duminică, 22 martie 2015

Închipuiri


Costin-Liviu Barnaru şedea adâncit în gânduri în fotoliul din faţa ferestrei camerei de hotel. Asfinţitul astrului portocaliu care dădea viaţă planetei pe care se afla în acea zi îi captase atenţia pentru câteva minute, dar în scurt timp problema care îl preocupa pusese din nou stăpânire pe mintea lui şi, din păcate, nu reuşea să-i găsească o rezolvare. Mai degrabă ar fi reuşit să dezlege nodul gordian cu mâinile goale.

Cutreierase galaxia în lung şi-n lat, în sus şi-n jos, cruciş şi curmeziş, mânat de munca şi pasiunea lui. Văzuse lumile cele noi, învechite de-acum. Din lucrarea sa "Influenţa mediului asupra firii umane" lipsea un singur capitol, o singură lume. Se apropia de sfârşitul călătoriilor. Şi al călătoriei. Timpul nu-i mai era prieten, iar toate încercările lui de a ajunge pe Impulsair se sfârşiseră cu eşecuri. Nici nu era de mirare acest fapt. Pentru că nimeni nu intrase vreodată pe planetă de câteva sute de ani tereştri, încă de la încheierea războiului care avusese loc acolo în primii ani de colonizare. Nici măcar localnicii care, dintr-un motiv sau altul, alegeau să o părăsească nu primeau permisiunea de a reveni acasă.

Cândva, în zorii civilizaţiei, omul preistoric a început să strângă... pietricele colorate, primele monede. Apoi monedele au căpătat strălucirea bronzului, argintului, aurului, iar grămezile adunate au crescut, aşa cum a crescut şi dorinţa omului de a avea, până când această trăsătură a devenit dominanta speciei umane. Într-un anumit moment al evoluţiei sale omul a încetat să fie, a încetat să afle, a încetat să ştie. Omul modern are. Şi ca să aibă ori ca să aibă mai mult a renunţat la vechile, demodatele valori morale.

Pe Impulsair, la sfârşitul războiului, graniţele interplanetare au fost închise şi "a avea" a fost cu desăvârşire interzis. După atâtea generaţii, impulsairienii pierduseră cu totul noţiunea de proprietate. Iar cei care conduceau planeta aveau obligaţia să vegheze şi să prevină orice contaminare cu această idee nesănătoasă pentru societate.

Tot ce se petrecea pe Impulsair îi era cunoscut. Cenzura funcţiona într-un singur sens. Autorităţile locale lăsau pe oricine şi orice să răzbată în afară, dar nu primeau nimic înăuntru. Nimic. Niciun cuvânt, niciun gând. Cu atât mai puţin l-ar fi primit pe el. Iar el era atât de curios! Voia să vadă cu ochii lui minunea aceea de lume. Să vorbească cu oamenii, să-i întrebe, să-i înţeleagă şi, mai presus de orice, să afle dacă erau cu adevărat mulţumiţi. Pentru că aceasta ar fi însemnat că omenirea are încă viitor.

Costin-Liviu Barnaru şi Impulsair sunt anagramări din care puteţi deduce părerea mea despre viitorul omenirii. Sper să n-am dreptate.
Alte închipuiri, poate mai optimiste, puteţi citi aici.

duminică, 15 martie 2015

Cochilia

Învelim miezul unui gând cu o convenţie numită cuvânt. Cuvântul e o coajă subţire, o scoică goală. Îi dăm drumul în lume, în sunet trecător ori în mai durabila urmă a unui instrument de scris.
Gândul călătoreşte între oameni în forma aceasta abstractizată. Ajunsă la destinaţie, cochilia e umplută iarăşi cu miez. Identic, asemănător sau diferit...

Scoici pentru visuri


Las cuvintele să picure în lume
ca din rana sângerândă a visării,
sa dea gândurilor mele nume
şi să pună verbe pe aripa zării.

Poate nu s-or pierde toate printre şoapte,
poate ai să prinzi vreun înţeles ascuns
din acele vorbe în vers înşirate,
înţeles la care nici eu n-am ajuns.

Că de-am scurs visarea mea de lacrimi
şi de hohote de râs sau zâmbet, bucuria,
de-am dansat pe ritmul unor patimi
sau, încrâncenată, cu mânia,

când cuvintele s-au depărtat mine
au rămas doar scoici secate de-nţeles,
deşi zămislite-au fost atât de pline.
Şi acum din ele ai de-ales

cochilia care vine ca turnată
peste gândul de ieri dimineaţă,
peste o poveste demult întâmplată,
peste visuri dragi şi peste viaţă.
(2010)

Culegeţi şi alte cochilii pe ţărm la Eddie.

luni, 9 martie 2015

Stele

Nu deschid televizorul de câţiva ani. Nu-l deschid eu, îl deschid alţii. Nu mă uit la televizor, dar îl aud.

