duminică, 15 iunie 2014

Coşmarul (1)

S-a trezit speriat, gata să fugă. O visase din nou. Nu ştia cum arată. Nu încercase să pună un chip gustului plin care îi inunda gura când îşi înfingea colţii în încheietura mâinii ei stângi. Nu încercase să-şi imagineze creatura care scurgea din el viaţa, cu buzele pline lipite de gâtul lui... Ştia doar că nu era ea cea care-l schimbase acum aproape trei sute de ani. Şi mai ştia că nu gustase niciodată ceva asemenea sângelui ei. Nu se putea hotărî dacă să numească visul acesta care-i acaparase toate clipele de odihnă, coşmar. Plăcerea şi spaima, prima mai intensă decât orice trăise până acum (şi trăise destul), a doua uitată demult, lăsată în ceaţa dinaintea schimbării, i se păreau nefiresc îngemănate şi, în acelaşi timp, atât de potrivite una în cealaltă.

Devenise dependent de coşmarul lui. Se întreba dacă nu cumva îl chema singur în clipele dinaintea somnului, când nările i se umpleau de parfumul ei şi mintea părea că se ascute în aşteptarea senzaţiilor răscolitoare. Când o visase primele dăţi, fugise de ea, alergase mânat de spaima morţii, se luptase cu disperarea ultimei fărâme de viaţă. Acum o aştepta liniştit şi-i dăruia fără reţinere, picătură după picătură, toată puterea lui. În clipa din urmă, cea în care ar fi trebuit să se amestece cu întunericul, se trezea speriat, stăpânit de dorinţe contradictorii.

Ar fi vrut să ştie de ce subconştientul lui o plăsmuise, din ce o plăsmuise. Ar fi vrut să înţeleagă ce rost avea să-şi amintească simţăminte demult îngropate în uitare de fiara din el. Nu-l speria intensitatea nemaiîntâlnită a trăirii, ci dependenţa pe care i-o crease. Nu-l speria sfârşitul, ci teama de sfârşit. Timp de aproape trei secole nu s-a temut de nimic. Şi acum, de câte ori se trezea, se temea de nimic. De nimicul din el...

***

Se plimba pe străzi întunecoase în căutarea unei prăzi uşoare. Simţise undeva, pe aproape, duhoarea acră şi pătrunzătoare a unui vagabond, amestecată cu mirosul unei băuturi ieftine. Nu era cea mai delicioasă combinaţie, dar beţia şi mahmureala pot explica halucinaţiile, ameţelile şi durerile de cap. Îi auzea deja respiraţia, horcăită în somn, îi auzea inima... Câţiva paşi, o muşcătură, şi-şi va potoli setea încă o dată.

Nu în noaptea aceasta, totuşi... Pentru că nările i se umpluseră de mirosul ei, iar mintea i se ascuţise în aşteptare. Era treaz. Era sigur că era treaz. Spaimă, aşteptare, plăcere, spaimă, întuneric, moarte, toate deodată i se învălmăşeau în gânduri făcându-i imposibilă orice hotărâre. Ar fi trebuit să fugă, ar fi trebuit să lupte, ar fi trebuit... O privea. O privea pentru prima dată. Se scufunda în marea de întuneric a ochilor ei, uitând să respire. Uitând...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept, mângâiere, buzele ei pline căutând, arsura uşoară a muşcăturii, încheietura ei aşezată moale peste gura lui, apoi gustul acela bogat, acelaşi gust ca în vis. Îi dăruia, picătură cu picătură, toată puterea lui. Întunericul era aproape, îl simţea dându-i târcoale, apoi învăluindu-i simţurile, furându-i-le pe rând. Gustul ei plin amestecându-se cu întunericul. Ultima clipă...

Fusese treaz?...

(continuarea aici)

Acest coşmar se alătură celorlalte înscrise în tabelul psi-lunelilor.

4 comentarii:

  1. waw! Ce proza slendida! Sunt fermecata si impresionata mai ales de sensul subtil al descrierii! Minunat!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc mult, Cita! E prima dată când încerc genul fantastic. Mă bucur că ţi-a plăcut. :)

      Ștergere
  2. Provocatoare proza ta fantastică! Nu ar fi rău o astfel de rasă... de visători!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O rasă de visători... Minunată idee!
      Mulţumesc mult, Adrian! :)

      Ștergere