Pentru mine... a fost odată

A fost odată… aşa încep poveştile. A fost odată o idee frumoasă, despre o ţară în care pământul era fertil, în care semănai gând şi culegeai înţelegere, şi surâs, şi prietenie.

Am uitat să vă spun că în ţara aceea intrai cu invitaţie, dar odată intrat aflai că singurele legi erau legile bunului simţ. Şi cum invitaţia era făcută cu atenţie, bunul simţ era la el acasă. E drept că se mai întâmplau accidente. Cum cine se aseamănă, se adună, cei care nu semănau se retrăgeau simţind dezaprobarea şi circumspecţia celorlaţi.

“Nu ştiu de ce, într-o zi a murit

Şi-n altă zi a fost îngropată.”

Nu ştiu de ce într-o zi a apărut un cod de legi, care părea făcut după regula bunului simţ, dar, în spiritul ce ne înconjoară, acest cod de legi, folosit cu iscusinţă, se putea interpreta…Şi dacă se putea interpreta, a început să fie interpretat: după interes, după simpatii, după antipatii.

După un timp, ţara cea fertilă s-a umplut de garduri. Gardurile îngrădesc. Oricât ai deschide porţi, ai ocoli, tot îngrădesc. Şi, dacă sunt prea multe ori prea cotite, te mai şi loveşti de ele.

Mie nu-mi plac gardurile. Poate că mi-s oasele prea bătrâne şi ţepene pentru acrobatica necesară. Poate că mi-e coloana vertebrală prea verticală. Poate…

Poate că se va spune că am fost în ţara aceea doar ca să culeg rod. Dar nici o ţară nu-i ţară fără oameni. Dacă am cules rod, l-am cules după ce am semănat. Şi mă gândesc că din ce-am semănat eu au cules şi alţii. N-aş vrea să fi rămas datoare.

Cât am umblat prin ţara din poveste mulţi au intrat, mulţi au ieşit. Aceştia din urmă ori au fost înzestraţi cu minte mai ascuţită, ori cu mai puţină răbdare decât mine. Dacă e vorba de răbdare, mie mi se pare că am depăşit măsura. Pentru că am crezut în ideea frumoasă. Am încercat să mai dărâm un gard, să mai deschid o poartă… sau măcar un ochi (în plasa gardului). Am avut succes o singură dată, dar şi atunci numai pe jumătate.

Pe mine mă omoară schimbarea. Nu schimbarea în general, cât schimbarea de dragul schimbării. Sau, şi mai rău, schimbarea ca să nu facem ca celălalt care, în paranteză fie spus, nu face nimic rău. Şi când mă trezesc înţepenită de un gard pus ca să taie calea vecinului, gard apărut peste noapte, fără avertisment., mi se cam învineţeşte starea de spirit şi încep să scriu poveşti ca cea de acum. Din păcate scriu inutil. Pentru că cine n-a priceput când n-am vorbit în parabole, nu va pricepe nici acum, iar cine s-a dumirit deja, nu mai are nevoie de elucubraţiile mele.

Cum oasele mele au nevoie de spaţiu de manevră, mă gândesc să mă întorc în acasa mea, unde nu-mi ridică nimeni garduri neprevăzute. Mai ales că mi-am pierdut încrederea în capacitatea acelui cod de legi, actualizat  cel puţin lunar, şi a interpretarii lui de a duce la capăt ideea frumoasă despre care am povestit, aşa cum am înţeles-o eu. 

Odată cu publicarea acestui articol, vor dispărea din casele mele semnele celeilalte ţări, dar nu vor dispărea din mintea şi din inima mea oamenii întâlniţi acolo, oameni pe care îi admir pentru frumosul din creaţiile lor.

Dacă se vor auzi vorbe nepotrivite despre motivele care m-au adus în faţa acestei răspântii, amintiţi-vă cuvintele pe care le-am citit împreună: “Nu tot ce se vede, e ceea ce pare!”