duminică, 2 august 2015

Vremea spovedaniilor

Pare să fi venit vremea spovedaniilor despre blogărit prin colţişorul de lume virtuală în care mă învârt eu. Şi mi-a venit şi mie cheful să mă spovedesc. Nu că aş fi păcătuit cu ceva, ci doar ca să-mi descarc o desagă de gânduri stârnite de articolele Adrianei şi Matildei.

Din când în când obosesc... sau mă fură un val şi-mi poartă gândurile departe, pune stăpânire pe ele, iar eu mă las în voia lui pentru o săptămână, două, şi dispar. Uneori mai scriu printre picături, alteori nu. Uneori vă citesc. Nu comentez şi nu răspund la comentarii aproape deloc. Şi am mustrări de conştiinţă. Poate n-ar trebui să am. Sunt gândurile mele, e timpul meu... Dar am. Mi se pare că înşel aşteptări, că-mi încalc promisiuni făcute în primul rând mie.

De cele mai multe ori obosesc. Dorm prea puţin. Scriu noaptea, citesc noaptea, comentez noaptea, mă uit la filme şi mă joc noaptea. Orele se scurg fără să-mi dau seama. Mă uit la ceas şi e trecut de unu, sau de două. Dimineaţa mă trezesc la şase. Cinci zile pe săptămână. Nu dorm la prânz. Recuperez din somn în dimineţile de sâmbătă şi duminică. Obosesc şi renunţ până mi se încarcă din nou bateriile. Cel mai rar şi mai la urmă renunţ la scris.

Nu m-am considerat vreodată bloggeriţă în adevăratul sens al cuvântului. Blogul meu e o carte care se scrie din mers, filă cu filă. O carte care are deja prea multe file pentru un singur volum. O carte răsfoită de multe ori la întâmplare, din întâmplare. Cititori de poezie nu-s mulţi. Iar dintre aceştea câţi sunt cei cu care versurile mele intră în rezonanţă? Şi din ei, câţi sunt cei care nimeresc exact pe pagina care le-ar trezi interesul? Şi câţi nu şi-l pierd după o vreme? Un blog creşte atunci când adună cititori, nu când adună file. Spun şi eu ca Adriana că am un blog mic. Şi ca Matilda spun, că am puţini cititori.

Nu citesc bloguri "mari". Habar n-am cum ajung să fie mari, dar presupun că abordează subiecte de mare interes: politică, scandaluri, sex, reţete pentru succes, vedete de mucava... Dacă politicienii ar vorbi puţin şi ar face mult şi bine, atunci mi-ar capta atenţia. Dar ei vorbesc mult şi prost şi fac tot mult şi tot prost. Scandalurile şi vedetele de mucava? Timp pierdut de pomană... Sexul - din punctul meu de vedere nu se publică, iar reţetele pentru succes - nu cred că funcţionează pentru oricine, în orice domeniu. Şi-apoi, cine-s eu să dau sfaturi? Pot să-mi dau cu părerea. E doar părerea mea şi nu o regulă de aur.

Citesc bloguri "mici", scrise de oameni cu suflete mari, bloguri literare sau nu, în care limba română nu e mutilată, în care cuvintele transmit idee şi emoţie deopotrivă.

Scriu poezie, îmi pun în vers părerile şi ceva suflet - mai mult sau mai puţin după cum se întâmplă - şi rutina dobândită după atâtea file scrise. Dacă ceea ce iese are valoare literară, nu-s eu în măsură să spun. Ştiu numai că, atunci când scriu, "las' că merge şi aşa" nu se întâmplă. Am câteva reguli de la care nu mă abat cu bună ştiinţă, iar cea mai importantă dintre reguli e limba română.

