Citesc un vers şi emoţiile pe care le cuprinde îmi inundă ochii cu lacrimi, citesc rânduri scrise cu măiestrie şi în minte îmi răsar peisaje, chipuri, epoci trecute, lumi necunoscute. O vorbă mă înmoaie, mă topeşte, alta mă aspreşte şi îmi scoate la iveală spinii.
Cuvântul e un instrument uimitor. Cu el pictezi, povesteşti, inventezi, împărtăşeşti înţelepciune, minţi, mângâi, alini, mâhneşti, cerţi, creşti sentimente sau le ucizi. Nu-i nevoie de vorbe mari... uneori un "mulţumesc" sau un "te rog" vin ca o minune şi răstoarnă stânci ce păreau bine înţepenite. După cum şi lipsa unui cuvânt atunci când îl aştepţi cu sufletul la gură e ca lipsa antidotului la o otravă letală.
Sunt şi cuvinte care n-ar trebui spuse niciodată pentru că taie adânc, iar rănile pe care le provoacă se vindecă greu şi în urmă rămân semne. Sunt cuvinte care nu pot fi luate înapoi şi de la care nu mai e cale de întoarcere, iar atunci când le rosteşti trebuie să fii sigur că vremea lor a sosit.
Suntem definiţi de cuvintele noastre, cei care ne bârfesc ne îmbracă în cuvinte, ne facem înţeleşi sau nu cu vorbe mai mult sau mai puţin meşteşugite. E ca şi cum am avea un cod pe care încercăm să îl folosim cu toţii în acelaşi fel. Deseori aşa se şi întâmplă. Câteodată, însă, interpretăm vorbele în funcţie de experienţele personale, de imaginaţia şi inteligenţa cu care suntem înzestraţi. Şi ceea ce pentru unii e emoţionant sau înţelept, alţii tratează cu indiferenţă, iar vorbe socotite de unii vulgare pot fi limbaj comun pentru ceilalţi.
Cuvântul e cel care ne ajută să ne înţelegem sau să ne înţelegem greşit. Dar face parte din ceea ce ne defineşte ca oameni şi ne seamănă cu bune şi cu rele. Avem nevoie de el pentru puterea lui de a face bine şi pentru puterea lui de a face rău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu