luni, 26 martie 2012

duminică, 25 martie 2012

Unde cresc trandafirii sălbatici - Where The Wild Roses Grow


Săptămâna trecută Ora MWB m-a prins nepregătită şi, ca să n-o ratez, am ales o soluţie rapidă: un cântec "furat" de pe youtube. Apoi Andreea şi Bianca m-au provocat să însoţesc melodia de poezie şi am tradus, într-o interpretare personală, versurile de la Unchained Melody. De data aceasta m-am pregătit din timp şi cred că Ora MWB va fi la mine pe blog, de fiecare dată, puţin muzică şi puţin poezie. Sper să gustaţi din reţeta mea cu plăcere!



Îmi spuneau trandafirul sălbatic,
Dar nu aşa mă chema.
De ce trandafirul sălbatic,
Când nu mă chema aşa?

Am ştiut că-i aleasa când întâi mi-a zâmbit
Cu buzele trandafirii,
Petale din flori lângă râu s-au ivit
Crescute sălbatic, aprinse şi vii.

Mi-a intrat în odaie şi-n viaţă la fel,
Cu linişte-n braţe nelinişti mi-a stins
Şi, cum n-am mai iubit, mai întâi a fost el;
Atent mi-a şters lacrimi şi-n palmă le-a strâns.

Îmi spuneau trandafirul sălbatic,
Dar nu aşa mă chema.
De ce trandafirul sălbatic,
Când nu mă chema aşa?

A doua zi i-am adus o floare,
Era mai frumoasă decât tot ce-am văzut;
Am vrut să-i arăt pe unde răsare
Trandafirul, sălbatic sărut.

A doua zi a venit cu un aprins trandafir,
Mi-a cerut să îi dau căderea şi-amarul,
Mi-a promis să-mi arate mai mult de un fir
Din florile vii ce-mpânziseră malul.

Îmi spuneau trandafirul sălbatic,
Dar nu aşa mă chema.
De ce trandafirul sălbatic,
Când nu mă chema aşa?

A treia zi am fost împreună
Să văd trandafirii în vânt
Şi ne-am sărutat sub raze de lună
Şi-apoi mi-a zâmbit peste-un ultim cuvânt.

În ziua din urmă am mers unde cresc
Trandafirii sălbatici în vântul cel blând,
Un sărut i-am furat şi i-am spus că-i firesc
Frumuseţea să moară ca un lucru de rând.

Îmi spuneau trandafirul sălbatic,
Dar nu aşa mă chema.
De ce trandafirul sălbatic,
Când nu mă chema aşa?



marți, 20 martie 2012

Încă o dată despre Oblio


De obicei nu citesc, înainte de un articol sau de o poezie pentru tema de la Blog Power, ceea ce au scris deja colegii de echipă. Nu vreau să mă influenţeze, nu vreau să fur din ideile lor sau, dacă nu sunt de acord cu ce susţine unul dintre ei, postarea mea să devină un contraargument. De această dată însă am citit primele trei articole înscrise şi, puse alături de părerea mea, am construit un tetraedru perfect. Pe măsură ce se vor înscrie şi alţi bloggeri sunt sigură că voi adăuga alte faţete, dar corpul geometric rezultat va fi de fiecare dată surprinzător de armonios. Mi-am îngăduit să citesc înainte şi pentru că la întrebările de săptămâna acesta răspunsul e al fiecăruia şi nu cred că o altă opinie îl poate influenţa.


"Cuvinte din minte, cuvinte din suflet; de ce ai început să scrii? Ce simți când scrii? Cu sufletul sau cu mintea, tu cum scrii?" e subiectul propus de Simona, după ce a convins cei mai mulţi cititori săptămâna trecută.

Despre începuturi am mai povestit: prima iubire, primele mâzgâleli pe hârtie care erau poezie mai mult ca intenţie decât ca finalizare, apoi alte vorbe mai inspirate, deprinderea de a stăpâni cuvintele, de a le domestici ca să devină ascultătoare, să se aşeze fiecare la rostul lui şi, în acelaşi timp, convingerea mea că această preocupare va dispărea odată cu aburii inocenţei şi că nu mă va însoţi prin vârste aşa cum s-a întâmplat (Oblio).


E greu de spus de ce am început să scriu. Pentru că nu-mi mai aduc aminte cum se simţea aceasta acum douăzecişicinci de ani, pentru că nu cred că am ştiut de ce. Probabil că scriam atunci aşa cum scriu şi acum... fără motiv, fără vreun scop anume. Scriam şi scriu despre idei şi emoţii, despre imagini şi sunete care se intersectează cu mine, care mă ating, mă captivează sau mă transformă.

