marți, 27 decembrie 2011

De ce-aş pleca? De ce-am rămas?


N-am plecat, am rămas acasă. Acum e unul din momentele în care mă bucur sincer, pentru că nu am de răspuns la întrebarea "De ce ai plecat?". Mi-au mai rămas celelalte două întrebări: "De ce aş pleca?" şi "De ce n-am plecat?"

În ultimii doi-trei ani mi se întâmplă din ce în ce mai des să mă gândesc cu părere de rău că bine-ar fi fost dacă aş fi plecat ca să scap de schimbarea continuă care a devenit mai stabilă decât orice în România. Când un lucru sau un sistem începe să funcţioneze şi ne-am obişnuit cu el se schimbă... pentru că s-a schimbat guvernul sau un ministru. Nimic nu e bun din ceea ce a gândit opoziţia şi atunci facem cu toţii, vrem, nu vrem, stânga 'mprejur şi o luăm de la capăt, pe neuronii noştrii, din ce în ce mai împuţinaţi şi mai isterizaţi, bineînţeles. Ori dacă nu ne mai iese stânga 'mprejur putem să încercăm statul cu susul în jos cu speranţa de a evita ameţeala de la atâtea piruete.

Alt lucru care îmi consumă timp şi îmi scade buna dispoziţie e atitudinea "las' că merge şi aşa" de care te loveşti peste tot, la ghişee, la cizmar, la instalator, la vânzătoarea de la magazinul din colţ de unde cumperi pâinea în fiecare zi sau atunci când trebuie să caşti ochii cât cepele dacă ai hotărât că ar trebui să faci o investiţie mai importantă pentru casă. Preţul e preţ, şi nu te iartă nimeni de un sfanţ (ceea ce e firesc), dar nu ştii niciodată dacă ceea ce iei acasă e ceea ce ai vrut să cumperi.

Mai e şi atitudinea omului cu servietă şi grad de inspector, care îţi găseşte nereguli dacă vrea. Şi e bine să îl convingi că nu vrea, că şi aşa munceşti pe a zecea parte din banii pe care i-ai face afară cu aceeaşi calificare şi  ultimul lucru de care ai nevoie e o amendă. Sau faptul că de multe ori instituţiile statului (mai ales cele care colectează taxele) te tratează ca pe un infractor.

Am cunoştinţe care au făcut din şpagă o adevărată artă. Nu deschid o uşă fără o sacoşică pregătită, chiar dacă ceea ce solicită e corect şi treaba celui de la care solicită e să îi furnizeze serviciul respectiv. Şi atunci amărâţii care nu au atâtea sacoşe sau sunt mai puţin "inspiraţi" ori "diplomaţi" găsesc uşi închise, mutre acre şi amânări până la Sfântul Aşteaptă pentru lucruri care li se cuvin de drept.

Mă gândesc cu jind la cât de liniştită, aproape anostă mi-ar fi viaţa fără toate aceste probleme, la cât timp liber aş avea, la câtă economie aş face la gândire pentru croit strategii de intrare pe cutare uşă sau de găsire a celui mai bun cizmar ca să îmi ţină feţele la tocuri măcar un sezon.

De ce n-am plecat? Îmi aduc aminte că în copilărie îmi era greu când plecam la bunicii din partea tatălui, îmi era greu să mă obişnuiesc cu limba lor ascuţită şi iute, cu glumele despre "şoldoveni cu limba lată". Mai târziu m-am gândit că mi-ar fi fost şi mai greu să aud tot timpul, chiar tot timpul, o altă limbă.

Apoi, la vremea când am terminat eu studiile, să pleci însemna să o iei de la capăt: ultimii doi ani de facultate, specializare, examene, altfel de examaene decât cele cu care eram învăţată. Aveam deja familie, aveam un acoperiş deasupra capului şi chiar dacă se întâmpla să plâng în ziua de salariu, părinţii erau aproape şi ne ajutau.

Mai târziu lucrurile au început să meargă puţin mai bine şi n-aş fi avut puterea să-mi las copiii în urmă. Iar acum, când am ajuns exasperată de atâta schimbare, acel luat de la capăt la sfârşitul facultăţii nu mi se mai pare atât de înspământător. Numai că anii au trecut, alegerile au fost făcute şi acum nu rămâne decât să-mi asum consecinţele.

În jurul meu sunt mulţi părinţi cu copiii plecaţi peste mări şi ţări şi, cu toată durerea spun, îmi doresc acelaşi lucru şi pentru copiii mei, dacă în România n-o să se întâmple vreo minune astfel ca schimbarea aceasta cronică să aducă normalitate, şi siguranţă, şi o recunoaştere a valorilor adevărate.

Articol scris pentru Blog Power din prea multe adunate şi acuma revărsate. Tema a fost propusă din nou de Nuţa Istrate Gangan (Woman with W)''România : De ce ai rămâne,de ce ai pleca...Şi de ce ai plecat?"

miercuri, 21 decembrie 2011

Despre Ea şi El, cu prietenie


M-am gândit mult dacă să povestesc la persoana întâi sau să teoretizez despre prietenia dintre Ea şi El. E un subiect frumos, şi cald, şi drag mie pentru că eu cred că e posibilă, că nu are, atunci când e adevărată, ascunzişuri şi umbre, că poate fi profundă, înţeleaptă şi rezistentă.

Începutul unei astfel de prietenii poate fi într-o atracţie ascunsă? Cred că da, dar în acest caz găsesc mai multe posibilităţi de evoluţie. Dacă din motive obiective, unul dintre ei sau amândoi preferă să pastreze secretul altei simţiri, prietenia lor poate exista ca un surogat de iubire, ca o scuză pentru a fi în apropiere de inima şi de gândurile persoanei care a iscat sentimente sau dorinţe nepermise. Probabil că după un timp jocul devine obositor sau frustrant, lipsit de satisfacţii, iar prietenia aceasta oarecum interesată se sfârşeşte. Ori, în varianta frumoasă, atracţia se estompează, pusă în umbră de calitatea prieteniei, care rămâne, în vreme ce simţămintele ascunse se transformă în amintire preţioasă.

La fel de bine, un El şi o Ea se cunosc şi nu văd înaintea lor pe Ileana Cosânzeana, respectiv pe Făt Frumos, lucrează împreună, îşi apreciază calităţile, îşi tolerează defectele, descoperă că au câteve puncte de vedere comune, că au copii de vârste apropiate care le pun aceleaşi probleme, că pot să se sfătuiască şi să-şi dea o mână de ajutor, cu grijă să nu abuzeze prea mult de bunăvoinţa celuilalt... După un timp îşi dau seama că sunt buni prieteni. Poate că nu-şi vor dezvălui cele mai ascunse secrete, nu vor sta la palavre cu orele, dar se vor bucura de ceea ce aduce prietenia în viaţa oricui: înţelegere, încredere, sprijin. Există totuşi un pericol, acela de a trece de la o prietenie sinceră la ceva mai mult şi ne întoarcem cu dezbaterea la paragraful anterior...

Mai sunt şi pericole externe, cum ar fi gura lumii şi gelozia nejustificată, iar acestea pot sfârşi repede şi eficient prietenia dintre Ea şi El, pentru că cei doi vor prefera mai degrabă să renunţe la prietenie decât să-şi creeze probleme unul celuilalt.

Deşi am teoretizat mult, am pus şi ceva experienţă personală pe ici, pe colo... Am să închei într-o notă mai optimistă, cu o poezie scrisă acum câteva luni. La o primă lectură, se înţelege că e vorba de iubire în versurile ei şi am lăsat acest lucru să se întâmple cu bună ştiinţă. Dar în mintea şi în inima mea atunci când am înşirat cuvintele în vers era frumuseţea prieteniei adevărate. Mi-ar face plăcere dacă poezia ar fi înţeleasă şi în această lumină.


