luni, 20 iunie 2011

Lacrimi… petale de trandafir (1)



          Încă o noapte albă…Oare a câta?... Încă o pagină albă aşteptând cuvinte vii să se culce cuminţi, aliniate în rânduri drepte. Şi o melodie curgând la nesfârşit, o melodie tristă care îmi ia sufletul şi mi-l duce în adânc, acolo unde se nasc sentimentele, acolo unde nici cuvinte nu se găsesc, ca să le spună pe nume.

Versurile acelea ale cântecului, versuri despre iubiri stinse, nu mă ating pentru că demult nu mai cred în Ea. Când am întâlnit-o ultima oară nu i-am spus la revedere… nu  i-am spus nici adio… am lăsat-o să plece. N-o mai aştept, n-o mai doresc, nu-mi lipseşte. Dar melodia răscoleşte prin memoria sentimentelor, ispiteşte visări, stârneşte foşnet în pădurea gândului, deschide porţi zăvorâte cu lacăte grele.

Şi pentru că nu vor cuvintele să se îndure de noaptea mea albă, de foaia mea albă, de neliniştea din mine pe care ploaia măruntă de afară o creşte, ies pe terasă să număr picăturile care strălucesc în ochiul de lumină aruncat de la fereastră în faţa casei.

Într-aşa o noapte, când cerul îşi plânge remuşcările, ce nevoie ar împinge un suflet să rătăcească pe drum, la margine de lume? De ce s-ar prelinge ca o umbră pe la poarta mea, fredonând acelaşi cântec trist pe care l-am făcut refren la insomnia care mă bântuie? Fără vorbe, murmurând uşor, ca o şoaptă a întunericului, a scuturat în ochiul de lumină un trandafir. Întâi s-au scurs picăturile de ploaie cuprinse de petale stacojii într-o tandră îmbrăţişare, apoi petalele s-au desprins una câte una ca lacrimile ultimei iubiri şi s-au culcat cuminţi în singura pată de lumină. Melodia curgea odată cu ploaia, odată cu petalele, odată cu lacrimi neplânse în inima mea; îmi mângâia tristeţi… melodia, ori poate petalele, ori cel care, venit din memoria sentimentelor, le adusese pe toate…

În faţa mea, pe foaia albă se culcaseră cuminţi cuvintele, în două rânduri drepte: "Nu ştiu ce vrei, dar îmi placi. Nu pleca te rog. Eşti doar o iluzie, dar iluziile îmi răsfoiesc jurnalul destinului."

A fost o provocare, aceea de a scrie o poveste care să conţină citatul din final. Îi aparţine Elenei Costea, autoarea cărţii "Atracţie".

vineri, 10 iunie 2011

Gustul amar al înfrângerii


Astăzi, alături de prieteni, de colegi, de cei împreună cu care lucrez am simţit gustul amar al înfrângerii...

Mi-am amintit vorbele profesorului de istorie al fiicei mele, acelaşi care în urmă cu douăzeci de ani îi preda sorei mele: "În ţara aceasta se va schimba ceva atunci când voi muri eu." Se referea la o întreagă generaţie, oameni care au deprins definitiv şi iremediabil reflexul supunerii, al capului plecat, frica nejustificată în faţa celor ce ocupă un scaun cu jumătate de treaptă mai sus. Ştiam că are dreptate, dar am sperat... 

Am sperat că cei care ştiu că a avea coloană vertebrală înseamnă mai mult decât apartenenţa la ramura vertebrate sunt mai mulţi, mai puternici şi pot, nu să răstoarne munţi, ci să urnească din cale un bolovan. Ştiam că sunt destui oportunişti şi printre cei care au deschis ochii asupra realităţii în anii de când avem voie să gândim cu voce tare, dar am sperat... Am sperat că nu sunt ei majoritatea.

Mi-am dorit ca, în mijlocul atâtor înfrângeri, al atâtor destine sufocate, aduse în pragul neputinţei, să arătăm că se poate. Am crezut că avem şi mijloacele materiale, şi mândria necesare. Nu mijloacele ne-au lipsit... 

Mă tem că nu-i deajuns să dispară o generaţie ca să se schimbe ceva în ţara aceasta. Nu mă tem pentru mine, nu-i prima oară când simt gustul amar al înfrângerii... 

Mă tem pentru copiii mei, pentru copiii noştri... Ei de la cine vor învăţa ce înseamnă să ai coloană vertebrală?

joi, 9 iunie 2011

De ce această melodie?


De ce? De ce îmi place parfumul de frezii şi de lăcrămioare? De ce mirosul scorţişoarei? De ce nu-mi place nici frigul, nici arşiţa, dar ploaia nu mă umple de tristeţe, fie ea repede şi ca ceaiul de caldă, fie măruntă, rece, statornică şi cenuşie? De ce aleg o culoare anume într-o anume dimineaţă?

