Puţin altfel...

Izvorul are faţa întunecată, lucioasă. Nu-i ghiceşti adâncimile, aşa cum e, încremenit în nemişcare la fel ca piatra înnegrită de vreme care-l ţine închis în cuprinsul ei. Viaţa lui, vâltoarea din care renaşte limpede în fiecare clipă e ascunsă în miezul pământului. Nu-i vede nimeni vreodată clocotul din care se adună înainte de a urca în pacea luminii. Nimeni nu aude cum îi şuieră vârtejul, nimeni nu ştie cum îşi câştigă libertatea drumului între rocile dure, erodând cu răbdare fisuri, înnoind haina pământului dinăuntru înafară, într-o dezordine desăvârşită de lipsa de decizii, în lipsa unui decident. Lumea se petrece, petrece, trece pe lângă, peste şi prin apa lui. El este mereu asemenea lui şi totdeauna altul. Schimbarea-i pare neînsemnată, dar din ea i se trage prospeţimea apelor. De aceea au nevoie de el, de aceea l-au prins în cercul de piatră. Oamenilor le place să-l despice şi să-l împartă în ciuturi. Apoi îl duc în casele lor, în gurile lor, în inimile lor. Acolo are parte iarăşi de vâltori şi învaţă - el, atât de bătrân - ordinea şi ritmul devenind copil.
E, totuşi, puţin altfel decât ceilalţi copii... fiindcă el e la sfârşitul vieţii.

Ce alte înţelesuri au izvorât din alăturarea celor douăsprezece cuvinte vă invit să descoperiţi din tabelul găzduit de psi.

Întâmplare... programată

În urmă cu doi ani îşi terminase studiile şi începuse să-şi clădească o carieră cu pasiune şi cu bucuria împlinirii venită din faptul că profesia îi venea ca o mănuşă potrivită, nici largă, nici prea strâmtă, ci croită exact pe măsura lui. Era pe cale să devină expert programator. După anii studenţiei petrecuţi între colegi şi prieteni, cu nopţi de studiu intens alternând cu altele de distracţie tinerească, munca serioasă şi susţinută din debutul carierei îi adusese, în afară de satisfacţii, multă oboseală şi îl prinsese într-un cerc din care nu găsea ieşirea. Din ce în ce mai des simţea apăsarea singurătăţii, seara, atunci când se retrăgea în locuinţa sa confortabilă. 

De aceea se afla astăzi în faţa terminalului de la evidenţa populaţiei, completând o cerere. Programul îi va găsi partenera de viaţă perfectă, dintre toate domnişoarele care hotărâseră, la fel ca şi el, că doresc să înceapă o familie. În următoarea lună programul va aranja întâlnirea lor. Total întâmplătoare. Era sigur o va recunoaşte dintr-o mie pe viitoarea sa soţie, că se vor îndrăgosti la prima vedere, că povestea lor va continua aşa cum se încheiau basmele din copilărie cu "vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi". Programul nu greşea niciodată. Îl aştepta o viaţă tihnită, în siguranţă, alături de o femeie calmă şi caldă, aşa cum îşi imaginase de atâtea ori.

Trecuse mai mult de o săptămână de când completase cererea. În oraş se desfăşura Festivalul Educaţiei, o manifestare care se repeta anual de la începutul mileniului. Era o mare sărbătoare culturală care includea spectacole de teatru, operă, concerte, mese rotunde pe teme diverse, concursuri, lansări de opere literare şi reunea artişti, profesori, celebrităţi şi public, proveniţi din toate colţurile cunoscute ale Universului. Oraşul trăia, respira, se revărsa şi se strângea pe cele câteva străzi istorice din centru, ca şi în sălile noi şi moderne. El îşi alesese câteva spectacole şi-şi cumpărase din timp bilete. 

În seara aceea a intrat în sală cu aproape o oră mai devreme ca să evite aglomeraţia, şi-a căutat locul şi s-a pregătit să aştepte răbdător având promisiunea unei seri de adevărată desfătare, ţinând seama de artiştii care erau aşteptaţi pe scenă. În dreapta lui s-au aşezat două tinere femei, una liniştită, timidă, cu trăsături regulate, dar şterse, cealaltă exuberantă, veselă, cu foc în privire, căutând în jur neliniştită următoarea idee, următoarea întâmplare, următoarea provocare. Ea trebuia să fie! Au schimbat un surâs şi au ieşit din sală, ţinându-se de mână, împotriva curentului, uitând amândoi de ce veniseră.

