Autocritică - psi-luneală după imagine

Săptămâna aceasta am ales cuvintele duzinei, dar numai cuvintele. Imaginea n-am ales-o eu. N-am vrut să-mi tai singură craca de sub picioare.

Imaginea în sine... nici nu m-am uitat bine la ea. Pentru că mesajul m-a izbit năucitor ca o măciucă cioturoasă. Nu cu amintirea acelui cântec al formaţiei Asia, ci cu amintirea unei încercări de poezie a cărei autoare mă declar cu nesfârşită jenă. Am circumstanţe atenuante: mă hotărâsem să părăsesc versul alb şi mă chinuiam să-mi prind sentimentele în corsetul strâmt al ritmului şi rimei. Chinul era atât de intens încât am jertfit pe altarul formei ideea, sentimentul şi coerenţa. Rezultatul a fost, în mod previzibil, penibil.

După zece ani am hotărât să părăsesc spaţiul strâmt al foii de hârtie pentru spaţiul virtual, virtual mai larg. Am făcut o selecţie a scrierilor mele anterioare, iar poezia cu pricina a rămas închisă, presată şi turtită între paginile caietului care o adăpostise cu binecuvântată indiferenţă. Au mai trecut vreo patru anişori şi jumătate până astăzi. Mintea mea, năucită de vorbele altoite pe poza aleasă de psi, nu se poate lepăda de obsesia sus-amintitei "opere".

Am încercat o cosmetizare, am tăiat, am adăugat, am modificat. Rezultatul? La fel de penibil... Apoi mi-am făcut autocritica. Vă rog să fiţi îngăduitori!

Iubit hoinar

Când ai să pleci, să iei cu tine
în geanta ta de călător
inima mea, ca pe-un ulcior,
de sete să îţi ţină până mâine.
(Să nu priveşti în urma ta
la trupul cel inert ce zace,
coajă uscată, carapace.
Uită-l şi nu te crampona!)

Să ştii că-n ea am pus, iubite,
din dorul tău, dintr-al meu dor
lacrimi şi ploi din acel nor
ce ne-a ascuns printre cuvinte.
(Nu am habar de-a încăput
ploaia întreagă dintr-un nor
într-un aşa de mic ulcior,
dar lacrimi nu prea am avut.)

Căci doar atât ne-a fost iubirea,
cuvinte prinse-ntre tăceri
de teama norului de ieri
ce ne-a întunecat simţirea.
(Cred că a fost un nor teribil
de zarea s-a întunecat.
Bine că nu ne-am înecat,
sau poate da, de-atât penibil.)

Noi ne-am temut să ne unim
mâinile reci în ziua nouă
şi am lăsat prea des să plouă
prin gânduri, 'nalte ca un imn.
(Eu sunt afonă şi nu cânt,
imnul pot numai să îl strig.
Purtam mereu mănuşi, de frig,
şi între noi bătea un vânt!...)

Şi ne-am temut de greul zbucium
ce-am fi găsit într-un sărut,
şi ne-am ascuns după un scut,
şi l-am păstrat până acum.
(Îl vom păstra cât vom mai fi
căci de ne va învinge frica
de ce-i mai mult decât nimica,
pe scut ne-or pune, de-om muri.)

Şi n-am trăit nicicând arsura
îmbrăţişării tale blânde,
fiorii inimii plăpânde
ce-n loc de flori, ar naşte zgura.
(Nu vreau să ştiu cum ai putea 
ca mâine setea să-ţi astâmperi
cu zgură, ci mai bine cumperi
un bax de apă de cişmea.)

O teamă grea, o spaimă veche
mi-a fost legată ca pedeapsă
şi m-a oprit să-ţi fiu mireasă,
şi te-a oprit să-mi fii pereche.
(Aşa o fi, nu-mi amintesc...
Sunt oare-acuma sclerozată
sau de când hotărâi, odată,
în aşa vers să mă smintesc?)

Dac-ai pleca la drum chiar azi,
inima mea s-o iei cu tine,
cu lacrimi setea să-ţi aline
când dorului te pleci şi arzi.
(Şi iar îţi spun să nu pui seamă
pe moartea-mi tristă, prematură.
Pentru iubire mi-e măsură
jertfa aceasta fără teamă.)

Tu să nu uiţi să-mi dai de ştire
cât sub cenuşă încă-i jar,
să te găsesc, iubit hoinar,
cu urma noastră de iubire.
(Poate cu urna funerară
după atât pârjol să vin,
căci dacă ne-am iubit deplin
scrumul şi fumul ne-mpresoară.)

Am să îţi caut prin desagă
sau poate-om căuta-mpreună
inima, stelele şi lună,
şi dragostea care ne leagă.
(Nu ştiu de stele şi de lună,
dar inima cred că mi-e seacă.
Acum îmi dă prin gând că, iacă,
tu eşti vampir şi eu nebună.)
(1999-2014)

Domni şi domniţe s-or sfârma
să-şi scoată inima din piept.
Cu nerăbdare îi aştept
la psi, să văd dac-or putea
după aceea să trăiască
şi rezolvarea ce-au găsit
pentru aşa o nefirească
metodă de îndrăgostit
 să o disec amănunţit.