Când scriu uneori aproape că nu simt nimic şi mă las călăuzită de idei pe care încerc să le redau nealterate de faptul că tiparul unui vers poate fi prea strâmt. Alteori emoţii copleşitoare se cer puse în cuvânt şi izbucnesc singure de parcă aş fi doar spectator la ivirea lor. De obicei, când se întâmplă aşa, le însoţesc plecarea din mine cu lacrimi şi am aceeaşi reacţie când le recitesc după ani. Am observat că cititorii, cel puţin cei care aleg să-mi comunice impresiile lor, răspund în concordanţă cu adâncimea gândului sau cu intensitatea emoţiei. Poeziile din prima categorie dau naştere la dezbateri, iar cele din a doua impresionează în plan emoţional. De cele mai multe ori e o împletire între idee şi sentiment fără să pot spune dacă ideea a dobândit valenţe afective sau dacă o emoţie a devenit conştientă de sine.


În cazul meu a scrie a venit cu mult înainte de a scrie pe blog; blogul a fost de fapt momentul în care am reuşit să-mi înving timiditatea şi pudoarea şi să dezvelesc în faţa unor necunoscuţi lucruri pe care de multe ori abia le recunoşteam eu însămi. Am descoperit apoi că necunoscuţii de la început mi-au devenit prieteni sau că au ales să mă citească în linişte, dar fără întrerupere. Am avut confirmări, aprecieri, am aflat că poeziile mele par să merite citite. Şi m-am bucurat într-un fel pe care nu-l cunoscusem înainte.

Acum cred şi, în acelaşi timp,  sper ca dorinţa şi abilitatea de a spune în versuri ce se întâmplă prin sufletul şi prin mintea mea să-mi rămână treze încă multă vreme de acum înainte, să-mi păstrez şi să-mi încânt cititorii, să convertesc la poezie şi pe câţiva din cei care nu cred în ea. Pentru că e multă pasiune în poezie, indiferent la care capăt al peniţei te afli.

Şi-au mai motivat existenţa în cuvânt:
Blogging din suflet... blogging CUminte
Începuturi
S.O.S. Scriu pe blog
File albe
Stiloul, cel mai bun prieten
radiografie sau "restul este poezie"
aluat de cuvânt
Sufletul pe hârtie se eliberează
Eliberare
Amprenta liniilor curbate


duminică, 18 martie 2012

Coral

Nu-mă-uita


Toamnă

Cactus


Inteligenţă


Fluturi


Babel


Idei

Pentru Monday Seven

Ora MWB - Unchained Melody

Nu-i traducerea exactă a versurilor, ci o adaptare:

Flămând de tine în singurătate
Număr trecând prea lent zi lungă după noapte,
Şi între cifre se scurge multă vreme,
Şi ştiu că aş avea mereu de ce mă teme.
Numai o clipă ar putea să schimbe
Iubirile curate în sentimente strâmbe.

Râuri însingurate se scurg mereu spre mare
Şi marea le aşteaptă cu braţe primitoare,
Râuri însingurate oftează când îşi taie valea
Ca să ajungă-n casa care le este marea.

Flămând de tine în singurătate,
Flămând de-mbrăţişarea-ţi zi lungă după noapte,
Când se adună mult prea multă vreme,
Când ştiu că aş avea mereu de ce mă teme,
Te-aş întreba dacă mai eşti a mea...
Iubirea ta e tot ce încă aş mai vrea.

sâmbătă, 17 martie 2012

Amurg

Amurgul violet pusese punct unei zile chinuitoare şi unui amor resuscitat de prea multe ori. Le-am lăsat să se stingă împreună, să se prelingă pe zare, către întuneric, fără păreri de rău, doar cu o senzaţie de amar în cerul gurii.

De dimineaţă m-am trezit cu roua uscată pe pleoape împreună cu ultima lacrimă şi cu buzele crestate adânc de secetă. Somnul venise târziu şi fusese agitat. De aceea parcă îmi bătuse vântul prin pletele împrăştiate pe pernă şi desenase arabescuri pe care le voi descâlci greu şi cu durere. La fel îmi era şi inima, încâlcită în suferinţe trecute de prea multe ori sub tăcere. Mă temeam că voi avea parte de  îndelungată cădere în negura tristeţii înainte ca blânda uitare să-mi netezească simţirile.