Au urmat câteva luni în care timpul părea că se măsoară în nu în secunde, ore sau zile, ci în intensitatea sentimentelor lor, câteva luni în care restul lumii îşi pierduse rostul şi dispăruse în depărtări nebănuite, în timp ce ei se scufundaseră unul în celălalt. Nimic nu-i mai amintea de dorinţa lui de tihnă fiindcă pasiuni nebănuite îi aprindeau în minte imagini ale unui viitor plin de iubire şi neprevăzut. Erau făcuţi unul pentru celălalt şi, pentru a pecetlui legătura lor, nu mai era nevoie decât de un singur lucru: încă o cerere semnată de amândoi la evidenţa populaţiei.

Spre marea lui mirare Programul nu le-a aprobat cererea. Au primit întâi un avertisment care le indica totala nepotrivire a temperamentelor şi a idealurilor lor, apoi două opţiuni: "Ignoră avertismentul" şi "Renunţă la cerere". Cu siguranţă că Programul se înşela! Nimic n-ar fi putut opri vârtejul iubirii lor! Nimic nu le-ar fi putut sta în cale! Au ales prima opţiune şi cererea le-a fost aprobată.

Următorul an a fost cea mai frumoasă, mai împlinită perioadă din toată viaţa lui. Nu-şi amintea ca vreodată să mai fi simţit că are tot ce-şi doreşte, să fi crezut cu mai deplină convingere că fericirea există şi că e starea normală a oricărei fiinţe capabile să gândească şi să iubească. De aceea vestea că ea a acceptat o slujbă pe o altă planetă a venit ca un trăznet. Separarea i se părea de neconceput, iar el nu putea să renunţe la cariera pe care şi-o construise cu atâta perseverenţă şi pasiune. Disputa a fost la fel de aprinsă cum le fusese întotdeauna iubirea şi s-a încheiat cu un tunet. Nu ştia dacă sunetul acela care îi răsuna în urechi era zgomotul uşii trântite de ea la plecare sau explozia din sufletul lui spulberat într-o mie de zări.

Rătăcea pe străzi cu sufletul pustiu. În faţa lui un bărbat şi o femeie ţinându-se de mână. În mintea lui aceeaşi tristeţe, aceleaşi gânduri învârtite şi răsucite pe toate părţile. Femeia l-a privit o clipă şi i-a surâs a recunoaştere. Parcă şi el o cunoştea. Era cealaltă, cea timidă, liniştită, ştearsă. S-a oprit să-l aştepte. Au intrat toţi trei într-o cafenea. L-a întrebat dacă mai ştie ceva despre prietena ei, fosta lui soţie. Nu, nu ştia nimic. Nici ea nu mai auzise nimic. I-a spus apoi că făcuse cererea la evidenţa populaţiei şi că, timidă fiind, îşi rugase prietena să o însoţească peste tot în zilele ce au urmat, că prietena ei îl plăcuse şi că o convinsese să renunţe la el. Programul îi găsise şi ei între timp un partener potrivit. Împreună vor avea o viaţă tihnită, aşa cum îşi dorise şi el înainte ca vârtejul care-i fusese soţie să-i sucească minţile şi lumea. Programul nu greşea niciodată.

Rătăcea pe străzi cu sufletul pustiu. Nu regreta nimic. N-ar fi schimbat nimic nici dacă ar fi putut.

Oare chiar nu greşea Programul niciodată? Oare n-ar trebui refăcut Programul? Oare chiar era nevoie de Program?

Tot programate sunt întâlnirile duzinei şi cele de la psi-luneli. Ştim cele douăsprezece cuvinte sau titlul de deasupra scrierii. Restul e întâmplare. Şi pentru mine, şi pentru ei, cei înscrişi la psi în tabel.

Îngrădiri sociale

Dragii mei duzinari psi-lunatici, dragii mei cititori,

Am să încep prin a vă spune că această zicere a mea va fi lungă şi dezlânată. Sper să aveţi răbdare cu mine şi să-mi arătaţi îngăduinţă.

Când am văzut tema propusă de Vero: îngrădiri sociale, m-am gândit că probabil o voi sări. E un titlu sub care nu prea se potrivesc versuri, iar eu nu sunt tocmai ceea ce se înţelege de obicei prin cuvântul blogger. Blogul e cartea în care îmi înscriu poeziile. De aceea acest al doilea locşor pe care l-am construit pentru alte cele decât poezelele mele rămâne deseori neglijat.

Ştiţi că rareori vorbesc despre întâmplările şi oamenii care mă înconjoară. Astăzi (în ciuda aparenţelor, miercuri, pe seară) mă voi abate de la regula autoimpusă şi am să mă folosesc de abundenţa de evenimente a zilei, şi nu numai, pentru a-mi face tema.

