marți, 29 noiembrie 2011

Motive pentru uimire

"Mintea urcă de la picioare spre cap cu viteză constantă, începând de la naştere, şi ajunge la locul ei pe la patruzeci de ani", le spunea cu multă seriozitate domnul profesor studenţilor lui de la cursul de optică, studenţi în vârstă de douăzeci de ani. Şi continua surprinzător: "Gândiţi-vă unde e mintea voastră acum!"

De pe un pat de spital, domnul profesor, unchiul meu, mi-a povestit această glumă, nu mai ţin minte de ce. Eram destul de tânără ca să fac ochii mari aflând, nu pe unde ar putea să stea mintea studenţilor de douăzeci de ani, ci de faptul că abia la patruzeci de ani mintea se stabileşte acolo unde este îndeobşte recunoscut că e locul ei.

A trecut ceva vreme de atunci, iar eu am avut timp să meditez şi să experimentez pe propria piele înţeleapta zicere de mai sus. Mi s-a părut că lipseşte din axiomă vârsta de treizeci de ani, când pe traseul urmat de minte se află inima. E vârsta la care iubirea e de cele mai multe ori fără mari vâlvătăi, dar statornică şi împăcată, plină de încredere în puterea ei, în izbânda ei.

Până la patruzeci de ani iluziile ne părăsesc una câte una, iar atunci când atingem această vârstă ştim destul de exact cine suntem şi devenim mai greu de "păcălit" emoţional, şi nu numai.

Ce se întâmplă după aceea?... Cred că pentru o vreme mintea rămâne încarcerată între oasele craniului, dar tendinţa ei de a urca pare să nu dispară, iar faptul că ne regăsim la bătrâneţe cu mintea împuţinată ar putea fi consecinţa firească a avântului ei ascendent...

"Dragostea trece prin stomac!" e o altă afirmaţie care m-a uimit atunci când am auzit-o prima oară. Şi încă mă uimeşte, pentru că dacă trece prin stomac, sigur nu e dragoste. Poate că un stomac gol va fi o piedică în calea romantismului şi a bunei înţelegeri, dar un stomac plin nu va fi niciodată garanţia iubirii veşnice.

Îmi amintesc câteva versuri scrise de Adrian Păunescu, refren la un cântec pe care atunci când l-am învăţat nu-l înţelesesem până la capăt:

"Omul e-atâta de mic
Şi-mbătrâneşte cu jale
Dacă ajunge de fapt
Sluga averilor sale."

duminică, 27 noiembrie 2011

Cel mai bun prieten


Despre tema pe care am propus-o se pot scrie pagini nenumărate, abordând-o din tot atâtea unghiuri câte minţi s-ar apleca asupra ei. M-am gândit să las deoparte clasificările, avantajele şi dezavantajele, acţiunile ce decurg din legătura aceasta construită între oameni. 

M-am gândit să vorbesc despre cum se simte o prietenie adevărată. Pentru că de multe, de prea multe ori, fiind limitaţi de timp sau de posibilităţile materiale, nu avem cum să ne ajutăm prietenul aflat în nevoie. Şi, cu toate acestea, rămânem "cel mai bun prieten" unul pentru celălalt.

Prietenul adevărat e cel cu care poţi vorbi oricând despre orice. Chiar dacă nu l-ai văzut de ani buni, în clipa în care te aşezi faţă în faţă cu el, cu o ceaşcă de cafea sau de ceai pe masă, cuvintele vin calde şi limpezi, sincere, fără ocolişuri şi leagă două suflete. Ştii că ideile tale ajung la destinaţie nedeformate şi sunt înţelese aşa cum le-ai gândit. Ştii că vei fi ascultat, nu doar auzit. Ştii că bucuria ta îi va fi bucurie, iar necazul tău îi va stârni compasiunea. Ştii că veţi râde cu poftă glumind împreună, că nu e nevoie să explici că un banc nu e o aluzie la adresa lui. Ştii că nu se va supăra pe tine pentru că l-ai neglijat o vreme, aşa cum nici tu nu te-ai supăra. 

Lângă prietenul acesta te simţi totdeauna confortabil, liniştit, în siguranţă. Îţi ridici văluri şi măşti de pe chip. Demolezi faţade şi baricade. Îţi laşi inima la vedere fără scut şi fără platoşă pentru că ştii că nu ai nevoie de ele.

Tot citind psi-luneli mi-am adus aminte de cele două cântece de la finalul acestui articol. Şi, pentru că ştiam că e voie, m-am gândit să le ascultăm împreună, toţi prietenii din clubul psi.

Articol înscris la Blog Power



Amintiri din adolescenţă

Despre produse alimentare

Pentru toate se stătea la coadă. Coada apărea mult înainte ca marfa să ajungă în magazin. Atunci când se aducea marfa coada devenea agitată şi toată lumea se îmbulzea. Eram atât de mândră că nu mă scotea nimeni de la locul meu.