Scriu poezie din obişnuinţă, scriu pentru că a mai rămas ceva nespus sau pentru că simt că ar trebui spus altfel, scriu poezie pentru că aşa mă pricep eu cel mai bine să mă deşir în cuvinte şi scriu pentru că sunt eu. Apoi o dau pe-un surâs, pe-o lacrimă, pe-o clipă de emoţie împărtăşită. Oricui vrea s-o primească. Oricui vrea s-o păstreze şi oricui vrea s-o uite în clipa următoare. Nu contează câţi sunt cei ce citesc astăzi. Cartea rămâne dechisă, cu toate paginile la vedere pentru a fi răsfoită, fie şi la întâmplare, din întâmplare.

Sigur că mă bucur de fiecare gând şi de fiecare cuvânt primit înapoi. Sigur că le aştept. Dar dacă se aşterne liniştea în subsolul postărilor, nu-i un capăt de lume. Pentru că liniştea aceasta nu mai înseamnă de câtva timp o absenţă totală a cititorilor. Minunăţiile de instrumente de măsurare a traficului pe care le-am instalat pe blog îmi spun că sunteţi prin preajmă, chiar dacă greşesc la numărătoare şi nu se pun în veci de acord unul cu altul. Flag Counter îmi arată totdeauna mai mulţi vizitatori noi decât numărul total de vizitatori indicat de GTop, iar Blogger e de un optimism debordant. Numărul de afişări de pagină e cel puţin dublu în statisticile lui, faţă de oricare alte statistici. E un mare avantaj al blogurilor găzduite de blogger, faţă de cele de pe worpress. :))

8 comentarii:

  1. Imi era dor de aceasta cafea! Voi sadi si eu aici cateva ganduri, cu permisiunea ta!
    Ma pasioneaza in ultima vreme scrierile cu caracter inspirational. Este adevarat ca sunt multe si e greu de
    decis ce sa alegi. Dar totusi mi-am propus sa iau pe rand cateva idei si sa le aplic. Si apoi sa continui.
    Si tot asa. De exemplu sa evit negatiile in gand si in vorbire. Se pare ca energia negatiilor este destul de
    rea si amplifica raul pe care il simt. Am citit ca un copil mic nu intelege cuvantul NU. De aceea aparent fac
    totul pe dos. Mi s-a parut initial ciudata ideea, dar vazand reactiile nepotelei noastre, am reanalizat-o.
    Vorbeai de asteptari. Se pare ca e mai bine pentru noi sa nu le avem.
    Cred ca asteptarile ne restrictioneaza mult de tot.
    Asa cum ai spus reactionam functie de viata personala. Fiecare suntem in aceeasi situatie.
    Nimeni nu obliga pe nimeni sa faca ceva. Iar daca nu am astepta nimic de la nimeni, nu crezi ca am fi mai
    liberi? Cand nu astepti ceva si totusi primesti, sentimentul este mai puternic.
    Blogul pentru multi este un fel de jurnal personal. Daca ar scrie intr-un caiet, nu s-ar intreba nimeni
    de comentarii! Daca vrei si altceva, cel mai bine este sa studiezi ce si cum.
    Depinde ce vrei. Eu voi puncta pentru a doua oara ideea, ca ar trebui sa si publici ce scrii.
    Cred ca ai materiale pentru vreo trei volume. (Sa stii ca voi veni la lansare!) Si poate ti-ar trece si
    sentimentul de nemultumire ce se insinueaza uneori. ( Asa cred eu!)
    Sa stii ca aceste ganduri sunt si pentru mine. Incerc si eu sa descopar si sa ma descopar. Sunt
    atat de multe lucruri pe care nu le stiu si sunt atat de multe lucruri pe care le stiu si de fapt sunt doar
    balast!
    Mie imi place sa te citesc, chiar daca nu comentez prea des. Mai nou am invatat sa pas si pe g+1.
    Dar nu cred ca asta e relevant. Important este ce vrei tu, ce simti tu ca e bine pentru tine. Tu iti traiesti viata, nu altfel.
    A iesit un text cam lung. Ma scuzati!
    :)
    O seara placuta si o saptamana usoara!
    Cu drag!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draga mea, eu mi-am pierdut de mult aşteptările, şi nu vorbesc numai de blogărit. Iau lucrurile aşa cum vin şi mă bucur de câte ori am de ce.
      Părerea mea e că blogurile, chiar cele scrise sub formă de jurnal, sunt altceva decât caietul cu lacăt în care se ascund cele mai intime secrete. Poate fac excepţie blogurile închise, unde numai prietenii apropiaţi sunt invitaţi. Blogurile sunt scrise pentru a fi citite de cunoscuţi şi de necunoscuţi, sunt făcute pentru a împărtăşi şi pentru a comunica. În ambele sensuri. Există în fiecare blogger o nevoie de confirmare, de dezbatere a ideilor personale. Dacă n-ar fi aşa atunci am folosi caietul despre care vorbeşti. Şi nu l-am arăta nimănui, niciodată.
      De publicat... E atâta muncă pentru a alege poeziile, pentru a le corecta! N-aş mai avea timp de nimic altceva. N-aş mai avea timp de scris. Îmi tot promit. Chiar am început de vreo două ori şi m-am lăsat păgubaşă după câteva zile.
      Nemulţumită nu sunt. Îmi pare rău dacă am lăsat această impresie. Dimpotrivă, mă bucur că am alături şi scriu împreună cu oameni pe care îi apreciez sincer şi sunt încântată atunci când sentimentul e reciproc.

