vineri, 23 septembrie 2011

Romantism?


Am auzit cândva un comentariu care m-a pus pe gânduri. Se spunea că nu e bine să priveşti prea multe comedii romantice cu happy-end, pentru că s-ar putea să ajungi să crezi că viaţa reală îţi rezervă aceleaşi întâmplări şi rezolvări favorabile, aceeaşi iubire siropoasă cu deznodământ de basm..."şi au trăit fericiţi pâna la adânci bătrâneţi". M-am gândit imediat şi la cântecele cu versuri romantice de care e imposibil să nu te leşi cucerit.

Apoi m-am întrebat dacă abundenţa de romantism din filme, din cărţi, din muzică şi faptul că perioada din viaţă în care pasiunea pentru măcar una dintre aceste arte e adolescenţa, vârsta la care ne formăm idealurile, nu ne lasă dezarmaţi în faţa viitorului, nu ne creează false speranţe.

E adevărat că fiecare trebuie să-şi dobândescă singur cucuiele, să înveţe din experienţele personale, dar mă întreb dacă şi în ce măsură filmele, muzica, literatura ne schimbă percepţia asupra realităţii. Cât de mare e impactul lor asupra aşteptărilor noastre?

Şi cât de mare, cât de importantă e pecetea pe care o lasă asupra personalităţii noastre exemplul oferit de adulţii care ne-au însoţit copilăria, de obiceiuri încrustate de societate în minţile tinere. De la un timp trăiesc cu impresia că moştenirea culturală pe care o avem, legată de romantism, de iubire, de relaţiile pe care le generează începe sa fie o povară, că ne ţine în tipare care tind să devină anacronice. Nu vreau să spun că romantismul şi iubirea sunt anacronice, ci aşteptările care derivă din ele.

Aşteptăm dovezi de iubire asemănătoare acelor romantice cuvinte din cântece şi poezii, întâmplărilor cu eroi care înving obstacole... de neînvins din literatură şi filme, iar mai târziu aşteptăm ca dragostea să ne fie demonstrată prin grija pe care ne-o poartă celălalt, înţelegând prin grijă tiparul deprins de la părinţi, chiar dacă trăim într-o altă vreme.

Copiii mei sunt adolescenţi...deja. Avem o glumă: "mama distruge visele si speranţele" spusă atunci cand le refuz din motive întemeiate, cred eu, să le îndeplinesc vreo dorinţă. Dar serios vorbind, de multe ori mă întreb care sunt visele pe care ar trebui să le temperez ca să îi feresc de dezamăgiri prea mari.

vineri, 9 septembrie 2011

Puterea cuvântului


Citesc un vers şi emoţiile pe care le cuprinde îmi inundă ochii cu lacrimi, citesc rânduri scrise cu măiestrie şi în minte îmi răsar peisaje, chipuri, epoci trecute, lumi necunoscute. O vorbă mă înmoaie, mă topeşte, alta mă aspreşte şi îmi scoate la iveală spinii.

Cuvântul e un instrument uimitor. Cu el pictezi, povesteşti, inventezi, împărtăşeşti înţelepciune, minţi, mângâi, alini, mâhneşti, cerţi, creşti sentimente sau le ucizi. Nu-i nevoie de vorbe mari... uneori un "mulţumesc" sau un "te rog" vin ca o minune şi răstoarnă stânci ce păreau bine înţepenite. După cum şi lipsa unui cuvânt atunci când îl aştepţi cu sufletul la gură e ca lipsa antidotului la o otravă letală.

Sunt şi cuvinte care n-ar trebui spuse niciodată pentru că taie adânc, iar rănile pe care le provoacă se vindecă greu şi în urmă rămân semne. Sunt cuvinte care nu pot fi luate înapoi şi de la care nu mai e cale de întoarcere, iar atunci când le rosteşti trebuie să fii sigur că vremea lor a sosit.

Suntem definiţi de cuvintele noastre, cei care ne bârfesc ne îmbracă în cuvinte, ne facem înţeleşi sau nu cu vorbe mai mult sau mai puţin meşteşugite. E ca şi cum am avea un cod pe care încercăm să îl folosim cu toţii în acelaşi fel. Deseori aşa se şi întâmplă. Câteodată, însă, interpretăm vorbele în funcţie de experienţele personale, de imaginaţia şi inteligenţa cu care suntem înzestraţi. Şi ceea ce pentru unii e emoţionant sau înţelept, alţii tratează cu indiferenţă, iar vorbe socotite de unii vulgare pot fi limbaj comun pentru ceilalţi.

Cuvântul e cel care ne ajută să ne înţelegem sau să ne înţelegem greşit. Dar face parte din ceea ce ne defineşte ca oameni şi ne seamănă cu bune şi cu rele. Avem nevoie de el pentru puterea lui de a face bine şi pentru puterea lui de a face rău.