Nu

"Sacrificiul – Dragostea nu înseamnă egoism, ci devotament şi sacrificiu. Înseamnă să te dăruieşti…

-Mai suntem noi în stare să renunţăm la noi?

-Sau suntem egocentrici într-o lume egocentrică?

-Ce înseamnă cu adevărat sacrificiul? " ne-a întrebat Lavinia, liderul de opinie al ediţiei trecute.

Mi-a fost greu să mă hotărăsc dacă să abordez acest subiect şi să spun încă o dată NU celor care cred în romantism şi clădesc visuri din cărămizile lui din nisip, rareori pietrificat. Am citit apoi, mânată de curiozitate, cele patru articole deja înscrise la Blog Power şi am văzut că scorul era de 2:2. Aşa că încerc să înclin balanţa de partea mea de părere. Am constatat că e părerea celor care au trăit o felie de viaţă, sau mai multe, şi au înţeles că nu e un tort gătit de cofetar... sau, poate, a celor care n-au avut noroc ori n-au ştiut să-l atragă de partea lor. 

Dragostea, cea care cere sacrificii, e abureală de tinereţe, de cărţi şi filme despre eroi care ori n-au existat, ori au experimentat devreme sacrificiul suprem. Să mori din dragoste nu-i un ideal totuşi, aşa cum ar fi să trăieşti într-o dragoste adevărată. Dragostea care nu cere sacrificii, care respectă sinele, cea care tolerează şi înţelege e dragoste adevărată şi, privind în jur, mi se pare floare rară... Îmi plac tare mult cuplurile trecute de vârsta maturităţii în care simţi că partenerii împărtăşesc o prietenie profundă şi îşi poartă de grijă unul celuilalt. Dar mă întreb prin câte furtuni or fi trecut şi ei?

Sunt situaţii în care o persoană ajunge să se sacrifice şi să-şi îngrijească partenerul bolnav, lăsând deoparte nevoile personale, confruntându-se cu egoismul, invidia şi, uneori, răutatea care vin o dată cu boala... din dragoste sau din omenie. E o altă felie de viaţă, amară...

Am scris mai devreme într-un comentariu la alt articol că singurele persoane pentru care aş face sacrificii din convingere şi fără ezitare sunt copiii mei. Apoi am gândit mai adânc şi-am mai găsit câţiva oameni dragi de trecut pe lista aceasta, dar ştiu că ei nu mi-ar cere marea cu sarea... O mână de ajutor unui prieten aflat la nevoie nu-i timp pierdut, ci sinceră dăruire. Dar indiferent cui şi din ce cauză sentimentală dedic timp, efort şi atenţie, există o barieră dincolo de care nu cred că e bine să trec. Poartă numele de demnitate. Dacă dorinţa mea de a-mi ţine capul sus cu demnitate se numeşte egoism, atunci sunt egoistă. Şi dacă lumea aceasta e făcută în majoritate din oameni care îmi seamănă, atunci trăim într-o lume egocentrică. 

La ultima întrebare aş răspunde că sacrificiul adevărat nu are neapărat legătură cu dragostea. Sacrificiul adevărat cred că e sacrificiul pe care îl faci în încercarea de a te construi după idealul pe care singur ţi-l alegi, de a-ţi urma şi împlini visul.

Alte păreri găsiţi în celelalte articole participante: Sacrificiul în opinia mea, Sacrificium, Dragostea e tot ce rămâne!, Ţi-aş..., Ecouri mute