După ce toate întâmplările minunate şi emoţionante au devenit trecut, activităţile cotidiene şi-au cerut drepturile. Frigiderul lipsit de recipientele numite cratiţe şi oale părea pustiu, iar gândul că bine ar fi ca mâine, când mă voi întoarce de la serviciu, să găsesc o ciorbă cu care să-mi astâmpăr deopotrivă şi setea, şi foamea m-a mobilizat către bucătărie. Am mai constatat eu cândva că a găti o ciorbă de cartofi e o ocupaţie care îmi facilitează activitatea neuronală şi îmi aprinde beculeţul cel verde al inspiraţiei. Aşa că în timp ce curăţam şi tocam legumele m-am pomenit gândindu-mă la garduri sociale.

Prima idee strălucită a fost să mă înscriu în tabel cu o traducere mai veche a unui cântec, la care să adaug un scurt comentariu. Melodia se numeşte Love Of The Common People, iar versurile în limba română pot fi citite aici. Îngrădirea la care se face referire e sărăcia, iar mesajul e evident încă din titlu. Pentru cei aparţinând generaţiilor care au amintiri clare şi vii din anii '80 cântecul are o semnificaţie adâncă. Şi cred că nu numai pentru ei. Anii care au urmat n-au fost nici ei uşori. Trebuie să recunosc că am ezitat mult dacă să-l traduc sau nu. M-am decis greu din cauza cănii cu lapte în care curge ploaia prin găurile din acoperiş. Dacă eşti atât de sărac şi de nenorocit încât, din cine ştie ce motive, nu poţi pune o bucată de folie pe casă sau un lighean în pod, atunci mută naibii cana aia cu lapte, că nu ţi-l dă nimeni degeaba!

Şi uite aşa, făcând o extrapolare oarecum exagerată m-am gândit că îngrădirile sociale există fiindcă le îngăduim noi existenţa.

Chiar dacă aşa pare, nu în altă ordine de idei, ci chiar în ordinea în care s-au înlănţuit ele, inexplicabil, am rememorat o discuţie pe care am avut-o astăzi la amiază cu fiica mea pe o terasă în centrul oraşului, la o bere, după cursul festiv de sfârşit de liceu. I-am povestit că regulile de bună cuviinţă (sau îngrădirile sociale) nu-i permiteau mamei mele să meargă pe o terasă sau într-un restaurant decât însoţită de o persoană de sex opus pe vremea studenţiei ei, că eu, la aceeaşi vârstă, intram în restaurant împreună cu o prietenă, doar pentru a mânca. Ani mai târziu am îndrăznit să mă opresc la o bere cu o colegă la aceeaşi terasă după ce am rezolvat o problemă care ne-a mâncat timp şi nervi. Îngrădirile sociale au uneori rolul de a ne proteja sau de a-i proteja pe cei din jur. Alteori, ca în exemplul de mai sus, ni se pare că au rolul de a ne proteja.

Fiica mea a absolvit acelaşi liceu ca şi mine, un liceu mai tânăr decât altele, dar de mare prestigiu. Dintre profesorii pe care i-am prins şi eu în şcoală ultimii doi îşi vor încheia activitatea anul acesta. E ca şi cum s-ar închide cercul de două ori. Un cerc închis de două ori strânge dureros. Două nume mari ale şcolii, doi oameni care şi-au pus amprenta pe destine, unul profesor de matematică excepţional, absolvent de şcoală de muzică, care rar, prea rar după părerea elevilor săi, cânta acompaniindu-se la chitară melodiile dragi ale tinereţii sale; celălalt, profesor de istorie erudit, un ardelean ajuns pe meleaguri moldave cu tot cu rădăcini. Dumnealui ne-a vorbit astăzi despre succes cu exemple grăitoare din istorie sau din chenarul televizorului. 

Tot ca argument ne-a amintit o anecdotă: O tânără proaspăt căsătorită găteşte prima friptură şi taie carnea mărunt. Soţul o întreabă:

- De ce tai carnea?

- Aşa se face! Aşa făcea şi mama, spune soţia.

Soţul, contrariat, dă telefon soacrei şi îi pune aceeaşi întrebare şi obţine acelaşi răspuns. O sună şi pe bunică:

- Bunică, de ce tai carnea pentru friptură mărunt?

- Pentru că am o tigaie mică.

Gluma aceasta m-a făcut să mă gândesc la modelul de familie tradiţional în care femeia e casnică. Aţi întâlnit vreodată un soţ care urmând acest model şi probabil din comoditate nu-şi lasă soţia să-şi ia o slujbă, cu toate că ea îşi doreşte? Eu da. Nu numai unul. Să nu-mi spuneţi că e şi vina ei. Gândiţi-vă întâi că orice femeie care are copii e în primul rând mamă, iar prioritatea ei e binele copiilor.

Dar cunosc şi femei singure care s-au hotărât să fie mame şi le admir curajul, nu pe cel de a înfrunta prejudecăţi pentru a aduce pe lume un copil fără tată, ci pe cel de a creşte singure un copil într-o lume plină de prejudecăţi.