Ochiul tău senin ar pătrunde prin perdelele de ceaţă
ca să ajungă până la mine.
Eu mi-aş întoarce sufletul pe dos în orice dimineaţă
fără teamă şi fără ruşine.
Ţi-aş arăta ce-i în umbra cuvintelor şi unde îmi ţin
vorbele nerostite;
cele ce-ar dezvălui prea mult, prea deplin,
celelalte ce taie ca nişte cuţite.
M-aş rătăci cu tine prin poeme,
prin pădurea lor nestrăbătută de paşi străini.
Aş lăsa inima să te cheme,
aş feri din cale mărăcini.
Am găsi împreună gânduri înfrunzite
şi flori de emoţii am culege mănunchi.
Ne-am pleca sub răchite şi sălcii despletite
la izvorul de lacrimi în genunchi.
În apa lui clară, în unda lui lină
ne-am clăti frunţile descreţite,
ne-am privi sufletele ţinându-se de mână
limpezite în valuri infinite.

Dacă ai fost vreodată cu mine prin poeme
şi le-ai simţit fremătând,
dacă am împărţit şi loc, şi vreme,
şi-am avut uneori acelaşi gând,
înseamnă c-am îngemănat ce-am fost,
ce suntem şi ce-om fi,
înseamnă că am dat inimii rost
şi ce-am zidit din cărămizi de suflet nu se va nărui.

Scris cu drag pentru Blog Power, ediţie nouă în care liderul de opinie de săptămâna aceasta (şi în alte dăţi anterioare concursului), Nuţa Istrate Gangan (Woman with W) a propus tema "El si Ea.Doar prieteni?"
Alte articole înscrise în concurs:
Unui fost străin
Doar prieteni

duminică, 4 decembrie 2011

Cei care deţin adevărul absolut


Cei care deţin adevărul absolut, cei care ştiu întotdeauna răspunsul corect şi îl rostesc cu siguranţă, ca pe o lecţie pentru cei din jur, mai puţin înzestraţi decât ei... aceştia nu vor înţelege niciodată ezitarea şi punctele de suspensie atunci când eşti gata să asculţi o altă părere, atunci când simţi nevoia să mai citeşti o carte sau un articol înainte de a-ţi forma o opinie despre un subiect.

Mă aplec în faţa celui care e înalt calificat într-un domeniu şi învăţ din experienţa lui, dar nu când personajul care dă sentinţe definitive şi irevocabile e "la prins muşte" mai mult decât mine şi are pretenţia că ştie el mai bine şi nu admite replică şi contraargument. Un om inteligent şi instruit va fi întotdeauna deschis pentru o discuţie, va accepta că ceea ce e bun sau frumos pentru unul poate fi rău şi urât pentru celălalt, va înţelege că, fiind diferiţi începând de la ADN şi continuând cu mediul social în care ne-am format, vom avea păreri şi gusturi diferite.

Să ştii să îţi susţii punctul de vedere, dar nu până în pânzele albe, e dovadă de toleranţă şi de bun simţ. Să accepţi că fiecare om are soluţiile proprii la probleme şi să nu i le bagi pe gât pe cele pe care le consideri corecte înseamnă din nou să fii tolerant şi să ai bun simţ. Iar dacă faci parte dintr-o majoritate covârşitoare (cum ar fi apartenenţa la o religie) şi eşti de obicei o persoană tolerantă şi cu bun simţ, atunci când oferi ca soluţie credinţa ta, gândeşte-te întâi dacă ştii sigur că interlocutorul tău face parte din aceeaşi majoritate. Sunt unele şanse să te înşeli dacă faci confuzie între majoritate şi totalitate. 

joi, 1 decembrie 2011

1 Decembrie


Citeam astăzi un articol din care am să citez: " nu îţi urez la mulţi ani. Pentru că nu contează câţi vor fi. Contează cum vor fi. Calitatea, nu cantitatea. Sunt sigură că ai fi mult mai împăcată cu tine dacă ai avea 45 de ani şi ţi-ai fi trăit viaţa într-un mod cât mai plăcut şi liniştit, decât să ai 80 de ani şi să îţi blestemi zilele nenorocite pe care le-ai avut." (Nymphetamine - Draga mea Silvia)

Nu pot să-i spun ţării mele că nu contează câţi ani va mai exista, dar pot să-i doresc şi să-mi dorsc să fie toţi de calitate. Şi pentru aceasta avem nevoie de înţelepciune şi hărnicie. Pentru că noi suntem România şi calitatea timpurilor pe care le trăim e calitatea noastră.

Aşa că eu nu vă urez astăzi la mulţi ani, ci vă doresc din tot sufletul să fiţi înţelepţi şi harnici.

marți, 29 noiembrie 2011

Motive pentru uimire

"Mintea urcă de la picioare spre cap cu viteză constantă, începând de la naştere, şi ajunge la locul ei pe la patruzeci de ani", le spunea cu multă seriozitate domnul profesor studenţilor lui de la cursul de optică, studenţi în vârstă de douăzeci de ani. Şi continua surprinzător: "Gândiţi-vă unde e mintea voastră acum!"

De pe un pat de spital, domnul profesor, unchiul meu, mi-a povestit această glumă, nu mai ţin minte de ce. Eram destul de tânără ca să fac ochii mari aflând, nu pe unde ar putea să stea mintea studenţilor de douăzeci de ani, ci de faptul că abia la patruzeci de ani mintea se stabileşte acolo unde este îndeobşte recunoscut că e locul ei.

A trecut ceva vreme de atunci, iar eu am avut timp să meditez şi să experimentez pe propria piele înţeleapta zicere de mai sus. Mi s-a părut că lipseşte din axiomă vârsta de treizeci de ani, când pe traseul urmat de minte se află inima. E vârsta la care iubirea e de cele mai multe ori fără mari vâlvătăi, dar statornică şi împăcată, plină de încredere în puterea ei, în izbânda ei.

Până la patruzeci de ani iluziile ne părăsesc una câte una, iar atunci când atingem această vârstă ştim destul de exact cine suntem şi devenim mai greu de "păcălit" emoţional, şi nu numai.

Ce se întâmplă după aceea?... Cred că pentru o vreme mintea rămâne încarcerată între oasele craniului, dar tendinţa ei de a urca pare să nu dispară, iar faptul că ne regăsim la bătrâneţe cu mintea împuţinată ar putea fi consecinţa firească a avântului ei ascendent...

"Dragostea trece prin stomac!" e o altă afirmaţie care m-a uimit atunci când am auzit-o prima oară. Şi încă mă uimeşte, pentru că dacă trece prin stomac, sigur nu e dragoste. Poate că un stomac gol va fi o piedică în calea romantismului şi a bunei înţelegeri, dar un stomac plin nu va fi niciodată garanţia iubirii veşnice.

Îmi amintesc câteva versuri scrise de Adrian Păunescu, refren la un cântec pe care atunci când l-am învăţat nu-l înţelesesem până la capăt:

"Omul e-atâta de mic
Şi-mbătrâneşte cu jale
Dacă ajunge de fapt
Sluga averilor sale."

duminică, 27 noiembrie 2011

Cel mai bun prieten


Despre tema pe care am propus-o se pot scrie pagini nenumărate, abordând-o din tot atâtea unghiuri câte minţi s-ar apleca asupra ei. M-am gândit să las deoparte clasificările, avantajele şi dezavantajele, acţiunile ce decurg din legătura aceasta construită între oameni. 

M-am gândit să vorbesc despre cum se simte o prietenie adevărată. Pentru că de multe, de prea multe ori, fiind limitaţi de timp sau de posibilităţile materiale, nu avem cum să ne ajutăm prietenul aflat în nevoie. Şi, cu toate acestea, rămânem "cel mai bun prieten" unul pentru celălalt.

Prietenul adevărat e cel cu care poţi vorbi oricând despre orice. Chiar dacă nu l-ai văzut de ani buni, în clipa în care te aşezi faţă în faţă cu el, cu o ceaşcă de cafea sau de ceai pe masă, cuvintele vin calde şi limpezi, sincere, fără ocolişuri şi leagă două suflete. Ştii că ideile tale ajung la destinaţie nedeformate şi sunt înţelese aşa cum le-ai gândit. Ştii că vei fi ascultat, nu doar auzit. Ştii că bucuria ta îi va fi bucurie, iar necazul tău îi va stârni compasiunea. Ştii că veţi râde cu poftă glumind împreună, că nu e nevoie să explici că un banc nu e o aluzie la adresa lui. Ştii că nu se va supăra pe tine pentru că l-ai neglijat o vreme, aşa cum nici tu nu te-ai supăra. 

