duminică, 22 martie 2015

Închipuiri


Costin-Liviu Barnaru şedea adâncit în gânduri în fotoliul din faţa ferestrei camerei de hotel. Asfinţitul astrului portocaliu care dădea viaţă planetei pe care se afla în acea zi îi captase atenţia pentru câteva minute, dar în scurt timp problema care îl preocupa pusese din nou stăpânire pe mintea lui şi, din păcate, nu reuşea să-i găsească o rezolvare. Mai degrabă ar fi reuşit să dezlege nodul gordian cu mâinile goale.

Cutreierase galaxia în lung şi-n lat, în sus şi-n jos, cruciş şi curmeziş, mânat de munca şi pasiunea lui. Văzuse lumile cele noi, învechite de-acum. Din lucrarea sa "Influenţa mediului asupra firii umane" lipsea un singur capitol, o singură lume. Se apropia de sfârşitul călătoriilor. Şi al călătoriei. Timpul nu-i mai era prieten, iar toate încercările lui de a ajunge pe Impulsair se sfârşiseră cu eşecuri. Nici nu era de mirare acest fapt. Pentru că nimeni nu intrase vreodată pe planetă de câteva sute de ani tereştri, încă de la încheierea războiului care avusese loc acolo în primii ani de colonizare. Nici măcar localnicii care, dintr-un motiv sau altul, alegeau să o părăsească nu primeau permisiunea de a reveni acasă.

Cândva, în zorii civilizaţiei, omul preistoric a început să strângă... pietricele colorate, primele monede. Apoi monedele au căpătat strălucirea bronzului, argintului, aurului, iar grămezile adunate au crescut, aşa cum a crescut şi dorinţa omului de a avea, până când această trăsătură a devenit dominanta speciei umane. Într-un anumit moment al evoluţiei sale omul a încetat să fie, a încetat să afle, a încetat să ştie. Omul modern are. Şi ca să aibă ori ca să aibă mai mult a renunţat la vechile, demodatele valori morale.

Pe Impulsair, la sfârşitul războiului, graniţele interplanetare au fost închise şi "a avea" a fost cu desăvârşire interzis. După atâtea generaţii, impulsairienii pierduseră cu totul noţiunea de proprietate. Iar cei care conduceau planeta aveau obligaţia să vegheze şi să prevină orice contaminare cu această idee nesănătoasă pentru societate.

Tot ce se petrecea pe Impulsair îi era cunoscut. Cenzura funcţiona într-un singur sens. Autorităţile locale lăsau pe oricine şi orice să răzbată în afară, dar nu primeau nimic înăuntru. Nimic. Niciun cuvânt, niciun gând. Cu atât mai puţin l-ar fi primit pe el. Iar el era atât de curios! Voia să vadă cu ochii lui minunea aceea de lume. Să vorbească cu oamenii, să-i întrebe, să-i înţeleagă şi, mai presus de orice, să afle dacă erau cu adevărat mulţumiţi. Pentru că aceasta ar fi însemnat că omenirea are încă viitor.

Costin-Liviu Barnaru* şi Impulsair** sunt anagramări din care puteţi deduce părerea mea despre viitorul omenirii. Sper să n-am dreptate.
Alte închipuiri, poate mai optimiste, puteţi citi aici.







*Vis năruit, colb, ruină
**Plăsmuiri

4 comentarii:

  1. Noi am reuşit să spargem graniţele Impulsairului nostru! Nimeni nu poate fi izolat pe veci!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Într-un loc asemănător Impulsairului, un loc în care societatea să nu fie condusă de ban, în care banul şi proprietatea să nu existe, sunt curioasă cât timp ar trece din momentul în care prima monedă ar pătrunde acolo până la şarlatanie, furt, trafic de influenţă... continuă tu lista...

      Cred că graniţele Impulsairului n-ar trebui sparte, ci, cumva, întinse. Nu mă întreba cum. Dacă aş şti, n-aş mai scrie, aş face. :)

      Ștergere
  2. O viziune foarte interesantă! Eu dintotdeauna m-am întrebat de ce a trebuit omul să inventeze banul. Cât de frumoasă ar fi fost viața într-o lume fără bani!...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Banul e secundar, e numai un mijloc sau un mijlocitor. Proprietatea ne "omoară", dorinţa de a avea, atât de bine exploatată în zilele noastre de comercianţi prin reclame, de bancheri prin credite, de politicieni prin promisiuni... Şi toate acestea ne cresc dorinţa de a avea.

      Ștergere