Până atunci îmi va şopti în minte un zumzet al amintirilor cu miros de mucegai pe care va trebui să învăţ să-l ignor. Dacă nu, mi se va cuibări în inimă şi-o va lega pentru multă vreme. Nu va îmbrăţişa zorii, nu va zburda în soarele amiezii, nu va săruta asfinţitul...

Duzina de cuvinte de săptămâna aceasta, propusă de psi şi preluată de cei înscrişi în tabelul de pe blogul ei.

luni, 12 martie 2012

Evoluţie

Din adânc


răsar


cresc


mă înalţ


în echilibru


şi descopăr


viaţa.

Pentru Monday Seven

luni, 5 martie 2012

sâmbătă, 3 martie 2012

Blogging şi creaţie


Blogul cu poezele a trecut de vârsta de doi ani. Înseamnă că s-a ridicat copăcel şi are destulă siguranţă la mers. A fost de la început şi va fi în continuare o modalitate simplă de a-mi face cunoscute poeziile. N-am devenit blogger în momentul în care am făcut întâia postare şi nici multă vreme după aceea. Prima dată când am auzit întrebarea "Eşti bloggeriţă?" am făcut ochii mari, mirată de aşa idee, şi am negat vehement. Cred că am început să mă consider blogger abia cu vreo zece luni în urmă, când am avut de spus şi altceva lumii în afară de versuri şi când am fost primită în familia Most Wanted Blog. Tot atunci am simţit că trebuie să găsesc un alt loc în care să-mi înşir gândurile, cele care nu se lăsau prinse în tiparul poeziei şi aşa au apărut Aburii de cafea. Mai târziu am descoperit că devenind blogger am câştigat mai mulţi cititori pentru Poezele şi m-am simţit încurajată să continui în ambele direcţii. M-au prins în mreje jocurile interactive, concursurile organizate pe MWB care mi-au adus teme de meditaţie şi au fost punct de pornire pentru versuri care altfel nu cred că ar fi apărut.


Am respectat de la început câteva reguli de conduită, aceleaşi reguli pe care le-am învăţat în copilărie: politeţe, corectitudine, limbaj civilizat. Am folosit ghilimele şi am învăţat repede cum se pune un link spre sursă, după ce ai primit permisiunea de a cita. Am pretins acelaşi comportament din partea celorlalţi, iar atunci când m-am lovit de rea-voinţă am fost destul de inventivă şi de înverşunată în demersurile pe care le-am făcut pentru a obţine cuvenitele ghilimele.

Fac parte dintr-o generaţie care n-a crescut cu calculatorul la îndemână. Am învăţat după vârsta de 30 de ani tot ce ştiu acum... Am întrebat, am furat meserie, am descoperit singură... 

Cei mai mulţi bloggeri români sunt mai tineri decât mine. Tinereţea e furtunoasă, plină de pasiune, de elan. Îmi place să-i descopăr, îi admir şi încă învăţ. Celor care mă cuceresc cu talentul şi dăruirea investite în blogging nu mă sfiesc să le arăt cât de mult le apreciez realizările. Am cunoscut adolescenţi talentaţi, care au mari şanse să devină scriitori dacă nu-şi uită visele. Am cunoscut oameni cu suflete calde şi minţi luminate. Am rămas de multe ori uimită în faţa energiei cu care unii dintre ei construiesc o lume din idei şi sentimente atât de reale, încât cu greu o poţi numi virtuală. Mi-am făcut prieteni, prieteni adevăraţi de care mă despart sute de kilometri, dar cu care am gustat din cafeaua aromată a vorbelor rostite moale despre ce i s-a mai întâmplat inimii şi cugetului. Am primit în dar gânduri bune şi am dăruit şi eu asemenea.

E o lume care are un mare avantaj: poţi să-i deschizi doar uşile potrivite şi să ocoleşti personajele negative. Mai mult decât în lumea reală, în blogosferă cine se aseamănă se adună. Şi adunarea în care m-am nimerit eu e tare frumoasă.

Articol scris pentru şi înscris la Blog Power, ediţia despre "Codul rutier al blogosferei". Aceeaşi temă e abordată şi în articolele:
Frână şi acceleraţie
Codul rutier al blogosferei - propuneri
Codul blogosferei
Ghid de blogging - un ghid de bun simţ
Fii autentic!
Nu sunt scriitoare