De vreo săptămână, poate două, aud în fiecare seară discuţii interminabile despre ora de religie. Şi mă enervez. Pentru că cele două tabere nu vor ajunge vreodată la consens. N-am să-mi exprim părerea. Cititorii mei o ştiu, aşa cum ştiu că nu vreau să polemizez pe o temă în care sintagma "libertatea conştiinţei" şi toleranţa sunt singurele lucruri importante după părerea mea.

De vreo săptămână, poate două, aud în fiecare seară că o anume televiziune e lider de audienţă pe perioada unui show bun exact pentru spălat pe creier. Şi mă enervez. Mă enervez pentru că o instituţie care ar trebui să promoveze cultura şi să aprindă o luminiţă în minţile privitorilor (şi ascultătorilor) nu face decât să îndobitocească şi are neobrăzarea de a se lăuda cu măreaţa realizare.

Stele reale, oameni talentaţi, şi stele de mucava îşi aduc aportul pentru că emisiunea are rating. E important să fii "pe sticlă". Aduce bani. Emisiunea are rating pentru că stelele îşi aduc aportul... Dacă emisiunea are rating, aduce bani. Un cerc vicios. Care viciază. Banii sunt cuvântul cheie. Singurul zeu căruia i se închină toată omenirea.

Încercam să leg aceste gânduri de stelele provocării de azi în timp ce găteam în bucătărie. M-a prins noaptea printre oale şi cratiţe. Am ieşit în curte. Am privit cerul printre ramurile copacilor. Şi mi-am amintit o altă seară, la munte, în miez de iarnă, acum douăzeci şi şapte de ani, când am scris:

Linişte

Copacii au stele pe vârfuri
Şi vântul le leagănă.
Luna s-a suit pe un munte,
Mă tem c-o să se rostogolească.
Ascult… cântă un greier
În inima mea
Şi-i atâta linişte…
(1988)

Oglinzi de stele - cei care au răspuns provocării de săptămâna aceasta şi s-au înscris în tabel la Eddie.

Dincolo de nume

Ne cresc şi ne educă oameni, învăţăm de la oameni, trăim printre oameni, citim, ascultăm, privim oameni. Suntem în mare parte ceea ce alţi oameni au pus în noi. Iar ei sunt în mare parte ceea ce alţi oameni, poate şi noi, au pus în ei.

În mare parte... Există în fiecare dintre noi câte ceva ce ne face diferiţi, un strop de originalitate, un gând negândit înante, un punct de vedere nou, o altă perspectivă asupra lumii. Dar stropul acesta de originalitate e înecat de prejudecăţi, de convenţii sociale, de ereditatea noastră culturală, fără intenţie şi, de cele mai multe ori, fără ca măcar să ne dăm seama cât de mult din atitudinea şi acţiunile noastre sunt influenţate de ceea ce am fost învăţaţi să fim.

Nu e nimic rău în a te conforma regulilor. O cale bătătorită înlesneşte succesul, dă siguranţă, ne ajută să ne întâlnim la răscruci şi să ne strângem mâinile, sau rândurile, după caz, după nevoi...

Din când în când un om se scutură de toată sau numai de o parte din moştenirea aceasta şi priveşte în jur cu ochi noi, limpezi şi îşi leagă experienţele anterioare într-un alt fel decât a făcut-o până atunci. Alte concluzii se rostogolesc întocmai ca bulgărele de zăpadă, iar lumea capătă înţelesuri noi, surprinzătoare. Trec generaţii până când bulgărele creşte îndeajuns ca să fie băgat în seamă, dar atunci când se întâmplă cad prejudecăţi. Câteodată le înlocuiesc altele, cu un pas mai aproape de adevăr...

Din când în când mă scutur şi eu de bagaje şi încerc să privesc lumea cu ochi noi, limpezi, să văd lucruri, oameni, întâmplări dincolo de numele lor. E un exerciţiu interesant, cu concluzii surprinzătoare. Nu mă răzvrătesc, trăiesc conformându-mă regulilor, dar pot alege din grămadă câteva prejudecăţi. Cândva, în viitor, acestea vor dispărea. Pentru că nu sunt singură. Alţii au lansat deja bulgării. Poate că şi eu am aruncat un bulgăre... în mintea copiilor mei.

Provocarea lansată de Claudia scrisă cu o săptămână întârziere, o idee care stă la dospit de ceva vreme. Gânduri dincolo de nume în alte viziuni se regăsesc în tabelul găzduit de Eddie.