Lângă prietenul acesta te simţi totdeauna confortabil, liniştit, în siguranţă. Îţi ridici văluri şi măşti de pe chip. Demolezi faţade şi baricade. Îţi laşi inima la vedere fără scut şi fără platoşă pentru că ştii că nu ai nevoie de ele.

Tot citind psi-luneli mi-am adus aminte de cele două cântece de la finalul acestui articol. Şi, pentru că ştiam că e voie, m-am gândit să le ascultăm împreună, toţi prietenii din clubul psi.

Articol înscris la Blog Power



Amintiri din adolescenţă

Despre produse alimentare

Pentru toate se stătea la coadă. Coada apărea mult înainte ca marfa să ajungă în magazin. Atunci când se aducea marfa coada devenea agitată şi toată lumea se îmbulzea. Eram atât de mândră că nu mă scotea nimeni de la locul meu.

Vara stăteam la bunica. Trebuia să fim "atente" cu vânzătoarea ca să ne dea două pâini în plus pe săptămână. La mine în oraş pâinea nu era pe cartelă, dar era întotdeauna veche. Dacă voiam pâine proaspătă o udam şi o băgam la cuptor. Sâmbăta mergeam la o brutărie unde se vindea pâinea fierbinte. Stăteam la coadă cel puţin două ore... şi vara, şi iarna.

Zahărul, uleiul, carnea erau pe cartelă. Adică era suficient ca o singură persoană din familie să stea la coadă. Făceam cu rândul, în funcţie de programul la şcoală sau la serviciu. Dacă eram destul de în faţă ne luam porţia pe luna în curs, dacă nu rămânea pe data viitoare, ceea ce însemna încă o coadă. Aveam dreptul la un kilogram de carne de persoană pe lună. Erau incluse şi oasele şi slănina.

Pentru lapte se putea face abonament. Ca să prinzi un abonament trebuia să stai la coadă două sau trei zile. Dacă nu prindeai abonament nu aveai lapte. Mai târziu s-a renunţat la abonamente. În fiecare noapte tata se aşeza la coada la lapte puţin după miezul nopţii. Apoi am crescut destul de mari şi n-a mai fost neapărată nevoie de lapte.

Alte produse nu erau "raţionalizate". Apărea un zvon că se bagă ceva la alimentara, se adunau câţiva oameni, ceilalţi trecători întrebau ce se aduce şi se aşezau la rând. Nu ştiai niciodată cât durează până se aduce şi uneori nici nu se mai aducea. Când venea marfa ne adunam la rând toţi cei care eram pe acasă... ca să luăm mai mult.

Mama a leşinat odată la coadă la măsline. Apoi s-a aşezat pe un gard, dar nu a plecat acasă.
Sora mea a leşinat la altă coadă. Era vara, la un sfârşit de săptămână, pe la prânz şi soarele ardea tare. S-a dus acasă şi a stat în pat vreo oră. Era fericită că a văzut desenele animate. Apoi s-a întors la coadă.

Puii se vindeau tot la măcelărie, dar nu erau pe cartelă. Cozile acelea erau cele mai crâncene. Semănau cu lupta fiarelor pentru o pradă prea mică. Iar prăzile erau numai piele şi os. Le spuneam coviltire. Astăzi nimeni n-ar cumpăra aşa nişte arătări.

Portocale şi banane mâncam numai în perioada sărbătorilor. În unii ani, nici atunci.

Untul sau smântâna erau rarităţi. Pe tartina cu margarină puneam usturoi sau muştar ca să-i schimb gustul.

Se mai găsea un singur fel de salam: salam de pui. Era maroniu şi avea bucăţele de os înăuntru.

Îmi plăceau creveţii. Erau un fel de chipsuri pe care le prăjeam în tigaie.

Despre utilităţi

Apa rece curgea zilnic. Au fost ierni în care apă caldă era o dată pe lună. Am învăţat să mă spăl cu apă rece dimineaţa. Temeinic... încă mai pot fără să mă deranjeze prea tare.

Iarna stăteam adunaţi în bucătărie cu aragazul deschis. Noaptea dormeam cu o flanea peste pijamale, învelită cu o plapumă şi două pături.

Aveam o lampă cu gaz în bucătărie pe care o aprindeam câteva ore în fiecare seară.

Despre îmbrăcăminte

Remaiam ciorapi pentru mine, pentru mama şi sora mea şi, ocazional, pentru prietenele noastre cele mai bune. La atelierele de remaiat trebuia să aştepţi câte o săptămână până primeai ciorapii înapoi... şi nu aveam destule perechi.

Am purtat pantofi cu jumătate de număr mai mici, pentru că erau singurii de care mama putuse să facă rost.

Eram norocoase. Mama ştia croitorie şi împletea minunat. Aveam haine drăguţe şi elegante.




Blog Power - Prieten adevărat



Am avut o mare bucurie în seara aceasta şi vreau să mulţumesc celor care au concurat alături de mine şi au ţinut ştacheta ridicată cu talentul şi dăruirea lor, celor care au avut curiozitatea să citească articolul înscris de mine în concurs, celor care l-au apreciat mai mult decât mă aşteptam şi, nu în ultimul rând, iniţiatorului acestui concurs care susţine blogging-ul cu pasiune si perseverenţă.

Blog Power a depăşit momentul primelor încercări şi continuă, sper eu, cât mai mult timp şi cu din ce în ce mai mulţi participanţi. Iar mie îmi revine sarcina deloc uşoară, dar plăcută de a propune tema pentru săptămâna următoare. M-am gândit să ţin seama de sugestia exprimată în comentarii şi să propun un subiect mai larg care să poată fi abordat din perspective variate.

Dragostea e ca o floare. Lăsată în paragină se ofileşte. Prietenia, prietenia adevărată, seamănă cu un copac. Dacă îl cauţi, îl găseşti în acelaşi loc după ani şi ani. Pornind de la acest gând aş fi încântată să continuăm discuţia despre prietenie, trecând din lumea virtuală în cea reală şi să încercăm să descoperim ce înseamnă adevărata prietenie.

Înscrierea articolelor pentru concurs se face printr-un comentariu pe Most Wanted Blog

miercuri, 23 noiembrie 2011

Agora virtuală


Internetul e o lume în sine, populată de personaje adevărate sau fictive, o sursă de informaţii veridice sau nu, un loc în care îţi poţi petrece timpul liber fără să fii dat afară la sfârşitul spectacolului sau la închiderea programului. Dacă nu reuşeşti să păstrezi un echilibru, poţi să te rătăceşti în labirintul lui şi să rămâi înăuntru mai mult decât ar trebui. După ce s-au inventat poşta electonică, messenger-ul, magazine, televiziune şi radio online, etc. trebuia să apară şi agora: reţelele de socializare, dintre care cea mai de success pare a fi facebook. Ne întâlnim pe facebook, aşa cum cei din antichitate se întâlneau în piaţa din centrul oraşului… doar că astăzi oraşul e lumea întreagă.

Cuvântul “a socializa” era rar folosit înainte de facebook şi de surorile ei mai mici şi cred că sensul lui în acest context e exagerat. Mi s-ar părea mai potrivit termenul “a comunica”. Pentru că pe facebook comunici celor ce sunt dispuşi să citească o idée, o stare de spirit, o preocupare de moment, porţi o discuţie de cele mai multe ori superficială, dar nu îţi faci publică, decât în mică măsură, viaţa privată.

Cei cu care comunici sunt denumiţi de facebook prieteni, dar atunci când cântăreşti ce reprezintă fiecare dintre persoanele numite astfel constaţi că le poţi împărţi în mai multe categorii.

Sunt cei pe care îi ştii de o viaţă, colegi de şcoală, rude, cel mai bun prieten din liceu. Cu unii încă te întâlneşti la o cafea, sau ieşi în parc cu copii la plimbare, pe alţii îi auzi din când în când la telefon, iar de câţiva viaţa te-a despărţit în timp şi spaţiu, dar tot mai vrei să afli câte ceva despre ei.

