idei neterminate în articole mai vechi şi care s-au legat într-un fel de care mă mir singură. Alte nunţi se desfăşoară în tăcere absolută prin lume, cu mirii înscrişi în tabel la psi, spre ştiinţa tuturor. Altfel cum am afla despre ei, în atâta muţenie?