Ca şi cum nu aveam suficiente motive de mândrie astăzi, am primit un plic din partea Organizaţiei Salvaţi Copiii  conţinând diploma de onoare pentru participarea la campania Copii fără etichete. Nu e doar o bucată de carton, m-a bucurat mult recunoaşterea aceasta. Nu ştiu dacă am reuşit să urnesc ceva cu implicarea mea. Etichete se pun încă, lipite temeinic şi pentru multă vreme pe sufletele tinere. Mi s-a întâmplat, i s-a întâmplat fiului meu... Am ales să îl susţin în loc de a-l pedepsi pentru o greşeală, după ce mi s-a explicat la şcoală sensul din dicţionar al cuvântului dobitoc în prezenţa lui. Sper ca fiul meu să înţeleagă ce a greşit. Şi că s-a greşit faţă de el. O etichetă poate fi un gard, unul pus dinafară sau, mai grav, unul pe care şi-l construieşte singur cel etichetat. Mulţumesc tuturor celor care au luat parte la această campanie!

Am să închei ştiind că mai sunt multe de spus şi repetând ideea cea mai sclipicioasă, după părerea mea, care a ieşit din ciorba de cartofi: îngrădirile sociale există fiindcă le îngăduim noi existenţa.

Până să termin de scris s-a făcut joi de o oră. Duminică seara voi adăuga link-ul către articolul scris de psi. Ca de obicei tabelul e completat de toţi cei care au avut ceva de spus despre îngrădirile sociale.

O călătorie magică

Bat în taste, semnez electronic, raportez online, scot la imprimantă, semnez cu pixul, pun două ştampile - reţetă compensată.

Bat în taste, semnez electronic, raportez online, scot la imprimantă 45 de pagini numai pe o parte, semnez cu pixul după fiecare capitol şi pun două ştampile, ştampilez numai cu o ştampilă toate celelalte pagini - raportare lunară - plimb hârtii.

Mi-a expirat semnătura electronică - plimb hârtii.

Mi-a expirat contractul cu casa - plimb hârtii.

Bat în taste, scot la imprimantă, semnez cu pixul, pun două ştampile - raportare program de screening pentru depistarea cancerului de col uterin - plimb hârtii.

De raportarea trimestrială la D.S.P. se ocupă asistenta: bate în taste, scrie cu pixul, eu semnez şi ea pune ştampilele, apoi plimbă hârtiile. M-am scos!

Cursuri şi simpozioane - ore de educaţie medicală continuă - minimum 40 pe an, cu specificaţia că nu se ştie la care vezi certificatul de participare şi la care nu. Ca măsură de prevedere dublăm numărul. Norocul meu că locuiesc într-un oraş universitar! Plimbările sunt mai scurte.

Apoi sunt plimbările domestice de alimente, produse de curăţenie, haine...

Navetă cinci zile pe săptămână, 50 km dus, 50 km întors. Plimbările anterioare sunt de obicei incluse în cei 50 km întors, care se înmulţesc uşor.

Nimic magic până aici. Călătoria magică începe astfel: gândesc, bat în taste, surâd, bat în taste, plâng, bat în taste, citesc, recitesc, nu semnez, nu ştampilez, apăs publicaţi. La celălalt capăt de drum sunteţi voi...

psi, dor, Scorpio, Vero de sâmbătă, Vero, roxana, lili3d,  SomeWords, cita, Dictatura justiţiei, tibi

Dansând

Au dansat împreună cu mine, ani mulţi, până când unii s-au făcut durere, alţii au crăpat.

Primele mele sandale cu toc de 10 cm, marca Guban. Le-am încălţat întâia dată nu la dans, ci la teatru. La întoarcere acasă îmi tremurau picioarele ca la ied. Au împlinit venerabila vârstă de 28 de ani. De fapt sunt în floarea tinereţii, nu-i aşa?

Frumoşi, extraordinar de bine croiţi, pe un calapod potrivit mie şi incredibil de ieftini, mi-au fost cei mai dragi. Au dansat până au crăpat. Despre ei am povestit în Pantofii roşii de bal.

Când i-am cumpărat am ştiut că îi voi purta cu durere, dar erau prea frumoşi şi potriviţi rochiei noi. N-au dansat prea mult şi, de aceea încă arată superb.

Ultimii pantofi cu toc înalt. Puţin mai largi ca să nu-mi strângă degetele ca în menghină.

Pantofii care dansează singuri. Cu ei am redescoperit bucuria de a pluti purtată de valurile melodiilor dragi.

Postarea a fost inspirată de tema pentru luni dată de psi, dar am realizat-o pentru Happy Weekend, urarea venită săptămânal către noi de la Elly.