Apoi sunt alţii pe care i-ai cunoscut pe internet, care te-au impresionat cu o zicere profundă sau ai în comun cu ei nişte idei, pasiuni şi emoţii şi îi simţi aproape de inimă, cel puţin o vreme.

Mai sunt şi unii despre care nu ştii nimic şi care s-au rătăcit în lista de prieteni din motive neimportante sau necunoscute. Dacă joci un joc pe facebook ai nevoie de prieteni care sa te ajute… jocurile sunt concepute în aşa fel încât să te oblige să “socializezi” şi un număr mare de prieteni se dovedeşte folositor în aceste circumstanţe. Dacă primeşti ajutor, devii recunoscător şi îţi creezi obligaţii, astfel încât vei întoarce favoarea cu prima ocazie. Până la urmă, nimeni nu ar refuza să facă un cadou, chiar unui necunoscut, dacă acest cadou se generează spontan.

Prieteniile pe facebook pot fi la fel de profunde ca cele clasice sau pot fi vagi şi nesigure, pot dura zile sau ani, pot fi intense sau superficiale, pot apărea din interes (promovarea unui site sau publicitate cu scop commercial). Implicarea emoţională, deschiderea către persoane pe care nu le-ai întâlnit faţă în faţă niciodată ţin de exact aceiaşi factori care ne ghidează şi în cazul relaţiior din viaţa reală. Prieteniile virtuale au inconvenientul că se bazează doar pe cuvânt şi le lipseşte expresia întipărită pe chipul interlocutorului, limbajul gesturilor şi poate că se construiesc mai greu, cu mai multe precauţii.

Întocmai ca într-o piaţă, pe facebook se impart zâmbete şi saluturi, se vinde şi se cumpără, se spun glume şi vorbe de duh, se împărtăşesc idei şi emoţii, se intersectează vieţi, se întretaie destine.


Articol participant la Concursul interactiv de blogging Blog Power

Alte articole participante:
Prieteni si "Prieteni":)
Friends On Facebook!
Socializare
Facebook sau Failsbook?

marți, 15 noiembrie 2011

Limba română


Limba română este limba în care m-am născut, limba în care am copilărit, limba în care mi-am cunoscut familia, prietenii, prima iubire.

În ea am învăţat să dau nume fiecărui lucru, fiecărei emoţii. Îmi este ghid prin noţiuni aride de ştiinţă şi tot în cuprinsul ei pictez cu vorbe imagini, ating inimi, fac gânduri să strălucească. O idée s-ar stinge fără cuvintele care o definesc, un sentiment nerostit ar muri în singurătate după o vreme.

În limba română sunt munţi şi câmpii, sunt anotimpuri şi culori, păsări şi vise, flori şi iubiri, zboruri şi speranţe. Ea m-a legănat seara cu basme şi poveşti, mi-a fost alinare în lungi şi calde discuţii cu prieteni dragi.

Dincolo de gând şi rostire, limba română înseamnă şi cuvânt scris, e poarta larg deschisă către ştiinţă, istorie, literatură. E bucurie pentru suflet şi încântare pentru spirit. E întâlnirea cu mari scriitori, e lumea văzută prin ochii lor, e posibilitatea a o mie de vieţi trăite în imaginaţie. E cheia către tot ce mintea omenească a descoperit , a inventat şi a creat. Pentru că, şi după ce am deprins abilitatea de a pricepe informaţii redate în alte limbi, ele ajung mai deplin şi mai percutant la înţelegerea mea atunci când sunt învelite în vorbele dintâi.

Dacă viaţa m-ar duce între vorbe străine, mi-ar fi de preţ clipele în care aş auzi muzica limbii mele de acasă. Ar fi ca un Crăciun adus peste an, cu tot cu Moş, cu sanie şi daruri, cu clopoţei, brad împodobit, colinde şi cozonaci.

În această limbă mi s-a întâmplat trecutul, îmi este prezentul şi mi se va petrece viitorul. Şi de aceea în limba română mi-e acasă, aşa cum mi-e acasă în grădină sau pe strada mea, aşa cum mi-e acasă între rude şi prieteni din copilărie.

luni, 7 noiembrie 2011

Dar...



Sunt zile în care nu-ţi vine să crezi ce vezi, ce auzi, ce ţi se întâmplă, când îţi doreşti ca bunul simţ să fie legea nescrisă care guvernează relaţiile interumane. Şi după ce treci de uimirea care ţi se imprimă pe chip ca o mască, te indignezi teribil, te revolţi în vorbe mai elevate sau nu, după labilitatea emoţională şi nivelul de instrucţie, şi constaţi că n-ai decât să te resemnezi şi să accepţi absurdul ca fiind inevitabil.

În urmă cu vreo câteva săptămâni am aflat de un spectacol mai mult decât interesant susţinut de o trupă de dans renumită şi unică în lume, spectacol care urma să se desfăşoare la noi în oraş. Am socotit şi scotocit bugetul familiei pentru perioada ce va să vină şi am decis că îmi pot permite un bilet, nu chiar în zona VIP, ci doar puţin mai în spate.

De la început mi s-a părut că locul ales de organizatorii turneului pentru spectacol n-ar putea să creeze atmosfera şi starea psihică şi emoţională care să ajute mesajul artiştilor către public, în felul acela în care arcuşul transformă voinţa violonistului în vibraţia corzilor de vioară. Intrarea spectatorilor în Sala Polivalentă se face prin ceea ce era odată holul principal, dar acum cu greu ai putea spune dacă e o ruină sau şantier. Înclin să mă opresc la prima variantă pentru că şantierele ar trebui să aibă un efect pozitiv în timp asupra clădirii, iar eu am sesizat doar opusul în ultimii ani. Aspectul de şantier este dat de cantitatea impresionantă de praf şi ciment măcinat, iar cel de ruină de treptele tocite, de lipsa unor porţiuni de pardoseală şi de găurile din pereţi. Sala e o sală de sport cu tribune de lemn, iar scaunele puse faţa scenei erau din plastic, legate între ele.

Am arătat biletele unei tinere domnişoare ce părea plasatoare, iar răspunsul ei a fost şocant: “ Nu se mai respectă locurile.” Aceasta în condiţiile în care un bilet a costat între 300 şi 50 de lei. Am descoperit motivul acestei “strategii” când am constatat că numerele de la scaune nu respectau nici o ordine, pentru că fuseseră aşezate la întâmplare. Am fost inspiraţi să ajungem suficient de devreme ca să evităm aglomeraţia de la intrare şi am avut norocul să găsim libere locurile probabile. Dar nu aş putea să spun acelaşi lucru despre doamne şi domni trecuţi de a doua tinereţe, îmbrăcaţi în ţinută de gală, potrivită pentru o sală de teatru (aşa cum ar fi meritat spectacolul) şi nicidecum în praful şi paragina Sălii Polivalente. Au avut cu siguranţă parte de cea mai incredibilă experienţă din viaţa lor plină de experienţă…

Spectacolul a fost perfect, muzică, sunet, dans, ritm… Dar

luni, 3 octombrie 2011

Iarăşi despre muzică


Cercetătorii au studiat pe mii de voluntari de ce aceştia preferă anumite cântece de pe o listă de melodii din toate timpurile. "Cercetarea a dezvăluit că melodiile memorabile întrunesc patru elemente cheie: fraze muzicale lungi şi detaliate, multiple schimbări de tonalitate, interpreţi de gen masculin şi voci masculine mai înalte angajate într-un efort vocal remarcabil." (Ştiri ProTV)

Cea mai atrăgătoare piesă compusă vreodată este, conform studiului, We Are The Champions a formaţiei Queen.


Dacă aş fi făcut un efort de gândire şi aş fi căutat un răspuns la întrebarea ce anume face pentru mine o melodie atractivă, poate că nu aş fi reuşit să definesc atât de ştiinţific, de elaborat şi de clar partea cu frazele muzicale, dar, făcând o listă proprie a cântecelor pe care le-aş asculta oricând şi oricât, aş fi ajuns la concluzia studiului în ceea ce priveşte vocile "angajate într-un efort remarcabil". Întotdeauna m-am lăsat copleşită de emoţie, uimire şi încântare în faţa performanţelor vocii umane.

Meditând asupra citatului de mai sus am observat că cele patru caracteristici enumerate se referă la linia melodică, deci la compzitor, şi la vocea solistului, iar acompaniamentul instrumental nu intră între condiţiile necesare pentru a accede în vârful preferinţelor publicului larg şi nu neapărat cunoscător de teorie muzicală. Mai mult decât atât, deşi mai toate melodiile rock conţin un solo de chitară, cea care a ieşit campioană în studiu nu are unul.

Un instrument include în el, pe lângă artă, şi multă tehnică: cea din procesul de fabricaţie şi cea a celui care, înzestrat cu talent şi perseverenţă, i-a deprins (reflex condiţionat după reflex condiţionat) tainele care transormă până la urmă ştiinţa în sunet armonios. Având, spre exemplu, un pian de calitate şi doi pianişti celebri, pentru un ascultător neavizat Valsul nr. 2 de Chopin va fi de fiecare dată acelaşi superb Vals nr. 2 de Chopin.

Dar aceeaşi melodie, interpretată vocal de solişti diferiţi... Doar ascultaţi şi încercaţi să decideţi care dintre cele două versiuni ale cântecului vă place mai mult: Hallelujah - Leonard Cohen şi Jon Bon Jovi. Eu n-am reuşit.

Tot ce am vrut să spun aici e că vocea umană nu poate fi egalată de niciun instrument.

vineri, 23 septembrie 2011

Romantism?


Am auzit cândva un comentariu care m-a pus pe gânduri. Se spunea că nu e bine să priveşti prea multe comedii romantice cu happy-end, pentru că s-ar putea să ajungi să crezi că viaţa reală îţi rezervă aceleaşi întâmplări şi rezolvări favorabile, aceeaşi iubire siropoasă cu deznodământ de basm..."şi au trăit fericiţi pâna la adânci bătrâneţi". M-am gândit imediat şi la cântecele cu versuri romantice de care e imposibil să nu te leşi cucerit.

Apoi m-am întrebat dacă abundenţa de romantism din filme, din cărţi, din muzică şi faptul că perioada din viaţă în care pasiunea pentru măcar una dintre aceste arte e adolescenţa, vârsta la care ne formăm idealurile, nu ne lasă dezarmaţi în faţa viitorului, nu ne creează false speranţe.

E adevărat că fiecare trebuie să-şi dobândescă singur cucuiele, să înveţe din experienţele personale, dar mă întreb dacă şi în ce măsură filmele, muzica, literatura ne schimbă percepţia asupra realităţii. Cât de mare e impactul lor asupra aşteptărilor noastre?

Şi cât de mare, cât de importantă e pecetea pe care o lasă asupra personalităţii noastre exemplul oferit de adulţii care ne-au însoţit copilăria, de obiceiuri încrustate de societate în minţile tinere. De la un timp trăiesc cu impresia că moştenirea culturală pe care o avem, legată de romantism, de iubire, de relaţiile pe care le generează începe sa fie o povară, că ne ţine în tipare care tind să devină anacronice. Nu vreau să spun că romantismul şi iubirea sunt anacronice, ci aşteptările care derivă din ele.

Aşteptăm dovezi de iubire asemănătoare acelor romantice cuvinte din cântece şi poezii, întâmplărilor cu eroi care înving obstacole... de neînvins din literatură şi filme, iar mai târziu aşteptăm ca dragostea să ne fie demonstrată prin grija pe care ne-o poartă celălalt, înţelegând prin grijă tiparul deprins de la părinţi, chiar dacă trăim într-o altă vreme.

Copiii mei sunt adolescenţi...deja. Avem o glumă: "mama distruge visele si speranţele" spusă atunci cand le refuz din motive întemeiate, cred eu, să le îndeplinesc vreo dorinţă. Dar serios vorbind, de multe ori mă întreb care sunt visele pe care ar trebui să le temperez ca să îi feresc de dezamăgiri prea mari.

vineri, 9 septembrie 2011

Puterea cuvântului


Citesc un vers şi emoţiile pe care le cuprinde îmi inundă ochii cu lacrimi, citesc rânduri scrise cu măiestrie şi în minte îmi răsar peisaje, chipuri, epoci trecute, lumi necunoscute. O vorbă mă înmoaie, mă topeşte, alta mă aspreşte şi îmi scoate la iveală spinii.

Cuvântul e un instrument uimitor. Cu el pictezi, povesteşti, inventezi, împărtăşeşti înţelepciune, minţi, mângâi, alini, mâhneşti, cerţi, creşti sentimente sau le ucizi. Nu-i nevoie de vorbe mari... uneori un "mulţumesc" sau un "te rog" vin ca o minune şi răstoarnă stânci ce păreau bine înţepenite. După cum şi lipsa unui cuvânt atunci când îl aştepţi cu sufletul la gură e ca lipsa antidotului la o otravă letală.

Sunt şi cuvinte care n-ar trebui spuse niciodată pentru că taie adânc, iar rănile pe care le provoacă se vindecă greu şi în urmă rămân semne. Sunt cuvinte care nu pot fi luate înapoi şi de la care nu mai e cale de întoarcere, iar atunci când le rosteşti trebuie să fii sigur că vremea lor a sosit.

Suntem definiţi de cuvintele noastre, cei care ne bârfesc ne îmbracă în cuvinte, ne facem înţeleşi sau nu cu vorbe mai mult sau mai puţin meşteşugite. E ca şi cum am avea un cod pe care încercăm să îl folosim cu toţii în acelaşi fel. Deseori aşa se şi întâmplă. Câteodată, însă, interpretăm vorbele în funcţie de experienţele personale, de imaginaţia şi inteligenţa cu care suntem înzestraţi. Şi ceea ce pentru unii e emoţionant sau înţelept, alţii tratează cu indiferenţă, iar vorbe socotite de unii vulgare pot fi limbaj comun pentru ceilalţi.

Cuvântul e cel care ne ajută să ne înţelegem sau să ne înţelegem greşit. Dar face parte din ceea ce ne defineşte ca oameni şi ne seamănă cu bune şi cu rele. Avem nevoie de el pentru puterea lui de a face bine şi pentru puterea lui de a face rău.

joi, 18 august 2011

Mi s-a omorât timpul

Vin veşti de departe despre locuri în care oamenii sunt respectaţi fără să "cumpere" acest drept, în care nu sunt trataţi ca probabili infractori, în care a practica o profesie nu înseamnă că trebuie neapărat să te pricepi şi la alte trei.

Şi mă gândesc din ce în ce mai des că ar fi trebuit să fi plecat şi eu departe cândva. Nu contează motivele şi argumentele pentru care am ales să rămân, nu contează nici regretele pentru că, după ce iei o hotărâre, trebuie să ţi-o asumi cu toate consecinţele ei, oricât ar fi de neaşteptate sau de nedorite.

Dar din când în când dă peste mine câte o mirare, sau o indignare, sau o revoltă provocată de comparaţii cu veştile despre care spuneam mai sus.

Există instituţii ale statului care, teoretic, au activităţi diferite, eventual complementare. Nu ştiu cum, însă, ajung să se calce în picioare controlând la intervale de timp ridicol de scurte aceleaşi hârţoage. E un mod de a-şi justifica existenţa?

Şi, vorbind de hârţoage, ar trebui să fi renunţat la ele de vreme ce am intrat şi noi în rândul lumii şi ne-am informatizat. Doar că programele generează nişte foi pe care le semnăm, le ştampilăm şi le adăugăm peste cele dinainte, pe care le completăm în continuare cu stoicism pentru că aşa cer onoratele instituţii.

Aceleaşi instituţii ne-au obligat să achiziţionăm semnătura electronică, motiv de cheltuială suplimentară, dar şi de bucurie pentru că se întrevedea o scădere a consumului de hârtie, de pix şi de tuş, fără să mai povestim despre salvarea pădurilor... Dar surpriză, semnăm electronic, după care depunem la sedii acelaşi dosar cu semnături şi ştampile, în timp ce funcţionarii din birouri au o mare dilemă: să rămână înăuntru îngropaţi sub cutii pline cu documente sau să se mute pe holuri ori în stradă. Obiceiurile vechi mor greu.

Am găsit mai demult o zicere înţeleaptă şi ironică: "Aş muta munţii din loc dacă altcineva ar lua dealurile din cale". Problema este că de când tot mutăm dealuri, movile şi muşuroaie am uitat că ţinta era odată un munte. Şi ne trezim într-o zi că am ajuns la jumătate de viaţă şi cârtiţele s-au înmulţit şi tot inventează alte şi alte muşuroaie.

Şi îmi vine să strig ca Marin Sorescu: "Mie mi s-a omorât timpul, onorată instanţă!" Numai că nu se întâmplă nimic pentru că instanţa o fi ocupată cu niscaiva movile sau poate că e şi ea tot o instituţie de stat...

duminică, 7 august 2011

Timpul


Se spune că timpul le vindecă pe toate. Dar eu cred că, aşa cum avem un sistem imunitar care se luptă cu microbii, aşa cum avem celule din care se regenerează ţesuturi atunci când ne rănim, la fel, undeva în mintea noastră, avem încorporată puterea de a ne vindeca de dureri şi suferinţe care nu sunt fizice.

Oricât de intensă şi de definitivă ar părea vreuna din aceste dureri ale inimii, oricât de mare sunt supărarea sau dezamăgirea care au provocat-o, constatăm cu mirare că, uneori chiar mai repede decât ne-am aştepta, vâlvătaia ei scade, flăcările se potolesc şi arsura devine din ce în ce mai suportabilă, până când abia ne mai amintim de tăciunii rămaşi sub cenuşă. Lucrurile mărunte, rutina fiecărei zile, un zâmbet întâmplător sau nu, un umăr ori un braţ care ne sprijină ajută întotdeauna această trecere către o semi-uitare. Pentru că aşa cum după o rană rămâne o cicatrice, fiecare durere lasă în urmă un semn. Iar aceste semne, toate la un loc, se numesc experienţă. Experienţa e cea care ţine loc de sistem imunitar. A doua oară când ne întâlnim cu o suferinţă asemănătoare ştim de puterea vindecătoare din interiorul nostru, ştim cum să o folosim, ştim cât suntem de rezistenţi şi că vom învinge încă o dată.

Dacă facem o retrospectivă a dramelor trecute, unele din ele ne-ar putea stârni zâmbete duioase şi uşor ironice, altele ridicări din umeri. Dar sunt unele care au dat măsura inimii noastre, au schimbat-o definiv, semnele rămase în urma lor vor face parte din ceea ce vom fi pentru tot restul vieţii.

Se mai spune că timpul le rezolvă pe toate. Şi iarăşi cred că îi dăm timpului un merit mai mare decăt ar trebui. Probleme şi obstacole, necazuri, întâmplări nefericite sunt parte a vieţii, partea care ne consumă multă energie, nervi, şi ne omoară timpul, acela care e măsurat pentru fiecare dintre noi şi se scurge nemilos, neînduplecat.

Multe dintre probleme pot fi rezolvate, altele pot fi ocolite sau ignorate, altele sunt răspântii, locuri în care trebuie să luăm decizii, să alegem poate un alt ţel decât cel spre care pornisem. Indiferent de modul în care depăşim un obstacol viaţa are un singur sens, şi nu putem rămâne prizonierii unui moment nefericit.

Pentru orice problemă există o soluţie. O găsim mai uşor sau mai greu, singuri sau cu o mână de ajutor, mai devreme sau mai târziu. Şi dacă suntem conştienţi de aceasta cred că se cheamă că suntem optimişti, cred că se cheamă că suntem puternici şi cred că timpul e de partea noastră.

duminică, 31 iulie 2011

Oblio

''Toate visele par imposibile până când le îndeplineşte cineva.''– Barry Neil Kaufman

Un subiect care ar merita o poezie, şi poate că va veni şi aceea, dar ceea ce am de gând să povestesc aici îmi stă de ceva timp pe vârful limbii… sau undeva, pe tastatură…

Am fost norocoasă. La şcoală înţelegeam uşor, reţineam repede. Cel mai bine mă descurcam la ştiinţele exacte, învăţam cu uşurinţă la obiectele “de tocit”, iar la limba română… ştiam gramatică. Nu aveam idei originale la compuneri sau, mai târziu la comentarii, nu ştiam să leg cuvintele în vreun fel mai special, care să mă scoată mai sus de nota 8, chiar dacă citeam zi şi, mai ales, noapte, după ce terminam interminabilele teme la fizică, chimie… că aşa era pe vremea aceea.

Îmi aduc aminte că primele poezioare le-am scris pe şerveţele prin clasele primare. Naive, şchioape, mai mult potriveli de cuvinte ce rimează, nimeni nu s-a obosit să le păstreze. Prin clasa a patra, la începutul lunii martie, am scris tradiţionala compunere cu titlul “Mama” în versuri, pe vreo două pagini de caiet. Doamna învăţătoare nu m-a crezut în stare de aşa ispravă, mi-a spus că probabil am copiat dintr-o carte şi, fără să citească, mi-a dat ca temă suplimentară să scriu până a doua zi o poezie despre ea. Cu mintea de acum mă mir că am reuşit, dar efortul meu a fost zadarnic pentru că tema n-a fost verificată. Caietul cu cele două poezii a ajuns maculatură, iar eu n-am mai scris, nu din dezamăgire, ci pentru că aşa s-a întâmplat… în lipsa unei încurajări. Profesorii de limba română pe care i-am avut mai târziu au fost dascăli buni, dar nu aveau sau pierduseră harul acela care îi transformă pe elevi în mici scriitori.

N-am făcut nici eu excepţie de la regulă şi, la optsprezece ani, m-am îndrăgostit… motiv suficient pentru efuziuni lirice colecţionate de data aceasta cu mare grijă într-un caiet ţinut ascuns de ochi indiscreţi. Am fost convinsă atunci că preocuparea mea aproape literară e cât se poate de trecătoare. Într-adevăr, după câţiva ani am părăsit-o şi m-am ocupat de altele, palpabile şi solicitante.

Copiii au crescut. Profesiunea mea implică şi nişte examene date la ani după terminarea facultăţii. Un astfel de examen presupune câteva luni de studiu, câteva luni în care mintea iese din rutină. Şi, încă o dată, am scris, în acelaşi caiet păstrat cu grijă. Am scris printre tratate groase de medicină. Am scris în bucătărie, printre zarzavaturi, în timp ce găteam o ciorbă de cartofi. Am scris înainte de Crăciun, în vreme ce spălam parchetul. Am scris pentru copii, pentru carnaval, în timp ce confecţionam măşti din carton. Am scris poeziile mele de la treizeci de ani. Şi, încă o dată, nu m-am luat în serios.

Cititori am avut puţini. Din familie doar mama nu trebuia să facă apel la răbdare ca să-mi asculte poeziile. Prietenilor le arătam din ce în ce mai rar. Am avut întotdeauna o rezervă în a vorbi despre ocupaţia mea literară, pe de o parte pentru că erau prea intime cele scrise, pe de alta fiindcă pentru mulţi eram un fel de Oblio, sau aşa simţeam că eram privită.

Apoi, pe la patruzeci de ani, am descoperit un loc minunat cu prieteni sinceri, dar de cele mai multe ori temporari, un loc unde pentru prima oară nu mai eram Oblio. Un loc în care poeziile mele erau citite, apreciate, comentate. La patruzeci de ani m-am resemnat, am făcut un blog, Blogul cu poezele, şi am continuat să scriu. Probabil că va urma şi o carte. Îmi doresc, dar sunt în faza în care îmi iau elan.

''Toate visele par imposibile până când le îndeplineşte cineva.'' N-a fost visul meu acela de a scrie, dar s-a întâmplat aşa. Şi dacă ceea ce n-am visat şi nici cu gândul n-am gândit, e pe cale să se împlinească, atunci visele, dorinţele cele mari îşi găsesc cu siguranţă drumul spre realitate.

marți, 26 iulie 2011

Fata morgana (4)


Trecuseră vreo două săptămâni din noaptea aceea în care alunecasem printre ploi şi trandafiri scuturaţi în volbura dinăuntrul meu şi lăsasem o uşă întredeschisă către vis, către lumina lui înşelătoare. Rutina îşi recucerise tronul de prinţesă ponosită, dar cu drepturi întemeiate şi depline.

