joi, 23 ianuarie 2014

Cărţi şi prieteni


Mi-ar plăcea să-mi fie prieten... Dar îmi este prieten! Cărţile mi-s pline de prieteni. Cei pe care i-am iubit, m-au însoţit şi după ultima filă, le-am continuat povestea în ascunsul minţii în orele târzii ale nopţii când nu mă înduram să adorm fără să schimb un final nefericit, fără să continui o aventură, fără să devin şi eu personaj în capitolul următor, cel încă nescris.

Am învăţat de mică, desigur, de la mama, să păstrez cu sfinţenie cartea, să n-o rup, să n-o aşez deschisă cu literele spre lemnul noptierei, să nu îndoi colţul filei, să nu iau notiţe pe marginea textului sau să subliniez paragrafele în care găseam mărgăritare de gând. Să ştiţi că nu e greu. Dacă nu ţin minte pagina la care am rămas, în cazul în care chiar trebuie să mă întrerup, sigur îmi aduc aminte dacă am citit sau nu un fragment atunci când îmi arunc ochii pe el. Ştiu că n-am să recitesc un conspect scris îngrămădit pe doi centimetri pătraţi în loc să mă bucur încă o dată de scriitura sau ideea care m-au încântat la prima parcurgere a cărţii. Iar fiecare nouă trecere prin text înseamnă nu o rememorare, nici o redescoperire, ci mult mai mult, un nou înţeles. Cine ştie dacă o carte scrisă pe sufletul meu n-ar ajunge aproape integral subliniată, trăită şi retrăită fiind, de fiecare dată la altă vârstă.

Cărţile mele sunt încă frumoase, citite şi recitite... poate că unele s-au îngălbenit, altele se deschid singure la poezia preferată, dar sunt încă frumoase şi întregi. Mă doare toamna cărţilor cu filele scuturate de mâini neglijnte, indiferente, cu scoarţe jupuite şi crestate. Parcă pădurea moare a doua oară şi, de data aceasta, nu pentru un scop nobil.

Privesc cărţile acelea adunate prin anticariatele întinse pe tonete de stradă, aşezate pe rafturi încropite din scânduri reci într-o dezordine din care cu greu reuşesc să disting titluri şi autori, lăsate prafului şi umezelii, apărate firav de o streaşină îngustă şi de folii urâte. Cărţi vechi şi noi, cărţi mari scrise de oameni cu har aşteaptă un nebun frumos care să le mângâie cu ochii încă o dată. Le privesc străbătută de mirare dureroasă. Cine a putut să le lase acolo? Cine a avut inima să considere că nu mai are nevoie de ele?

Ca să închei într-o notă mai optimistă vă invit să citiţi aici o poveste din viitor despre puterea cuvântului şi nu numai.

Articolul participă la campania iniţiată de Adi Sonia Spatariu, "Semn spre carte", ce are ca scop strângerea şi donarea de cărţi către copii dornici de lectură, dar cu posibilităţi financiare reduse.

4 comentarii:

  1. Mulţumesc mult, Carmen. Pentru aricol şi pentru implicare. Împreună sper că vom face lucruri frumoase.

    RăspundețiȘtergere