De ce această melodie, şi nu alta? Dintre toate melodiile pe care le-aş asculta oricând, de ce sunt câteva pe care le-aş asculta oricât? Nu-i vorba de cuvinte, de mesaje, de romantice visări… dacă ar fi, n-aş întreba. Aş spune că am găsit cochilia care se potriveşte peste gândul meu (negândit poate).

Dar le-aş asculta oricât chiar dacă n-aş pricepe vreun vers. E vorba despre ceea ce simt, dincolo de înţelegere… sau înainte. E vorba despre o călătorie către înăuntru în care altcineva deschide uşi. E un vârtej care sapă adânc până în miezul fiinţei, se înfinge acolo şi creşte, cuprinde, învârte sentimente, frunze, păduri…De ce această melodie?

sâmbătă, 4 iunie 2011

Despre vise, despre zbor...




Am inventat "Blogul cu poezele" ca să scot din caiete vechi versuri de demult, ca să împart cu prieteni ştiuţi şi necunoscuţi gânduri şi emoţii. Am fost încurajată de tineri cu inima largă pe care nu-i privisem niciodată în ochi şi pe care îi voi păstra mereu în suflet.


Cineva m-a trezit, m-a scos din amorţeala spiritului, mi-a adus aminte că e loc printre activităţile mărunte cu care omorâm timpul şi de o urmă de vis, o aripă întinsă, o încercare de zbor. Până la urmă e important să încerci, să te străduieşti, iar dacă reuşeşti să atingi în zborul tău alte inimi, împlinirea şi bucuria devin copleşitoare.


Această trezire s-a petrecut la unul din multele simpozioane, cursuri profesionale, prezentări de medicamente la care particip. Era invitat să vorbească despre experienţa sa cu un medicament nu un profesor universitar, ca de obicei, ci un medic din Bacău, al cărui nume nu cred că l-am ştiut nici atunci şi nici n-am reuşit să îl aflu mai târziu. Expunerea a fost scurtă, interesantă şi convingătoare şi a fost urmată de un mesaj care m-a impresionat până la lacrimi şi mi-a schimbat viitorul. Poate că pentru mine a fost o sămânţă aruncată într-un loc pregătit să rodească, poate că din cei care formau auditoriul în acea zi, în acea sală puţini au înţeles cât de adânci şi de adevărate erau cuvintele acelea.


Întâi am fost invitaţi să privim două filme despre oameni care şi-au împlinit visul cu toate că nu păreau să aibă vreo şansă.


Primul era despre un tânăr care îşi dorea să vadă lumea. Nu avea nimic special, nu era nici mai frumos, nici mai deştept, nici mai talentat decât cei mai mulţi dintre noi. Tot ce ştia era un dans. A reuşit să obţină un contract de publicitate pentru o firmă producătoare de gumă de mestecat. Trebuia să danseze în marile capitale ale lumii, în pieţele din centru şi era filmat pentru clipul publicitar. La început se adunau doar câţiva curioşi, apoi a devenit cunoscut şi era aşteptat de mulţimi de oameni care îi ştiau dansul şi dansau alături de el. Având un succes atât de mare firma beneficiară a continuat "turneul", astfel încât tânărul a reuşit să cutreiere toate continentele şi să îşi vadă visul împlinit.


Al doilea film era povestea unui tânăr din Australia, născut cu o malformaţie care părea să îl condamne la o viaţă de chin, lipsită de bucurii şi de realizări. Suferea de o boală numită focomielie (la membrele superioare lipsesc braţul şi antebraţul, iar la cele inferioare coapsa şi gamba). Din cauza distanţei mari până la şcoală şi a legislaţiei, care la vremea aceea nu permitea copiilor cu handicap să meargă la şcoli pentru copii normali, a reuşit târziu şi trecând peste obstacole mari să termine cursuri universitare. În prezent ţine prelegeri despre "cum să reuşeşti în viaţă" tinerilor fără handicap. Le arată cum, sprijinindu-se pe frunte şi pe palmele prinse direct de umeri, se ridică după ce a căzut, iar mesajul său este că nu are importanţă cât timp i-a luat până a învăţat cum să facă acest lucru, ci faptul că şi-a învins condiţia şi că atunci când îţi doreşti cu adevărat ceva trebuie să perseverezi până îţi realizezi visul.


Iar la final domnul doctor ne-a spus că lucrează înconjurat de colege care prinse fiind în vârtejul activităţilor mărunte care omoară timpul, având grijă de membrii familiei care au întotdeuna nevoie de o haină curată, de un blid de mâncare, de o mână de ajutor şi-au uitat visele, şi-au ucis năzuinţele din tinereţe, s-au resemnat... Şi de aceea a vrut să ne aducă aminte că am avut cândva vise, să ne îndemne să nu-i lăsăm pe cei pe care îi iubim cel mai mult să ni le îngroape în uitare şi să ne spună că găsim mai multă putere să îi sprijinim dacă ne simţim împliniţi noi înşine...