Mergeam spre casă, mă prelingeam obosită şi amorţită de căldura după-amiezii. Căutam umbra castanilor de lângă drum. Răscoleam cerul cu ochii aşteptând ca vântul să astupe soarele cu un petec de nor. Arşiţa muşca din pământ, seca viaţa din toate vietăţile, măcina urmele de răbdare pe care le adunam cu greu. Mi-era dor de ploaie, de răcoarea ei, de sunetul ei monoton... Ştiam că-i cald şi în casă, dar promisiunea umbrei şi-a unei guri de apă rece mă trăgea înainte.

Locuiam la marginea unui orăşel, într-o zonă ce semăna mai mult a sat. Poarta avea mâner de metal, fierbinte la ora aceea din zi. Cu mintea rătăcind aiurea, visând la vacanţa ce se apropia, la răcoarea pădurilor, am intrat în curte, apoi în casă, unde erau câteva grade mai puţin decât afară şi, pentru o vreme, prea scurtă, am putut răsufla aer, nu foc.

Pentru o clipă am crezut că mintea îmi joacă o festă, că arşiţa venise din deşert, dintre nisipuri împreună cu fata morgana. Pe pervazul ferestrei ce dădea pe terasă se aprinsese o flacără, îngheţată în nemişcare sau, ca o rană, se închegase din petale sângerii un trandafir. Era ca şi cum jurnalul meu cu iluzii se deschisese şi scăpase afară un vis... şi în jurul meu se făcuse noapte, ploaia cadenţa o melodie despre iubiri stinse, iar din singura pată de lumină se aduna din petale scuturate, ca să-mi urce pe pervaz, floarea stacojie...

duminică, 3 iulie 2011

Mai aproape de pământ (3)


Cu astfel de gânduri se trezise. Lumina strecurată prin perdeaua demodată era slabă, ploaia contenise, dar cerul atârna greu la fereastră. Era duminică, putea să mai lenevească în pat, să-şi limpezească amintirile, să le ordoneze în sertare şi să tragă concluzii. Presimţea o nelinişte profundă, din acelea care îl obligau să ia hotărâri.

Viaţa lui se aşezase pe drumul pe care şi-l dorise şi n-ar fi vrut să facă schimbări. Îi era bine aşa, având câţiva prieteni cu care se întâlnea o dată, poate de două ori pe săptămână, cu slujba care îl ţinea ocupat şi de care era aproape mulţumit. Şi îi era bine şi în clipele când, singur şi netulburat, se scufunda în sine şi căuta să înţeleagă ce se mai petrecuse în adânc de la ultima explorare.

Înainte de a se întoarce spre casă o zărise, sau îşi închipuise că o zărise... Îi rămăsese în minte o imagine destul de neclară, închisă în penumbră. A avut senzaţia că se uită în oglindă, pentru că în spatele ochilor aceia stătea o inimă la fel de împietrită ca a lui. Era ca şi cum s-ar fi recunoscut, iar aceasta l-a umplut de uimire. Uimire pe care a găsit-o imediat scrisă şi pe chipul din faţa lui. S-a întors cu greu, ceva înăuntrul lui se împotrivea, şi era sigur că, dacă ar fi privit în urmă, în ochii ei s-ar fi oglindit iarăşi regretul lui. Oare era sufletul lui pereche? Gândul acesta venise cu un zâmbet ironic şi îl dădu repede la o parte.

Trebuia să ştie mai mult, trebuia să afle secretul care secase inima aceea, trebuia să se întoarcă acolo, la poarta la care ucisese aseară un trandafir. Şi nu era sigur că era acesta un lucru bun. Se temea pentru liniştea lui, se temea de amintiri de demult care trezite l-ar fi umplut nu de durere, ci de amar. Durerea murise o dată cu inima lui, dar rămăsese amarul, bine ţinut în frâu, atât de bine încât de cele mai multe ori uita de el.

Drumul lui avea înainte o răspântie. Pe o parte era viitorul aşa cum şi-l scrisese singur, fără surprize, fără supărări şi fără bucurii mari. Pe cealaltă parte ar păşi în necunoscut, ar trăi din nou, ar putea cunoaşte fericirea, dacă n-o fi doar o vorbă mare, sau ar întâlni iar deziluzia, cea care i-a stat alături mai statornică decât oricine sau orice. Pentru că, după ce a trecut de vârsta viselor mari, după ce i s-a ajustat lungimea aripilor şi înălţimea zborului, toate din jur s-au dovedit a fi mai aproape de pământ decât de cer.

În altă noapte, în altă ploaie… (2)



Inima îi era o scoică secată. Demult nu mai bătuse grăbită pentru cine ştie ce emoţie minoră, iar de sentimente profunde învăţase să se ascundă, să le evite. Nu reuşea întotdeauna, dar nimeni altcineva nu bănuia. Când se întâmpla să aibă vreo scăpare, ştia cum să o reprime, iar masca cea rece era rareori o minciună.

Nu înţelegea prea bine ce se întâmplase noaptea trecută. De ce umblase prin ploaie pe străzile înguste, încercând să găsească aproape disperat un petec de asfalt sau o piatră pe care să calce şi sfârşind cu noroiul întins de pe pantofi în sus pe pantaloni până la genunchi? De ce îşi zgâriase mâinile ca să culeagă un trandafir pe care ploaia îl arsese deja? Şi ce anume îl făcuse să se oprească? Lumina de la fereastră, melodia aceea care îi amintise de vremea când inima lui ştia încă să alerge sau umbra tăcută care părea să numere picăturile de ploaie ce cădeau în singurul petec de lumină de pe stradă?

S-a trezit acolo şi a simţit brusc frigul şi umezeala, a devenit conştient de apa care i se scurgea pe frunte, pe ochi, pe obraji, de trandafirul pe care îl ţinea stâns, fără milă pentru mâinile lui. L-a ucis cu ciudă, l-a scuturat petală cu petală, murmurând melodia aceea ce pusese stăpânire pe mintea lui.

Simţea privirea ei, chiar dacă stătea cu capul plecat, cu ochii închişi. Un gând ca un hohot scurt de râs i-a trecut fugar prin minte: umbrele aţintesc cu privirea… şi în clipa următoare a înţeles că ar vrea să-i pună un chip, să-i vadă seninul sau neliniştea, sau tristeţea…

Nu înţelegea prea bine ce se petrecuse, dar simţea că străzile acelea înguste îl vor chema înapoi, că paşii lui se vor supune… în altă noapte, în altă ploaie…

luni, 20 iunie 2011

Lacrimi… petale de trandafir (1)



          Încă o noapte albă…Oare a câta?... Încă o pagină albă aşteptând cuvinte vii să se culce cuminţi, aliniate în rânduri drepte. Şi o melodie curgând la nesfârşit, o melodie tristă care îmi ia sufletul şi mi-l duce în adânc, acolo unde se nasc sentimentele, acolo unde nici cuvinte nu se găsesc, ca să le spună pe nume.

Versurile acelea ale cântecului, versuri despre iubiri stinse, nu mă ating pentru că demult nu mai cred în Ea. Când am întâlnit-o ultima oară nu i-am spus la revedere… nu  i-am spus nici adio… am lăsat-o să plece. N-o mai aştept, n-o mai doresc, nu-mi lipseşte. Dar melodia răscoleşte prin memoria sentimentelor, ispiteşte visări, stârneşte foşnet în pădurea gândului, deschide porţi zăvorâte cu lacăte grele.

Şi pentru că nu vor cuvintele să se îndure de noaptea mea albă, de foaia mea albă, de neliniştea din mine pe care ploaia măruntă de afară o creşte, ies pe terasă să număr picăturile care strălucesc în ochiul de lumină aruncat de la fereastră în faţa casei.

