Puţin altfel...

Izvorul are faţa întunecată, lucioasă. Nu-i ghiceşti adâncimile, aşa cum e, încremenit în nemişcare la fel ca piatra înnegrită de vreme care-l ţine închis în cuprinsul ei. Viaţa lui, vâltoarea din care renaşte limpede în fiecare clipă e ascunsă în miezul pământului. Nu-i vede nimeni vreodată clocotul din care se adună înainte de a urca în pacea luminii. Nimeni nu aude cum îi şuieră vârtejul, nimeni nu ştie cum îşi câştigă libertatea drumului între rocile dure, erodând cu răbdare fisuri, înnoind haina pământului dinăuntru înafară, într-o dezordine desăvârşită de lipsa de decizii, în lipsa unui decident. Lumea se petrece, petrece, trece pe lângă, peste şi prin apa lui. El este mereu asemenea lui şi totdeauna altul. Schimbarea-i pare neînsemnată, dar din ea i se trage prospeţimea apelor. De aceea au nevoie de el, de aceea l-au prins în cercul de piatră. Oamenilor le place să-l despice şi să-l împartă în ciuturi. Apoi îl duc în casele lor, în gurile lor, în inimile lor. Acolo are parte iarăşi de vâltori şi învaţă - el, atât de bătrân - ordinea şi ritmul devenind copil.
E, totuşi, puţin altfel decât ceilalţi copii... fiindcă el e la sfârşitul vieţii.

Ce alte înţelesuri au izvorât din alăturarea celor douăsprezece cuvinte vă invit să descoperiţi din tabelul găzduit de psi.