      Ștergere
  2. Miao, mă spovedesc şi io:
    Mi-am permis să-ţi trimit o leapşă.
    https://griska.wordpress.com/2015/08/03/liebster-award-sau-inca-o-leapsa/

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Adică tu întrebi şi tot io mă spovedesc... Ok, am s-o fac încă o dată, dar când nu mi-or pica ochii în gură de somn. Mă duc să caut şi eu ultimul raft din bibliotecă. Poate nu m-or găsi şi acolo, să mă pună la treabă. :)

      Ștergere
    2. Pe mine o singură dată m-au scos bipezii de-acolo - s-au cocoţat şi-au dat cărţile jos ca nebunii; fiindcă ei voiau să plecăm cu toţii la ţară şi io nu voiam să plec... Io m-ascund întotdeauna când simt că vor să mă ia de-acasă. Şi-mi închiseseră uşa de la dormitor, ca să nu pot intra sub pat...

      Ștergere
  3. De ceva timp tac. Nu înseamnă că nu citesc alte bloguri dar îmi găsesc mai greu cuvintele. Blogulețul meu este așa de modest! Am atâtea vorbe cu mine în unele momente dar, tocmai atunci nu pot scrie. Cred că vara asta m-a ”defectat” un pic. Psi mi-a spus la un moment dat că scrisul ar nevoie de disciplină, trebuie să scrii zilnic conștiincios. Știu dar....nu pot! Mi-e drag să te citesc și nu odată, m-ai inspirat!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îţi răspund cu întârziere din cauza plecărilor şi sosirilor care se petrec la mine acasă, fără ca eu să le fiu personaj principal de fiecare dată. Mă bucur să aflu că ni se ating gândurile şi că se fac izvor de gând nou. Mulţumesc că-mi eşti aproape! Să ştii că am simţit că n-ai dispărut. :)
      Eu nu scriu zilnic, dar pauzele lungi nu-mi fac bine nici mie. Îmi amorţeşte creierul şi apoi îl urnesc cu greu. Cred că scrisul (sau orice altă activitate creativă) e ca un drog. Ţi-e tare bine cu el, dă dependenţă, iar abstinenţa te vindecă. Eu zic să nu te laşi videcată, mai ales că ai atâtea vorbe cu tine. Când năvălesc prinde-le din taste sau în vârful pixului. Primele dăţi e mai greu, apoi se instalează dependenţa. :D

      Ștergere