Obsesia fericirii

Dacă sunt psiluneli şi lipsă de idei încep de la psi. Astăzi psi a ales un citat care spune cât un tratat întreg: "Fericirea ca obsesie este o sursă sigură de nefericire" (Andrei Pleşu). Nu e nevoie să mai adaugi ceva pentru că e genul acela de afirmaţie care poate fi considerată axiomă. Nu mai e nimic de demonstrat şi nebun trebuie să fii ca să încerci să negi evidenţa. Mai ales că toţi am văzut în jur oameni obsedaţi de fericire, chinuindu-se singuri pentru un bob de extaz, argint viu ce le scapă printre degete chiar atunci când cred că au reuşit să-l prindă. 

Adeseori cei ce vânează fericirea o caută în "sufletul pereche", cel construit astfel încât să se potrivească peste fiecare vis, să îndeplinească fiecare dorinţă. Să crezi că-ţi găseşti fericirea în mâinile altcuiva clipă de clipă e ca şi cum n-ai fi trecut de vârsta basmelelor citite de bunici sau ca şi cum ai încerca să trăieşti pe un ecran de cinema.

Fericirea e o stare extraordinară de bine aproape absolut, dar repede trecătoare. Amintirea ei ţine de foame, de sete, de urât... din când în când. Şi cere încă o porţie, ca orice drog. Probabil că e mai greu de obţinut şi, câteodată, mai scumpă. Eu cred că, oricât ai alerga după ea, tot întâmplarea o aduce şi o duce din cale. Iar încercarea de a o construi din bucurii, din împlinirile fiecărei zile e mai eficientă decât fuga după clipa de sublim.

N-am scris versuri astăzi pentru că tema mi-am făcut-o în avans, prin martie. Se numeşte "Eu n-am crezut" şi o voi rescrie aici:

Eu n-am crezut în fericire niciodată,

avară ce adună bucurie lângă bucurie

şi leagă mozaicul bucată cu bucată.

Desenul lui? Nu ştiu ce-are să fie,

dar ştiu că străluceşte de culoare,

că am şi curcubee printre ploi,

că norii de pe cer se spulberă în soare,

că flăcări se opresc în lacrimi dintr-un sloi.

Eu n-am crezut vreodată că sunt fericită,

clipa aceea prea repede s-a dus,

dar încă îmi admir pictura nesfârşită,

chiar dacă nu pricep culori către apus.

E în înlănţuirea de culori atâta armonie

şi am găsit în mozaic atâtea nuanţe noi!

În fiecare m-am împrăştiat tot eu, cea vie,

schimbându-mi învelişuri şi ascunzişuri moi.

Poate n-am fost naivă pân'la capăt,

poate că visul meu n-avea capul în nori,

dar nici nu l-am ţinut închis sub lacăt

şi nici nu i-am tăiat din aripă, din zbor.

Am fost cu o iluzie doar mai săracă

sau am pierdut ce ar fi fost sublim,

dar văd că fericirea parcă mai mult pleacă

ori timpul ei pe-un suflet e deseori infim.

Mă simt însă bogată-n împlinire,

că, adunând avară şirag de bucurii,

aproape c-am legat un vis de fericire

un pic mai lung decât un zbor de păpădii.

Alte păreri aflaţi de la cei ce s-au înscris în tabel.