Vara stăteam la bunica. Trebuia să fim "atente" cu vânzătoarea ca să ne dea două pâini în plus pe săptămână. La mine în oraş pâinea nu era pe cartelă, dar era întotdeauna veche. Dacă voiam pâine proaspătă o udam şi o băgam la cuptor. Sâmbăta mergeam la o brutărie unde se vindea pâinea fierbinte. Stăteam la coadă cel puţin două ore... şi vara, şi iarna.

Zahărul, uleiul, carnea erau pe cartelă. Adică era suficient ca o singură persoană din familie să stea la coadă. Făceam cu rândul, în funcţie de programul la şcoală sau la serviciu. Dacă eram destul de în faţă ne luam porţia pe luna în curs, dacă nu rămânea pe data viitoare, ceea ce însemna încă o coadă. Aveam dreptul la un kilogram de carne de persoană pe lună. Erau incluse şi oasele şi slănina.

Pentru lapte se putea face abonament. Ca să prinzi un abonament trebuia să stai la coadă două sau trei zile. Dacă nu prindeai abonament nu aveai lapte. Mai târziu s-a renunţat la abonamente. În fiecare noapte tata se aşeza la coada la lapte puţin după miezul nopţii. Apoi am crescut destul de mari şi n-a mai fost neapărată nevoie de lapte.

Alte produse nu erau "raţionalizate". Apărea un zvon că se bagă ceva la alimentara, se adunau câţiva oameni, ceilalţi trecători întrebau ce se aduce şi se aşezau la rând. Nu ştiai niciodată cât durează până se aduce şi uneori nici nu se mai aducea. Când venea marfa ne adunam la rând toţi cei care eram pe acasă... ca să luăm mai mult.

Mama a leşinat odată la coadă la măsline. Apoi s-a aşezat pe un gard, dar nu a plecat acasă.
Sora mea a leşinat la altă coadă. Era vara, la un sfârşit de săptămână, pe la prânz şi soarele ardea tare. S-a dus acasă şi a stat în pat vreo oră. Era fericită că a văzut desenele animate. Apoi s-a întors la coadă.

Puii se vindeau tot la măcelărie, dar nu erau pe cartelă. Cozile acelea erau cele mai crâncene. Semănau cu lupta fiarelor pentru o pradă prea mică. Iar prăzile erau numai piele şi os. Le spuneam coviltire. Astăzi nimeni n-ar cumpăra aşa nişte arătări.

Portocale şi banane mâncam numai în perioada sărbătorilor. În unii ani, nici atunci.

Untul sau smântâna erau rarităţi. Pe tartina cu margarină puneam usturoi sau muştar ca să-i schimb gustul.

Se mai găsea un singur fel de salam: salam de pui. Era maroniu şi avea bucăţele de os înăuntru.

Îmi plăceau creveţii. Erau un fel de chipsuri pe care le prăjeam în tigaie.

Despre utilităţi

Apa rece curgea zilnic. Au fost ierni în care apă caldă era o dată pe lună. Am învăţat să mă spăl cu apă rece dimineaţa. Temeinic... încă mai pot fără să mă deranjeze prea tare.

Iarna stăteam adunaţi în bucătărie cu aragazul deschis. Noaptea dormeam cu o flanea peste pijamale, învelită cu o plapumă şi două pături.

Aveam o lampă cu gaz în bucătărie pe care o aprindeam câteva ore în fiecare seară.

Despre îmbrăcăminte

Remaiam ciorapi pentru mine, pentru mama şi sora mea şi, ocazional, pentru prietenele noastre cele mai bune. La atelierele de remaiat trebuia să aştepţi câte o săptămână până primeai ciorapii înapoi... şi nu aveam destule perechi.

Am purtat pantofi cu jumătate de număr mai mici, pentru că erau singurii de care mama putuse să facă rost.

Eram norocoase. Mama ştia croitorie şi împletea minunat. Aveam haine drăguţe şi elegante.




Blog Power - Prieten adevărat



Am avut o mare bucurie în seara aceasta şi vreau să mulţumesc celor care au concurat alături de mine şi au ţinut ştacheta ridicată cu talentul şi dăruirea lor, celor care au avut curiozitatea să citească articolul înscris de mine în concurs, celor care l-au apreciat mai mult decât mă aşteptam şi, nu în ultimul rând, iniţiatorului acestui concurs care susţine blogging-ul cu pasiune si perseverenţă.

Blog Power a depăşit momentul primelor încercări şi continuă, sper eu, cât mai mult timp şi cu din ce în ce mai mulţi participanţi. Iar mie îmi revine sarcina deloc uşoară, dar plăcută de a propune tema pentru săptămâna următoare. M-am gândit să ţin seama de sugestia exprimată în comentarii şi să propun un subiect mai larg care să poată fi abordat din perspective variate.