Într-aşa o noapte, când cerul îşi plânge remuşcările, ce nevoie ar împinge un suflet să rătăcească pe drum, la margine de lume? De ce s-ar prelinge ca o umbră pe la poarta mea, fredonând acelaşi cântec trist pe care l-am făcut refren la insomnia care mă bântuie? Fără vorbe, murmurând uşor, ca o şoaptă a întunericului, a scuturat în ochiul de lumină un trandafir. Întâi s-au scurs picăturile de ploaie cuprinse de petale stacojii într-o tandră îmbrăţişare, apoi petalele s-au desprins una câte una ca lacrimile ultimei iubiri şi s-au culcat cuminţi în singura pată de lumină. Melodia curgea odată cu ploaia, odată cu petalele, odată cu lacrimi neplânse în inima mea; îmi mângâia tristeţi… melodia, ori poate petalele, ori cel care, venit din memoria sentimentelor, le adusese pe toate…

În faţa mea, pe foaia albă se culcaseră cuminţi cuvintele, în două rânduri drepte: "Nu ştiu ce vrei, dar îmi placi. Nu pleca te rog. Eşti doar o iluzie, dar iluziile îmi răsfoiesc jurnalul destinului."

A fost o provocare, aceea de a scrie o poveste care să conţină citatul din final. Îi aparţine Elenei Costea, autoarea cărţii "Atracţie".

vineri, 10 iunie 2011

Gustul amar al înfrângerii


Astăzi, alături de prieteni, de colegi, de cei împreună cu care lucrez am simţit gustul amar al înfrângerii...

Mi-am amintit vorbele profesorului de istorie al fiicei mele, acelaşi care în urmă cu douăzeci de ani îi preda sorei mele: "În ţara aceasta se va schimba ceva atunci când voi muri eu." Se referea la o întreagă generaţie, oameni care au deprins definitiv şi iremediabil reflexul supunerii, al capului plecat, frica nejustificată în faţa celor ce ocupă un scaun cu jumătate de treaptă mai sus. Ştiam că are dreptate, dar am sperat... 

Am sperat că cei care ştiu că a avea coloană vertebrală înseamnă mai mult decât apartenenţa la ramura vertebrate sunt mai mulţi, mai puternici şi pot, nu să răstoarne munţi, ci să urnească din cale un bolovan. Ştiam că sunt destui oportunişti şi printre cei care au deschis ochii asupra realităţii în anii de când avem voie să gândim cu voce tare, dar am sperat... Am sperat că nu sunt ei majoritatea.

Mi-am dorit ca, în mijlocul atâtor înfrângeri, al atâtor destine sufocate, aduse în pragul neputinţei, să arătăm că se poate. Am crezut că avem şi mijloacele materiale, şi mândria necesare. Nu mijloacele ne-au lipsit... 

Mă tem că nu-i deajuns să dispară o generaţie ca să se schimbe ceva în ţara aceasta. Nu mă tem pentru mine, nu-i prima oară când simt gustul amar al înfrângerii... 

Mă tem pentru copiii mei, pentru copiii noştri... Ei de la cine vor învăţa ce înseamnă să ai coloană vertebrală?

joi, 9 iunie 2011

De ce această melodie?


De ce? De ce îmi place parfumul de frezii şi de lăcrămioare? De ce mirosul scorţişoarei? De ce nu-mi place nici frigul, nici arşiţa, dar ploaia nu mă umple de tristeţe, fie ea repede şi ca ceaiul de caldă, fie măruntă, rece, statornică şi cenuşie? De ce aleg o culoare anume într-o anume dimineaţă?

De ce această melodie, şi nu alta? Dintre toate melodiile pe care le-aş asculta oricând, de ce sunt câteva pe care le-aş asculta oricât? Nu-i vorba de cuvinte, de mesaje, de romantice visări… dacă ar fi, n-aş întreba. Aş spune că am găsit cochilia care se potriveşte peste gândul meu (negândit poate).

Dar le-aş asculta oricât chiar dacă n-aş pricepe vreun vers. E vorba despre ceea ce simt, dincolo de înţelegere… sau înainte. E vorba despre o călătorie către înăuntru în care altcineva deschide uşi. E un vârtej care sapă adânc până în miezul fiinţei, se înfinge acolo şi creşte, cuprinde, învârte sentimente, frunze, păduri…De ce această melodie?

sâmbătă, 4 iunie 2011

Despre vise, despre zbor...




Am inventat "Blogul cu poezele" ca să scot din caiete vechi versuri de demult, ca să împart cu prieteni ştiuţi şi necunoscuţi gânduri şi emoţii. Am fost încurajată de tineri cu inima largă pe care nu-i privisem niciodată în ochi şi pe care îi voi păstra mereu în suflet.


Cineva m-a trezit, m-a scos din amorţeala spiritului, mi-a adus aminte că e loc printre activităţile mărunte cu care omorâm timpul şi de o urmă de vis, o aripă întinsă, o încercare de zbor. Până la urmă e important să încerci, să te străduieşti, iar dacă reuşeşti să atingi în zborul tău alte inimi, împlinirea şi bucuria devin copleşitoare.


Această trezire s-a petrecut la unul din multele simpozioane, cursuri profesionale, prezentări de medicamente la care particip. Era invitat să vorbească despre experienţa sa cu un medicament nu un profesor universitar, ca de obicei, ci un medic din Bacău, al cărui nume nu cred că l-am ştiut nici atunci şi nici n-am reuşit să îl aflu mai târziu. Expunerea a fost scurtă, interesantă şi convingătoare şi a fost urmată de un mesaj care m-a impresionat până la lacrimi şi mi-a schimbat viitorul. Poate că pentru mine a fost o sămânţă aruncată într-un loc pregătit să rodească, poate că din cei care formau auditoriul în acea zi, în acea sală puţini au înţeles cât de adânci şi de adevărate erau cuvintele acelea.


Întâi am fost invitaţi să privim două filme despre oameni care şi-au împlinit visul cu toate că nu păreau să aibă vreo şansă.


Primul era despre un tânăr care îşi dorea să vadă lumea. Nu avea nimic special, nu era nici mai frumos, nici mai deştept, nici mai talentat decât cei mai mulţi dintre noi. Tot ce ştia era un dans. A reuşit să obţină un contract de publicitate pentru o firmă producătoare de gumă de mestecat. Trebuia să danseze în marile capitale ale lumii, în pieţele din centru şi era filmat pentru clipul publicitar. La început se adunau doar câţiva curioşi, apoi a devenit cunoscut şi era aşteptat de mulţimi de oameni care îi ştiau dansul şi dansau alături de el. Având un succes atât de mare firma beneficiară a continuat "turneul", astfel încât tânărul a reuşit să cutreiere toate continentele şi să îşi vadă visul împlinit.


Al doilea film era povestea unui tânăr din Australia, născut cu o malformaţie care părea să îl condamne la o viaţă de chin, lipsită de bucurii şi de realizări. Suferea de o boală numită focomielie (la membrele superioare lipsesc braţul şi antebraţul, iar la cele inferioare coapsa şi gamba). Din cauza distanţei mari până la şcoală şi a legislaţiei, care la vremea aceea nu permitea copiilor cu handicap să meargă la şcoli pentru copii normali, a reuşit târziu şi trecând peste obstacole mari să termine cursuri universitare. În prezent ţine prelegeri despre "cum să reuşeşti în viaţă" tinerilor fără handicap. Le arată cum, sprijinindu-se pe frunte şi pe palmele prinse direct de umeri, se ridică după ce a căzut, iar mesajul său este că nu are importanţă cât timp i-a luat până a învăţat cum să facă acest lucru, ci faptul că şi-a învins condiţia şi că atunci când îţi doreşti cu adevărat ceva trebuie să perseverezi până îţi realizezi visul.


Iar la final domnul doctor ne-a spus că lucrează înconjurat de colege care prinse fiind în vârtejul activităţilor mărunte care omoară timpul, având grijă de membrii familiei care au întotdeuna nevoie de o haină curată, de un blid de mâncare, de o mână de ajutor şi-au uitat visele, şi-au ucis năzuinţele din tinereţe, s-au resemnat... Şi de aceea a vrut să ne aducă aminte că am avut cândva vise, să ne îndemne să nu-i lăsăm pe cei pe care îi iubim cel mai mult să ni le îngroape în uitare şi să ne spună că găsim mai multă putere să îi sprijinim dacă ne simţim împliniţi noi înşine...