joi, 18 august 2011

Mi s-a omorât timpul

Vin veşti de departe despre locuri în care oamenii sunt respectaţi fără să "cumpere" acest drept, în care nu sunt trataţi ca probabili infractori, în care a practica o profesie nu înseamnă că trebuie neapărat să te pricepi şi la alte trei.

Şi mă gândesc din ce în ce mai des că ar fi trebuit să fi plecat şi eu departe cândva. Nu contează motivele şi argumentele pentru care am ales să rămân, nu contează nici regretele pentru că, după ce iei o hotărâre, trebuie să ţi-o asumi cu toate consecinţele ei, oricât ar fi de neaşteptate sau de nedorite.

Dar din când în când dă peste mine câte o mirare, sau o indignare, sau o revoltă provocată de comparaţii cu veştile despre care spuneam mai sus.

Există instituţii ale statului care, teoretic, au activităţi diferite, eventual complementare. Nu ştiu cum, însă, ajung să se calce în picioare controlând la intervale de timp ridicol de scurte aceleaşi hârţoage. E un mod de a-şi justifica existenţa?

Şi, vorbind de hârţoage, ar trebui să fi renunţat la ele de vreme ce am intrat şi noi în rândul lumii şi ne-am informatizat. Doar că programele generează nişte foi pe care le semnăm, le ştampilăm şi le adăugăm peste cele dinainte, pe care le completăm în continuare cu stoicism pentru că aşa cer onoratele instituţii.

Aceleaşi instituţii ne-au obligat să achiziţionăm semnătura electronică, motiv de cheltuială suplimentară, dar şi de bucurie pentru că se întrevedea o scădere a consumului de hârtie, de pix şi de tuş, fără să mai povestim despre salvarea pădurilor... Dar surpriză, semnăm electronic, după care depunem la sedii acelaşi dosar cu semnături şi ştampile, în timp ce funcţionarii din birouri au o mare dilemă: să rămână înăuntru îngropaţi sub cutii pline cu documente sau să se mute pe holuri ori în stradă. Obiceiurile vechi mor greu.

Am găsit mai demult o zicere înţeleaptă şi ironică: "Aş muta munţii din loc dacă altcineva ar lua dealurile din cale". Problema este că de când tot mutăm dealuri, movile şi muşuroaie am uitat că ţinta era odată un munte. Şi ne trezim într-o zi că am ajuns la jumătate de viaţă şi cârtiţele s-au înmulţit şi tot inventează alte şi alte muşuroaie.

Şi îmi vine să strig ca Marin Sorescu: "Mie mi s-a omorât timpul, onorată instanţă!" Numai că nu se întâmplă nimic pentru că instanţa o fi ocupată cu niscaiva movile sau poate că e şi ea tot o instituţie de stat...

duminică, 7 august 2011

Timpul


Se spune că timpul le vindecă pe toate. Dar eu cred că, aşa cum avem un sistem imunitar care se luptă cu microbii, aşa cum avem celule din care se regenerează ţesuturi atunci când ne rănim, la fel, undeva în mintea noastră, avem încorporată puterea de a ne vindeca de dureri şi suferinţe care nu sunt fizice.

Oricât de intensă şi de definitivă ar părea vreuna din aceste dureri ale inimii, oricât de mare sunt supărarea sau dezamăgirea care au provocat-o, constatăm cu mirare că, uneori chiar mai repede decât ne-am aştepta, vâlvătaia ei scade, flăcările se potolesc şi arsura devine din ce în ce mai suportabilă, până când abia ne mai amintim de tăciunii rămaşi sub cenuşă. Lucrurile mărunte, rutina fiecărei zile, un zâmbet întâmplător sau nu, un umăr ori un braţ care ne sprijină ajută întotdeauna această trecere către o semi-uitare. Pentru că aşa cum după o rană rămâne o cicatrice, fiecare durere lasă în urmă un semn. Iar aceste semne, toate la un loc, se numesc experienţă. Experienţa e cea care ţine loc de sistem imunitar. A doua oară când ne întâlnim cu o suferinţă asemănătoare ştim de puterea vindecătoare din interiorul nostru, ştim cum să o folosim, ştim cât suntem de rezistenţi şi că vom învinge încă o dată.

Dacă facem o retrospectivă a dramelor trecute, unele din ele ne-ar putea stârni zâmbete duioase şi uşor ironice, altele ridicări din umeri. Dar sunt unele care au dat măsura inimii noastre, au schimbat-o definiv, semnele rămase în urma lor vor face parte din ceea ce vom fi pentru tot restul vieţii.

Se mai spune că timpul le rezolvă pe toate. Şi iarăşi cred că îi dăm timpului un merit mai mare decăt ar trebui. Probleme şi obstacole, necazuri, întâmplări nefericite sunt parte a vieţii, partea care ne consumă multă energie, nervi, şi ne omoară timpul, acela care e măsurat pentru fiecare dintre noi şi se scurge nemilos, neînduplecat.

Multe dintre probleme pot fi rezolvate, altele pot fi ocolite sau ignorate, altele sunt răspântii, locuri în care trebuie să luăm decizii, să alegem poate un alt ţel decât cel spre care pornisem. Indiferent de modul în care depăşim un obstacol viaţa are un singur sens, şi nu putem rămâne prizonierii unui moment nefericit.

Pentru orice problemă există o soluţie. O găsim mai uşor sau mai greu, singuri sau cu o mână de ajutor, mai devreme sau mai târziu. Şi dacă suntem conştienţi de aceasta cred că se cheamă că suntem optimişti, cred că se cheamă că suntem puternici şi cred că timpul e de partea noastră.