Dragostea e ca o floare. Lăsată în paragină se ofileşte. Prietenia, prietenia adevărată, seamănă cu un copac. Dacă îl cauţi, îl găseşti în acelaşi loc după ani şi ani. Pornind de la acest gând aş fi încântată să continuăm discuţia despre prietenie, trecând din lumea virtuală în cea reală şi să încercăm să descoperim ce înseamnă adevărata prietenie.

Înscrierea articolelor pentru concurs se face printr-un comentariu pe Most Wanted Blog

miercuri, 23 noiembrie 2011

Agora virtuală


Internetul e o lume în sine, populată de personaje adevărate sau fictive, o sursă de informaţii veridice sau nu, un loc în care îţi poţi petrece timpul liber fără să fii dat afară la sfârşitul spectacolului sau la închiderea programului. Dacă nu reuşeşti să păstrezi un echilibru, poţi să te rătăceşti în labirintul lui şi să rămâi înăuntru mai mult decât ar trebui. După ce s-au inventat poşta electonică, messenger-ul, magazine, televiziune şi radio online, etc. trebuia să apară şi agora: reţelele de socializare, dintre care cea mai de success pare a fi facebook. Ne întâlnim pe facebook, aşa cum cei din antichitate se întâlneau în piaţa din centrul oraşului… doar că astăzi oraşul e lumea întreagă.

Cuvântul “a socializa” era rar folosit înainte de facebook şi de surorile ei mai mici şi cred că sensul lui în acest context e exagerat. Mi s-ar părea mai potrivit termenul “a comunica”. Pentru că pe facebook comunici celor ce sunt dispuşi să citească o idée, o stare de spirit, o preocupare de moment, porţi o discuţie de cele mai multe ori superficială, dar nu îţi faci publică, decât în mică măsură, viaţa privată.

Cei cu care comunici sunt denumiţi de facebook prieteni, dar atunci când cântăreşti ce reprezintă fiecare dintre persoanele numite astfel constaţi că le poţi împărţi în mai multe categorii.

Sunt cei pe care îi ştii de o viaţă, colegi de şcoală, rude, cel mai bun prieten din liceu. Cu unii încă te întâlneşti la o cafea, sau ieşi în parc cu copii la plimbare, pe alţii îi auzi din când în când la telefon, iar de câţiva viaţa te-a despărţit în timp şi spaţiu, dar tot mai vrei să afli câte ceva despre ei.

Apoi sunt alţii pe care i-ai cunoscut pe internet, care te-au impresionat cu o zicere profundă sau ai în comun cu ei nişte idei, pasiuni şi emoţii şi îi simţi aproape de inimă, cel puţin o vreme.

Mai sunt şi unii despre care nu ştii nimic şi care s-au rătăcit în lista de prieteni din motive neimportante sau necunoscute. Dacă joci un joc pe facebook ai nevoie de prieteni care sa te ajute… jocurile sunt concepute în aşa fel încât să te oblige să “socializezi” şi un număr mare de prieteni se dovedeşte folositor în aceste circumstanţe. Dacă primeşti ajutor, devii recunoscător şi îţi creezi obligaţii, astfel încât vei întoarce favoarea cu prima ocazie. Până la urmă, nimeni nu ar refuza să facă un cadou, chiar unui necunoscut, dacă acest cadou se generează spontan.

Prieteniile pe facebook pot fi la fel de profunde ca cele clasice sau pot fi vagi şi nesigure, pot dura zile sau ani, pot fi intense sau superficiale, pot apărea din interes (promovarea unui site sau publicitate cu scop commercial). Implicarea emoţională, deschiderea către persoane pe care nu le-ai întâlnit faţă în faţă niciodată ţin de exact aceiaşi factori care ne ghidează şi în cazul relaţiior din viaţa reală. Prieteniile virtuale au inconvenientul că se bazează doar pe cuvânt şi le lipseşte expresia întipărită pe chipul interlocutorului, limbajul gesturilor şi poate că se construiesc mai greu, cu mai multe precauţii.

Întocmai ca într-o piaţă, pe facebook se impart zâmbete şi saluturi, se vinde şi se cumpără, se spun glume şi vorbe de duh, se împărtăşesc idei şi emoţii, se intersectează vieţi, se întretaie destine.


Articol participant la Concursul interactiv de blogging Blog Power

Alte articole participante:
Prieteni si "Prieteni":)
Friends On Facebook!
Socializare
Facebook sau Failsbook?

marți, 15 noiembrie 2011

Limba română


Limba română este limba în care m-am născut, limba în care am copilărit, limba în care mi-am cunoscut familia, prietenii, prima iubire.

În ea am învăţat să dau nume fiecărui lucru, fiecărei emoţii. Îmi este ghid prin noţiuni aride de ştiinţă şi tot în cuprinsul ei pictez cu vorbe imagini, ating inimi, fac gânduri să strălucească. O idée s-ar stinge fără cuvintele care o definesc, un sentiment nerostit ar muri în singurătate după o vreme.

În limba română sunt munţi şi câmpii, sunt anotimpuri şi culori, păsări şi vise, flori şi iubiri, zboruri şi speranţe. Ea m-a legănat seara cu basme şi poveşti, mi-a fost alinare în lungi şi calde discuţii cu prieteni dragi.

Dincolo de gând şi rostire, limba română înseamnă şi cuvânt scris, e poarta larg deschisă către ştiinţă, istorie, literatură. E bucurie pentru suflet şi încântare pentru spirit. E întâlnirea cu mari scriitori, e lumea văzută prin ochii lor, e posibilitatea a o mie de vieţi trăite în imaginaţie. E cheia către tot ce mintea omenească a descoperit , a inventat şi a creat. Pentru că, şi după ce am deprins abilitatea de a pricepe informaţii redate în alte limbi, ele ajung mai deplin şi mai percutant la înţelegerea mea atunci când sunt învelite în vorbele dintâi.

Dacă viaţa m-ar duce între vorbe străine, mi-ar fi de preţ clipele în care aş auzi muzica limbii mele de acasă. Ar fi ca un Crăciun adus peste an, cu tot cu Moş, cu sanie şi daruri, cu clopoţei, brad împodobit, colinde şi cozonaci.

În această limbă mi s-a întâmplat trecutul, îmi este prezentul şi mi se va petrece viitorul. Şi de aceea în limba română mi-e acasă, aşa cum mi-e acasă în grădină sau pe strada mea, aşa cum mi-e acasă între rude şi prieteni din copilărie.

luni, 7 noiembrie 2011

Dar...



Sunt zile în care nu-ţi vine să crezi ce vezi, ce auzi, ce ţi se întâmplă, când îţi doreşti ca bunul simţ să fie legea nescrisă care guvernează relaţiile interumane. Şi după ce treci de uimirea care ţi se imprimă pe chip ca o mască, te indignezi teribil, te revolţi în vorbe mai elevate sau nu, după labilitatea emoţională şi nivelul de instrucţie, şi constaţi că n-ai decât să te resemnezi şi să accepţi absurdul ca fiind inevitabil.

În urmă cu vreo câteva săptămâni am aflat de un spectacol mai mult decât interesant susţinut de o trupă de dans renumită şi unică în lume, spectacol care urma să se desfăşoare la noi în oraş. Am socotit şi scotocit bugetul familiei pentru perioada ce va să vină şi am decis că îmi pot permite un bilet, nu chiar în zona VIP, ci doar puţin mai în spate.

De la început mi s-a părut că locul ales de organizatorii turneului pentru spectacol n-ar putea să creeze atmosfera şi starea psihică şi emoţională care să ajute mesajul artiştilor către public, în felul acela în care arcuşul transformă voinţa violonistului în vibraţia corzilor de vioară. Intrarea spectatorilor în Sala Polivalentă se face prin ceea ce era odată holul principal, dar acum cu greu ai putea spune dacă e o ruină sau şantier. Înclin să mă opresc la prima variantă pentru că şantierele ar trebui să aibă un efect pozitiv în timp asupra clădirii, iar eu am sesizat doar opusul în ultimii ani. Aspectul de şantier este dat de cantitatea impresionantă de praf şi ciment măcinat, iar cel de ruină de treptele tocite, de lipsa unor porţiuni de pardoseală şi de găurile din pereţi. Sala e o sală de sport cu tribune de lemn, iar scaunele puse faţa scenei erau din plastic, legate între ele.

Am arătat biletele unei tinere domnişoare ce părea plasatoare, iar răspunsul ei a fost şocant: “ Nu se mai respectă locurile.” Aceasta în condiţiile în care un bilet a costat între 300 şi 50 de lei. Am descoperit motivul acestei “strategii” când am constatat că numerele de la scaune nu respectau nici o ordine, pentru că fuseseră aşezate la întâmplare. Am fost inspiraţi să ajungem suficient de devreme ca să evităm aglomeraţia de la intrare şi am avut norocul să găsim libere locurile probabile. Dar nu aş putea să spun acelaşi lucru despre doamne şi domni trecuţi de a doua tinereţe, îmbrăcaţi în ţinută de gală, potrivită pentru o sală de teatru (aşa cum ar fi meritat spectacolul) şi nicidecum în praful şi paragina Sălii Polivalente. Au avut cu siguranţă parte de cea mai incredibilă experienţă din viaţa lor plină de experienţă…

Spectacolul a fost perfect, muzică, sunet, dans, ritm… Dar